Postul și semnificațiile lui teologice

În lumea noastră înrobită plăcerilor trupești, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioși nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puțin cu putință. Ba unii chiar încearcă să-și justifice „biblic” indolența, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, așa cum se și cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică).

Domnul Hristos rânduiește postul printre „faptele dreptății” (Mt. 6, 1), alături de milostenie și de rugăciune. El Însuși Și-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o discuție cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a și afirmat puterea pe care o mijlocește postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” (Mc. 9, 29).

Despre Sfinții Apostoli aflăm că posteau. Sfântul Apostol Pavel, care amintește „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor. 6, 5) și care mărturisește că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor. 11, 27), arată și de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul și îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Și învață: „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1); și: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Rom. 13, 13-14).

În una dintre cele mai vechi scrieri creștine aflăm că postul a devenit o instituție chiar de la începuturile Bisericii. Este vorba de Didahie, numită și Învățătură a Celor Doisprezece Apostoli, o scriere creștină venerabilă (din ultima parte a secolului I d.Hr.). Ea nu vorbește despre necesitatea postului, considerată de la sine-nțeles, ci numai atrage atenția ca zilele de post săptămânale ale creștinilor să fie deosebite de cele ale „fățarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu fățarnicii. Căci ei postesc lunea și joia. Voi însă postiți miercurea și vinerea” (8, 1).

Este important nu numai să postim, ci și modul în care postim

Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărții sale (58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti: „Ei (israeliții) – zice Dumnezeu prin gura profetului – Mă întreabă despre legile dreptății… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?»” (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiți ca să vă certați, și să vă sfădiți, și să bateți furioși cu pumnul; nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu știți voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Sunt înfățișate apoi roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu…” (v. 8-11).

Semnificația eshatologică a postului

Mântuitorul însă dă un sens și mai înalt postului, dezvăluindu-i semnificația eshatologică: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?”. Și Iisus le-a zis: „Pot, oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei și atunci vor posti” (Mt. 9, 14-15; Mc 2, 18-20; Lc. 5, 33-35).

Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola schițată aici, cu mirele și cu nuntașii, este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învățător, îmbătați de prezența Lui și hrăniți îmbelșugat cu cuvântul și cu harul Lui, ucenicii trăiau un timp unic, acea „puțină vreme” cât ei au putut contempla în chip direct „slava” Cuvântului întrupat (In 1, 14). Avea să vină însă vremea de încercare și de așteptare (In 16, 20), prin plecarea Domnului de la ei. Astfel, întreg „timpul Bisericii”, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevărații credincioși suspină de dorul Mirelui, este pentru ei – și va fi mereu – un timp în care postul își are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului, ci și de semn al așteptării eshatologice.

Cu multă înțelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele și perioadele de post, astfel încât acesta să-și împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor și a poftelor, dar și pe acela de a ne umple de dorul Mirelui și de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăție și cu vrednicie a Sfintei Euharistii.

Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăție

Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăși un semn ceresc și o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu și altfel decât pe calea obișnuită. Aceeași lucrare o săvârșește Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelșugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care postește post adevărat, adică cel ce postește din prea plinul dragostei de Dumnezeu și din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat” cu Mirele Hristos, nu simte foamea și nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sf. Marcu Ascetul: „Celui ce flămânzește pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredințare; celui ce plânge, mângâiere” (Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, 117, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p. 259).

Falșii postitori duc cu greu „zăduful zilei” și numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ți se pară ușor, când trupul se mulțumește cu hrană puțină și săracă și când întreaga ta ființă este copleșită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simți și să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuși ți Se face hrană, și băutură, și odihnă? (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, ziarul „Lumina de Duminică”, 21 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia Românească în Ungaria

Cu ocazia Zilei Ungariei (23 Octombrie), prezentăm principalele date despre românii ortodocși din această țară. Românii din Ungaria se împart în două principale categorii: comunitatea istorică românească a românilor care, după trasarea graniţelor actuale, au…