Pot spune că am crescut în biserică – Dialog cu actorul Florin Zamfirescu

În sfântă zi de Florar, atunci când lumina și bunătatea umană coboară peste trăirile noastre, fiecare clipă pare unsă cu mir din candela dragostei, a dragostei pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Într-o astfel de clipă l-am întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu și am depănat amintiri legate de copilăria și adolescența trăite alături de vărul său primar, părintele Ghelasie de la Frăsinei.

De la birouașul improvizat din câteva uluci în podul casei și până la o nucă sau un cartof cu care se hrănea părintele, am descoperit o nebănuită lume a tainei, așa cum avva avea să mărturisească adesea. Chiar dacă vi se pare ciudat ca într-un dialog cu un mare actor să nu vorbești despre teatru, am preferat să vă găsesc un alt mod de viață și un traiect al relației pe care Florin Zamfirescu le-a avut de-a lungul anilor cu Dumnezeu.

Având în vedere faptul că proveniți dintr-o familie de preoți și una de învățători, ar fi interesant să aflăm câte ceva din genealogia familiei.

Familia mea din partea mamei este profund religioasă, fiind din tată-n fiu familie de preoți. Mama a avut un frate preot, care a fost tatăl părintelui Ghelasie de la Frăsinei. Eu îmi cunosc bine genealogia din partea mamei, pentru că pe peretele altarului bisericii din satul Șerbănești, de sub muntele Cozia, era scris numele preotului și al preotesei, și-n cimitir la fel, pe o cruce mare din piatră sunt bătute pe rând numele celor dispăruți. Nu știu cum au ajuns acolo, sub muntele Cozia, dar au fost două familii cu nume grecești: Mirodot și Porfire. Astăzi, jumătate din sat se numește Porfire. Tatăl meu era din Călimănești. Tot acolo, și bunicul meu dinspre tată a fost primar, dar ei în neam au fost învățători și profesori. Pot spune însă că eu am crescut în biserică.

Trăind într-o familie profund religioasă, ne puteți spune cum a fost întâlnirea cu lumea Bisericii și care a fost drumul de la religie la actorie?

De mic copil am ținut toată rânduiala posturilor, eram dus la spovedit, la împărtășit. Doamne, nu pot să uit că în primii ani când mă duceau la spovedit, pe la șase-șapte ani, pentru mine era un mare chin pentru că trebuia să-mi spun păcatele sub patrafirul unchiului meu și nu prea avem ce să spun! Și-atunci (fac această mărturisire la vârsta de 62 de ani), îmi născoceam păcate. Odată, țin minte că am zis: ‘Am bătut-o pe maica mare’ (adică mama lui! – n.r.), la care el a sărit ca ars: ‘Vai de mine, cum ai făcut așa ceva?!’, și mi-a dat să fac o sută de metanii. Bineînțeles că nu era adevărat! Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie dus copilul la spovedit prea devreme, mai întâi trebuie să învețe să conștientizeze păcatul. Eu eram foarte speriat de diavol, de multe lucruri pe care nu le înțelegeam la vremea aceea. Mie, de exemplu, când eram mic mi se spunea ‘ucigă-l toaca’, bunicul, de câte ori nu mă vedea prin preajmă, întreba: ‘Unde e, mă, ucigă-l toaca ăla?’, și asta pentru că eram neastâmpărat. Eram chiar o problemă pentru familie, ‘nestrașnic’ cum îmi spuneau ei. În timp, am ales actoria, spre nemulțumirea unchiului meu, care nu își explica faptul că dintr-o familie cu atâtea generații de preoți, eu n-am ales preoția, ci actoria. Și-atunci m-am ițit așa în fața lui și i-am zis: ‘Părinte, păi, este unul și-același lucru, pentru că și ca preot, și ca actor trebuie să crezi când spui ceva și să vorbești lumii și s-o convingi’. El n-a vorbit cu mine un an, ripostându-mi intrigat: ‘Păi, tu confunzi credința mea în Dumnezeu cu credința într-un om?’, și s-a simțit jignit, țin minte că n-a vorbit cu mine multă vreme. Bineînțeles că în timp i-a trecut. Așa am ajuns la meseria asta, pe care o fac așa cum știți.

Cum a rămas în timp relația cu Dumnezeu?

Trebuie să vă spun că datorită forțărilor la care am fost supus de mic, fiind dus forțat la biserică, la un moment dat aveam impresia că posturile parcă nu se mai terminau. Copil fiind, nu aveam o aplecare foarte puternică spre biserică. În timp, am citit Biblia, am învățat dogmă, pentru că eram obligat să știu, dar pe Dumnezeu L-am descoperit ceva mai târziu. Nu sunt un practicant, nu sunt habotnic și parcă, pe măsură ce trece timpul, Îi simt prezența altfel. Cu Biserica nu te poți juca și nu-ți permiți să faci niște afirmații care se-ntorc foarte tare împotriva ta. Haideți să păstrăm proporțiile credinței, pentru că întotdeauna acolo unde un om îngenunchează și se roagă e templu!

Puțină lume știe că părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei vă este văr primar. Vă mai amintiți împrejurări inedite, pe care le-ați trăit împreună în copilărie sau chiar mai târziu?

Cum să nu, doar am crescut în aceeași curte! Numele de mirean al părintelui Ghelasie a fost Teodor, iar noi îi spuneam Doru. El era cu cinci ani mai mare ca mine și a făcut liceul la Vâlcea, iar eu la Călimănești. Pe când începusem și eu să deschid ochii la lume, el deja învăța limba germană. Își făcuse într-un pod un fel de birouaș din tot felul de uluci și acolo avea destul de multe cărți, unele chiar din biblioteca tatălui său. Și ori de câte ori avea vreo revelație, mă chema și mi se destăinuia. Cu fratele lui, Ștefan, nu dialoga, doar cu mine. Parcă-l aud: ‘Ninule (așa mi se spunea mie acasă), vino să-ți povestesc ceva!’ Datorită lui am deschis primele cărți de filosofie. Vara, când mă trimiteau ai mei cu vacile, citeam filosofie, metafizică, citeam și meditam. Cred că dacă n-aș fi făcut actorie, cu siguranță aș fi studiat filosofia. Și asta, vă repet, grație vărului meu. Dar pe lângă filosofie, Doru era extrem de preocupat de existența umană, de medicină. El în lume a fost laborant medical. La Abrud, înainte de a se călugări, a practicat medicina, apoi și călugărilor le făcea anumite analize, prin metode empirice, e-adevărat, dar le spunea cam ce afecțiuni ar putea avea.

Se știe că părintele Ghelasie a dus o viață cu desăvârșire ascetică. Cum l-ați regăsit după atâția ani de isihasm?

Pentru întâia oară am fost la Mănăstirea Frăsinei pe când era acolo părintele Ghelasie, fostul Doru. Așa cum Dragoș Pâslaru avea să devină monahul Valerian. Acesta l-a cunoscut pe Ghelasie prin mine, ulterior devenindu-i chiar ucenic. N-am fost la Frăsinei decât de vreo trei ori, o dată când avva Ghelasie avea vreo 12 ani de călugărie și am mai fost la doi-trei ani după aceea. Părintele Ghelasie era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului, discuțiile cu el erau o încântare, te încărcau cu o energie deosebită. De fiecare dată când plecam de acolo, aveam senzația că plutesc. La despărțire, când ne îmbrățișam și îi atingeam mâinile acelea extrem de reci, mă trecea un fior de nedescris în cuvinte. Să știți că Ghelasie studia foarte mult, teologie, filosofie hindusă, el nu era habotnic, dar avea o deschidere aparte. Avea postùri ciudate, postura diamant de exemplu. În ultimii 25 de ani din viață, părintele Ghelasie n-a dormit, poziția lui de veghe era poziția lui Iisus Hristos diamant, pe genunchi, cu călcâiele deschise și cu coloana dreaptă și mâinile-ncrucișate. Așa stătea în cele 2-3 ore de odihnă. Medicina isihastă mai întâi o practica el însuși și abia apoi împărtășea altora trăirile sale. Țin minte că a venit odată la mine la București și a stat vreo săptămână. De-acum mă gândeam ce să-i dau să mănânce, pentru că noi mâncam ce mănâncă toată lumea, mă gândeam că îi fac poftă, că îi fac rău. Nici vorbă! Parcă-l văd, zice: ‘Dă-mi o nucă’, altă dată: ‘Dă-mi un cartof’, astfel încât în trei zile a mâncat trei nuci, un morcov, un măr și doi cartofi, ceva de genul ăsta… și toate, cum vă spuneam, în stare crudă. Nu mânca decât ce dă pământul și niciodată gătit.

Într-una din întâlnirile pe care le-ați avut cu Constantin Noica la Păltiniș, acesta își argumenta retragerea din lume, într-un mod personal. Mă întreb însă dacă vreodată v-ați gândit la călugărie?

Niciodată. Îmi amintesc acea discuție pe care am avut-o cu filosoful Constantin Noica, în căsuța în care acesta se retrăsese la Păltiniș. La întrebarea mea, de ce stă singur acolo, acesta mi-a răspuns: ‘Iubesc prea mult oamenii pentru a putea rămâne între ei. Pentru că dacă rămân între ei, ajung să-i urăsc!’ Eu am convingerea că suprema rezistență și tărie este să rămâi în lume și să lupți cât poți, nu să te retragi ca Zarathustra. E-adevărat că există și riscul de a te perverti, dar trebuie să lupți. Una e să rămâi în lume, cu păcatele pe care le faci ca un om oarecare, și alta e să juri că vei avea o viață ascetică, iar ulterior să constați că nu poți face asta; acolo riscul e mult mai mare. Dumnezeu cu mila!

Ce părere aveți despre actorii care au ales viața monahală?

Sunt oameni disperați, oameni care n-au mai putut să facă față dificultăților civile. Eu știu că în viața monahală se ajunge pe două căi: pentru unii este chemare, iar pentru alții este refugiu. E dreptul fiecăruia să aleagă. La ultima întrevedere pe care am avut-o cu părintele Ghelasie, acesta mi-a spus: ‘Ninule, este un actor, Dragoș, care a venit la noi și a stat un an de zile. Eu am căutat să-l conving că înainte de toate e bine să-și vadă de copilul minor, să se întoarcă în lume și să-și vadă de obligațiile pe care le are față de familie. Și m-a ascultat. Dar după doi ani, a revenit și mi-a spus că nu mai este căsătorit, iar băiatul este major, pe picioarele lui. A venit și, de data aceasta, l-am primit. A rămas la noi.’

Spuneați odată că artistul neiubit este un om chinuit. Cum vedeți ceastă dragoste față de aproapele, în contextul vremurilor pe care le trăim?

Cred că artiștii rămân pentru veșnicie copii: plâng mai ușor, se supără mai ușor, asemenea unui copil căruia i s-a luat jucăria, visează mai mult. Dar eu nu văd nimic rău în toate astea, pentru că un copil are o puritate aparte, așa și artiștii, trebuie ajutați, trebuie iubiți. Artistul neiubit este un om chinuit. De multe ori mă gândesc ce suferință uriașă trebuie să fi avut Van Gogh, geniul acela uriaș, care în viața lui nu a vândut decât un tablou. Ce putem spune vizavi de asta, decât că omenirea are în evoluția ei faze de tâmpenie! Dacă ne uităm la 98% din operele de artă de pe glob, sunt ale unor artiști care, înainte de toate, au fost ostracizați sau uciși. În concluzie, omenirea e cretină în drumul ei, dar n-ai ce să faci, pentru că una e să fii prost și alta e să fii rău. Omul la origine nu e rău, iar răutatea este o dovadă de prostie.

Între bucurii și tristeți, între suișuri și coborâșuri, între răsăritul și apusul de soare, ce vă relaxează cel mai mult?

Să stau în natură! Am acasă o grădinuță în care lucrez cu mare drag. Îmi place la nebunie să meditez în pădure și-mi place să îmbrățișez copacii. Mergeți și luați în brațe un fag uriaș, puneți obrazul pe el și stați așa minute în șir și-o să vedeți ceva de neimaginat! Au copacii o energie și o forță de nedescris, cum își ridică ei brațele către cer!… Nichita Stănescu avea o poezie superbă: ‘Vulturii sunt arbori care zboară/ Ghearele lor sunt rădăcini/ Doamne, cât de toamnă iară/ Se va face-n înălțimi!’ Nichita era o ființă profund religioasă, boteza și cununa… mi-aduc aminte, ultima oară când a fost naș, la Turnu Severin, l-a rugat pe preot să mai spună o dată ‘Tatăl nostru’. Avea o lumină în privire și o trăire pe care n-am s-o uit niciodată.

Comentarii Facebook


Știri recente

Episcopia Canadei: Conferințele Postului Mare, online

Episcopia Ortodoxă Română a Canadei vă invită la seria de întâlniri duhovnicești „Conferințele Postului Mare 2021 – «Prin ușile pocăinței spre bucuria Învierii»”. Întâlnirile vor fi transmise online (via Zoom/Facebook) în primele cinci duminici ale…