Potirul lui Dumnezeu și Sfânta Parascheva

Gura de Aur a dogmelor se numea pe sine gură întinată și pângărită, în fața Celui mai pur decât cerurile și mai luminos decât strălucirile soarelui.

Una dintre cele mai mari taine ale omului este starea sa sufletească. Nu o cunoaște decât Dumnezeu și propriul sine. Un părinte duhovnicesc de la o mănăstire din Neamț spunea destul de des pentru a se smeri: „Cine-s eu în fața mea?”. Numai noi știm cât suntem de slabi, de friabili și de vremelnici în bunătate, cât de ușor ne schimbă vântul pustietor al ispitei, cum lucrează necontenit gândul lucruri rele pentru a ne îngropa în propria neființă.

În acest context, este cu totul fascinantă și înfricoșată deopotrivă realitatea noastră de a ne hrăni cu Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Omul pierdut printre iluzii primește demnitatea de a primi transfuzia nemuririi, „sângele nostru devine Sângele Împăratului” spunea Sf. Nicolae Cabasila. Este o unire de negrăit între nimicnicie și absolut, o îndrăzneală imensă din partea noastră și o smerenie infinită a Celui nemuritor de a intra în peștera de tâlhari noetici ai inimii noastre. Rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie sunt simptomatice. Ele sunt de fapt o sinteză uriașă a pocăinței pe ultima sută de metri, realizarea propriei nimicnicii înainte de marea întâlnire a veacurilor dintre suflet și Dumnezeu, asumarea vocației tâlharului care a furat o viață și apoi și viața veșnică.

În fața acestei întâlniri care-ți schimbă veșnicia, nimic nu este prea mult sau prea puțin. Toată asceza noastră este ridicolă, postul e puțin și neînsemnat, rugăciunea e oricum o miime dintr-o viață umplută cu non-sensuri și idolatrie față de propriul sine.

Nimeni în univers nu e vrednic să se împărtășească cu Dumnezeu. Chiar și sfinții primeau cu ochii în lacrimi de frică, Trupul lui Hristos în gurile lor de țărână sfântă. Nimic din cer și de pe pământ nu mai are greutate când e vorba să te hrănești cu Împăratul veacurilor.

Conștiința nevredniciei transpare evident din întreaga Liturghie și prin extensie în toată spiritualitatea ortodoxă. Pentru că toată teologia lumii se pleacă în fața Potirului iubirii. Mai mult, teologia însăși e inutilă dacă nu duce la Euharistie și la unirea cu Dumnezeu, și toate bibliotecile teologice de pe pământ nu pot explica ori surprinde infinitul jertfelnic al Mirelui dumnezeiesc.

Revenind, pot spune că toată Sfânta Liturghie, cu rugăciuni, cereri, litanii etc., este o rugăciune prin care noi ne rugăm la Dumnezeu să ne învrednicească să primim Jertfa cea fără de prihană a Fiului lui Dumnezeu. „Fă-ne vrednici” se repetă iară și iară. Conștiința nevredniciei în fața Tronului de lumină răstignită este fundamentul, începutul vieții spirituale, mijlocul și sfârșitul ei binecuvântat în epectază.

Nu am întâlnit în nicio scriere teologică ortodoxă vreodată pe cineva clamând vrednicia de a se împărtăși. Peste tot plângere, pocăință, fior de lacrimi, cutremur al ființei în fața Absolutului. „Și ne-nvrednicește pe noi” a primi preacuratul Tău Trup și Sânge este leit-motivul liturgic al creației. Chiar și avertismentul paulin: „Cine se împărtășește cu nevrednicie, osândă sieși își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” este o chemare la conștiința parțialității noastre, la o atenție sporită în fața unei asemenea minuni.

Bineînțeles, duhovnicul are discernământul de a hotărî oprirea de la dumnezeiescul Ospăț a celor cu păcate de moarte, sau a celor care nu doresc să facă nevoință, să se roage, să ierte din inimă pe ceilalți, să facă milostenie, să postească înainte de Euharistie. Spovedania este examenul necesar de conștiință în fața lui Dumnezeu, care a inspirat pe Părinți să deceleze păcatul din inima oamenilor, să separe pe păcătoșii grav de Cel preacurat, dar numai pentru o vreme. Nu există niciun păcat care să nu fie iertat pe patul de moarte și niciunui muribund nu îi este refuzată Împărtășania. Însă nicăieri cei ce săvârșesc cele rânduite nu devin vrednici, ci doar își pregătesc ființa nevrednică, cu frică și cutremur, pentru cea mai înaltă Taină a istoriei: veșnicia din ea.

Cultivarea unei mentalități fosile prin care credincioșii bifează anumite virtuți sau fapte bune pentru a deschide porțile raiului este o expresie directă a mortificării duhului omenesc în fața lui Dumnezeu. Un titan de talia Sfântului Simeon Noul Teolog poate spune cu toată sinceritatea: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciunea, Hristoase al meu, și neînlăturându-mi nici cuvintele, nici obișnuințele, nici nerușinarea, dă-mi voie a grăi cu îndrăzneală cele ce voiesc, Hristoase al meu, și mai vârtos mă și învață ce mi se cuvine a face și a grăi”.

Iar tunetul doririlor cerești, gura dumnezeiască a Tainelor sfinte, Ioan Hrisosotom spune privind la Potirul vieții: „Și precum nu Te-ai scârbit de întinata și necurata ei gură, ce Te-a sărutat, așa nu te scârbi nici de întinata și mai necurata mea gură, nici de buzele mele cele necurate și pângărite, și de limba mea cea cu totul necurată”. Gura de Aur a dogmelor se numea pe sine gură întinată și pângărită, în fața Celui mai pur decât cerurile și mai luminos decât strălucirile soarelui.

De fapt tocmai conștiința acută a nevredniciei te face vrednic de a primi o taină atât de mare în ființa ta. Lacrima de pocăință dinaintea împărtășirii devine astfel colimvitră a celui de-al doilea Botez. Rușinea de la Spovedanie este temeiul curățirii și al binecuvântării. Condiția vredniciei este astfel conștiința propriei nevrednicii: „Cinstitul Trup al Domnului … se dă mie nevrednicului preot (N) spre iertarea păcatelor și spre viața de veci” spune orice preot înainte de Cina cea de Taină.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Niciun păcat n-ar trebui lăsat departe de focul Spovedaniei, doar pentru faptul că oricum suntem nevrednici de Hristos. Dimpotrivă, conștiința nevredniciei noastre trebuie să devină temelia unei tot mai atente pregătiri pentru hrănirea cu Pâinea Vieții.

La hramul de anul trecut al Sfintei Parascheva, am asistat și eu împreună cu zecile de mii de credincioși la Dumnezeiasca Liturghie, cu douăzeci și ceva de ierarhi. A fost o minune de Liturghie, pe podiumul din fața Catedralei. Unii vor spune că toate Liturghiile sunt minuni, și este adevărat, însă omul, care antropomorfizează universul în sine, simte binecuvântarea unui asemenea moment liturgic și ceresc. Am dorit mult să mă împărtășesc la această Liturghie. În inima mea s-a instaurat un dor nespus de a primi Trupul Mântuitorului. Așa că am trăit acea Liturghie, la care nu slujeam, erau doar personalități acolo, cu speranța acelei clipe de unire cu Dumnezeu. Însă când a venit vremea împărtășirii, am început să caut un epitrahil (preotul se împărtășește cu epitrahilul). Până m-am învârtit pe podiumul din fața Catedralei, până am întrebat pe ici pe colo de patrafir, până m-am dus în altar, până am venit, împărtășirea era deja istorie. Toți clericii se împărtășiseră deja, și acum se dădea binecuvântarea finală.

În acel moment, am simțit că se năruie ceva în mine. Am realizat totala mea nevrednicie de a primi pe Dumnezeu în trup. Am revăzut în minte toată nemernicia sufletului, tot timpul pierdut în necuvinte. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. După câteva clipe, numai că l-am văzut pe Părintele Dosoftei, eclesiarhul de la Catedrală, că se apropie: „Vrei să te împărtășești?” zise el, parcă având un înger la ureche. Du-te și ia Potirul cu Sfânta Împărtășanie și du-l în altar, și consumă Sfântul Trup. Am luat Potirul imens, de 6 kilograme, plin de Sângele lui Dumnezeu și l-am dus în Sfântul Altar. Și m-am hrănit printre lacrimi cu Hristos, pe care L-am dorit, împreună cu diaconii rânduiți pentru asta. Apoi același părinte mi-a spus să împărtășesc credincioșii, vreo sută de oameni, care așteptau și nu putuseră fi împărtășiți pe podium. După câteva zeci de credincioși, am văzut cu o uimire nespusă că la rând era și soția mea, care a împărtășit prunca noastră de 2 luni.

Așadar, o clipă de pocăință și de smerenie și conștiința propriei nevrednicii mi-au dăruit la rugăciunile Sfintei Parascheva, un Potir plin de Dumnezeu, cu care m-am împărtășit și pe care l-am dat și la vreo sută de oameni, printre care și rodului ființei mele în iubire. (Articol publicat pe doxologia.ro)

Comentarii Facebook


Știri recente