Postul – răstignire a patimilor și înviere a iubirii milostive

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

‘Zis-a Domnul: Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.’

†Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sărbătoarea Sfintelor Paști, ca sărbătoare a biruinței lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, presupune o perioadă de pregătire duhovnicească numită Postul Sfintelor Paști. După cum ne spune Triodul în cântările duminicii de astăzi, numită Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, perioada Postului Sfintelor Paști este o ‘primăvară pentru suflet’, o primăvară pentru a cultiva semințele sau darurile Duhului Sfânt, primite la Sfântul Botez. Această cultivare a darurilor Duhului Sfânt este creșterea virtuților, care culminează cu iubirea smerită și milostivă. De altfel, numai iubirea smerită este cu adevărat creatoare de libertate, o iubire în care Dumnezeu este prezent și lucrător prin harul Său.

Prin postire, dobândim prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită și milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte și fapte, prin atitudini și stări duhovnicești ale sufletului și ale trupului.

Postul este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate și de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăință pentru tot ceea ce am făcut rău și, în același timp, este o perioadă de înviere și de luminare a sufletului cu prezența sfințitoare a lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi și ale Scrierilor Sfinților, prin Spovedanie, dar mai ales prin Sfânta Împărtășire euharistică, pe care Biserica ne-o oferă mai des în această perioadă a anului liturgic.

Duminica după care începe Postul Sfintelor Paști se numește Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, cu scopul de-a ne reaminti că Adam a fost alungat din Rai pentru că nu a postit.

Prin post arătăm că iubim mai mult pe Dumnezeu decât dorim darurile Sale

Postul lui Adam în Rai nu era un post total, ci unul parțial, adică de-a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, care i-a fost interzis doar pentru o perioadă de timp, spun Sfinții Părinți, până când omul se va maturiza spiritual, adică va recunoaște că tot ce se află în jurul său este dar al lui Dumnezeu pentru om, iar această recunoaștere se va exprima în recunoștință (euharistie).

Postul din Rai ajuta pe om să distingă între dar și Dăruitor. Adam se afla, așadar, în fața unei alegeri: – Ce este mai de preț: darul sau Dăruitorul? Lumea creată sau Persoana Creatorului? Păcatul lui Adam constă în faptul că a răpit darul fără voia Dăruitorului. Adam nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit și nu s-a pocăit de greșeala sa. El a dat mai multă importanță unui dar material decât Persoanei dăruitoare și a ascultat mai mult de șarpele-diavolul decât de Dumnezeu-Creatorul lumii și al omului.

Pentru a nu repeta greșeala lui Adam cel vechi, creștinul trebuie să asculte mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu, să se înfrâneze sau să răstignească lăcomia de cele materiale și să se împărtășească mai mult din Pomul Vieții, Care este Hristos prezent în Sfânta Împărtășanie.

Postul de 40 de zile pe care l-a împlinit în pustie Mântuitorul Iisus Hristos, Noul Adam, era un model de luptă duhovnicească, de respingere a lăcomiei de cele materiale, moștenită de oameni de la Adam cel vechi. Patruzeci de zile de post și rugăciune L-au adus pe Iisus în starea de foame. Or, foamea trezește în om un comportament neobișnuit. Când omul este foarte flămând și însetat, el poate deveni lacom, agresiv, nerăbdător, răzvrătit sau total epuizat, inactiv și nemișcat, adică își iese din fire. Deși foamea materială ar fi putut să-L determine pe Iisus să caute mai mult hrana materială, totuși El refuză să transforme pietrele în pâine printr-o minune. În schimb, transferă foamea materială pe un alt plan, și anume ea devine foame de Dumnezeu, dorință a omului de-a Se hrăni mai mult din iubirea veșnică a lui Dumnezeu decât din bunurile materiale trecătoare.

De aceea, după ce refuză ispita lăcomiei materiale, Domnul Iisus zice: ‘Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’ (Matei 4, 4). Altfel spus, El ne arată că omul este, mai întâi de toate, o ființă teologică, care se hrănește din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, din rugăciune și din ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, și apoi o ființă biologică. Numai după ce omul și-a hrănit mai întâi sufletul cu iubirea sfântă a rugăciunii, se cuvine să-și hrănească și trupul cu hrană materială. Deosebirea dintre om ca ființă teologică, creată după chipul lui Dumnezeu – Persoană divină, și făpturile care trăiesc doar la nivel biologic stă tocmai în faptul că omul, în calitatea sa de persoană inteligentă și iubitoare, transcende și transformă existența biologică în viața spirituală, ca relație conștientă și liberă a creaturii raționale cu Creatorul său, cu Dumnezeu – Rațiunea Personală supremă, izvorul vieții și al iubirii veșnice.

Din acest motiv, de fiecare dată, înainte de a mânca, ne rugăm lui Dumnezeu, iar înainte de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, postim de hrană materială, dar ne hrănim spiritual cu lumina din Evanghelie, din rugăciunile Bisericii și din sfintele slujbe. Înainte de a ne întâlni duhovnicește cu Hristos-Dumnezeu nu mâncăm nimic material, pentru că nici o hrană sau băutură materială nu este mai de preț pentru om decât comuniunea sa cu Persoana divină eternă a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru a-i mântui sau a le dărui viața veșnică.

Postul unit cu rugăciunea sfințește sufletul și trupul

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează întreg corpul ca să participe la viața sufletului. De aceea, postul este însoțit de metanii sau închinăciuni mari și mici. Trupul omului, fiind limitat și trecător, se hrănește cu lucruri limitate și trecătoare. Dar sufletul său, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit și veșnic, deși este finit, nu este limitat material, ci în mod tainic este deschis spre iubire infinită și eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite și trecătoare din lumea aceasta nu-i poate împlini dorința de-a iubi și de-a fi iubit veșnic. Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului față de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea și îl deturnează de la scopul său principal de a fi în comuniune deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător. Așa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înțelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veșniciei și, ca atare, numai o iubire nelimitată și o viață veșnică nesfârșită în Duhul Sfânt asigură libertatea și creșterea adevărată a sufletului, pentru că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Cor. 3, 17). De aceea, postirea, ca dezlipire sau detașare a omului de bunurile materiale, limitate și trecătoare, și unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat și netrecător, înseamnă începutul libertății sale interioare, ca libertate pentru comuniune. Când omul unește postul cu rugăciunea simte exercițiul libertății sale interioare sau duhovnicești. Foarte adesea, din cauza lăcomiei sau a dependenței totale de hrană materială, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei devine o tiranie interioară, o înrobire a sufletului, încât omul împătimit de cele materiale devine ca o mașină consumatoare de mâncăruri sau plăceri trecătoare și limitate. Însă postul este tocmai încercarea duhovnicească de a demonta, în mod liber și conștient, determinismele înrobitoare ale naturii căzute sau împătimite, dacă omul postitor unește rugăciunea cu dorința de eliberare de patima lăcomiei. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forțată.

De aceea, fiecare postește cât poate. Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toți, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrană materială trebuie totuși să postească cel puțin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte și fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii și copiii sunt scutiți de post, întrucât trupul lor este mai puțin rezistent. De pildă, Biserica ne învață că în primele trei zile din prima săptămână a Postului Sfintelor Paști se mănâncă doar o singură dată în zi, după slujba de seară. Însă unii oameni nu pot posti până seara, pe când alții mai rezistenți mănâncă doar în a treia zi. Deci, intensitatea postului depinde de râvna și de rezistența fiecăruia. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât și epuizarea fizică prin nechibzuință.

Întrucât toți creștinii ortodocși facem parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre noi să se roage și să postească împreună cu Biserica. Acest înțeles al postului bisericesc comunitar ca întâietate dată dimensiunii spirituale a vieții, adică hranei sufletului, este esențial. În timpul Postului Sfintelor Paști reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulțim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi și mai ales a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinților, precum și mai deasă spovedanie și împărtășire euharistică. Este bine ca în această perioadă să citim în fiecare zi cel puțin câte un capitol din Sfânta Scriptură și un text din Filocalie sau din Viețile Sfinților, să avem convorbiri duhovnicești cu oameni duhovnicești, să ne sfințim gândirea, vorbirea și făptuirea. Cine nu poate posti material, pentru că este bolnav, poate, totuși, posti spiritual, în sensul că se înfrânează de la gânduri urâte, de la priviri pătimașe, de la vorbe care rănesc sau jignesc, care au în ele duh de stăpânire, duh de ceartă sau duh de slavă deșartă. De fapt, acesta este scopul postirii materiale: să ne atenționeze, să ne antreneze și să ne sprijine în postirea spirituală; ne înfrânăm de la bucate ca să ne înfrânăm și mai mult de la păcate, ca forme multiple de lăcomie; slăbim trupul pentru a întări sufletul, răstignim patimile egoiste pentru a învia iubirea milostivă.

Să unim postul cu smerenia

În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care o rostim des în timpul Postului Sfintelor Paști, se spune: ‘duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale’. Oricât am posti de mult, oricât ne-am ruga de mult, trebuie să ne gândim cu multă smerenie că sunt alții care se roagă mai mult decât noi, care sunt mai milostivi decât noi, mai curați decât noi. Numai dacă ne smerim sincer, ne sunt folositoare pocăința, rugăciunea și postul. Iar semnul prin care ne dăm seama că postul nostru a fost primit ca ofrandă bună, adusă lui Dumnezeu, este acela că simțim în sufletul nostru mai multă iubire smerită față de Dumnezeu și față de semeni, precum și mai multă dorință de-a sfinți timpul vieții dăruit nouă de Dumnezeu.

Prin urmare, postul adevărat produce o schimbare în noi, o înnoire, o îmbunătățire și o îmbogățire în fapte bune. De aceea, preoții mai rugători și mai postitori pot deveni buni părinți duhovnici, care ajută sufletele altora să se vindece de patimi și să fie mai milostive. Iar îmbunătățirea sau sfințirea sufletului este comoara cea mai mare pe care o poate omul dobândi prin postire, dacă aceasta aduce un spor de bunătate și lumină în sufletul omului postitor.

Postul este nu numai material, ci și spiritual

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ‘Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiați; o femeie frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru să postească, ci și ochiul, și urechile, și picioarele, și mâinile voastre, și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate și de hrăpire și de lăcomie. Picioarele, nealergând la priveliști urâte și în calea păcătoșilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusețile străine (…). Gura trebuie să postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase’.

Așadar, când postim nu este vorba de-a schimba doar felurile de mâncare, adică de a ne înfrâna de la carne și alte produse de origine animală, pentru a mânca produse vegetale care predispun sufletul la asceză și nevoință duhovnicească, ci de-a ne schimba și comportamentul. Schimbarea felului hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze și schimbarea atitudinilor noastre în viață, a relațiilor noastre cu Dumnezeu, cu semenii și cu lumea materială. Aflăm, astfel, de la profeți că zilele de post nu erau bine plăcute lui Dumnezeu dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea sau dacă nu-i ajuta. Deci, postul trebuie însoțit de atitudini și fapte de dreptate și de milostenie, de pace și smerenie.

Postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu și pe semeni

Astăzi, nu numai Biserica recomandă postul, ci și medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriționiștii și esteticienii recomandă postul pentru recâștigarea sănătății și a frumuseții trupului. De aceea, unii oameni postesc doar ca ‘să-și păstreze linia’.

Cu toate că și aceste aspecte de igienă sau de estetică sunt importante, totuși postul creștin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificație și o valoare mult mai profunde. Postul religios este o școală a libertății duhovnicești de-a lupta pentru despătimirea de lăcomie și pentru a deveni mai iubitori de Dumnezeu și de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu și pe semeni, cu atât este mai liber spiritual. Iar dacă nu iubește pe Dumnezeu și pe semeni, devine rob al propriului său egoism.

Omul împătimit de cele materiale comunică dificil sau deloc cu Dumnezeu Dăruitorul vieții omului. Păcatul este o uitare de Dumnezeu și un atașament excesiv al omului față de lumea materială, ca și când lumea materială ar fi ultima și singura realitate.

Însă, prin postirea unită cu rugăciunea, omul credincios vede pe Dăruitor prin darurile Sale, Îl vede pe Dumnezeu Creatorul prin creația Sa. Însă când frumusețile materiale sunt folosite în uitare de Dumnezeu, atunci lumea devine zid între om și Dumnezeu sau necropola morții lui sufletești.

De aceea, pomenirea lui Dumnezeu în rugăciune este starea normală a libertății omului de-a trăi în comuniune de iubire. Uitarea de Dumnezeu arată că libertatea omului a decăzut din starea de comuniune spirituală cu El.

Eliberarea de păcate începe cu libertatea omului de a-și recunoaște păcatele, de-a le mărturisi și de-a cere lui Dumnezeu să i le ierte. De aceea, cel ce se poate pocăi, adică poate recunoaște păcatele și limitele sale, simte și nevoia de a cere iertarea lor sau eliberarea de ele. Cel ce dorește schimbarea în bine își manifestă libertatea interioară de-a ieși din propriul său egoism. În acest sens, cu adevărat liberi sunt numai oamenii pocăinței și ai smereniei, adică sfinții. Iar dacă suntem înrobiți de patimi, nu putem avea libertate deplină.

Așadar, postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu și pe semeni. Cel ce este îndrăgostit de o persoană citește și recitește scrisorile pe care le-a primit de la ea. Când iubim pe Dumnezeu și dorim să-I împlinim voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură și Scrierile Sfinților Părinți, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul însoțit de mai multe rugăciuni, cântări și citiri duhovnicești devine izvor de bucurie și de libertate duhovnicească.

Postul unit cu rugăciunea ne ajută să vedem mai întâi chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, mai mult decât răul pe care l-a făcut. Însă acest mod de-a privi pe aproapele este un efort spiritual care presupune o răstignire a egoismului din noi, o luptă care ne ajută să înmulțim faptele de generozitate, de iertare, să ne vindecăm de patimile egoiste, să ne curățim pe noi înșine de răutate și să ne pregătim pentru Înviere, adică pentru învierea sufletului din moartea păcatului și pentru bucuria Sfintelor Paști.

În încheiere, reamintim că Duminica Lăsatului sec de brânză sau Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este ultima duminică înainte de începutul Sfântului și Marelui Post al Sfintelor Paști. Cu vecernia duminicii acesteia intrăm în Postul Mare, cerând iertare unii altora ca să începem cu pace și libertate interioară urcușul nostru duhovnicesc, spre lumina Învierii lui Hristos, spre Sfintele Paști.

Evanghelia din Duminica Lăsatului sec de brânză se referă, în mod precis, la modul de postire, la înțelesul și folosul duhovnicesc al postului. Citirea Evangheliei a fost însă precedată de citirea Apostolului din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în care ni se spune că trebuie ‘să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să petrecem ca fii ai luminii, nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și fapte de rușine, nu în certuri și în pizmă, ci să ne îmbrăcăm în Domnul nostru Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte’ (cf. Romani 13, 12-14). Acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel rezumă înțelesul perioadei de post în care intrăm, o perioadă în care lepădăm lucrurile întunericului și ne îmbrăcăm cu armele luminii, care semnifică aici lupta duhovnicească a creștinului postitor și rugător. Sfântul Apostol Pavel nu spune să ne îmbrăcăm cu hainele luminii, ci cu armele luminii, iar în concluzia sfatului pe care ni-l dă, ne spune că trebuie să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, Domnul nostru, adică să trăim în lumina prezenței Lui harice și iubitoare, să curățim mereu haina de lumină pe care am primit-o la Botez, când a început viața noastră creștină ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi și ca înviere pentru viața eternă, ca lepădare de satana și unire cu Hristos.

În Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că postul adevărat se săvârșește cu bucurie, nu cu întristare. Mântuitorul ne îndeamnă să ne bucurăm când postim, pentru că postul se realizează ca semn al iubirii noastre față de Dumnezeu și ca mijloc de primire a harului Său. De aceea, există o mulțime de credincioși care de-abia așteaptă perioada de post, iar unii dintre ei chiar regretă când se termină perioada de post, întrucât aceștia au trăit mari bucurii duhovnicești în timpul postului. De ce? Pentru că au trăit postul nu doar ca pe o schimbare a hranei de origine animală cu una de origine vegetală, ci pentru că în mod liber s-au hrănit mai puțin din punct de vedere material, spre a se hrăni și îmbogăți mai mult din punct de vedere spiritual sau duhovnicește, sporind în iubire sfântă, smerită și milostivă, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea lor. Amin

Comentarii Facebook


Știri recente