Postul Mare în Moldova

În Postul Mare, în care cu toții ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, ne-am obișnuit să nu-i uităm și să-i pomenim și pe cei dragi din familie, plecați în lumea veșniciei. Pomenirea morților în sâmbetele din perioada prepascală este un obicei împământenit în toată Moldova, cultul pentru cei adormiți având rădăcini vechi în tradiția noastră.

Postul Mare este, prin excelență, un timp al rugăciunii, al pregătirii sufletului și trupului pentru una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății: Învierea Domnului. O perioadă în care încercăm, cu toții, să fim mai buni, mai sinceri cu noi și cu ceilalți, să dăruim mai mult decât în alte rânduri, să căutăm timp să-i ascultăm pe cei de lângă noi. Trăită de fiecare în mod particular, această perioadă crește în intensitate odată cu apropierea Paștilor.

Și dacă în aceste zile ne străduim să ne regăsim pe noi înșine, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, e bine să nu-i uităm nici pe cei dragi nouă, plecați din lumea aceasta, și să-i pomenim.

În Moldova, ca și în celelalte regiuni ale țării, cultul morților are rădăcini adânci în tradiția populară. Nu cred să existe familie care să nu facă măcar o pomenire la biserică într-una din sâmbetele din Postul Mare, rânduite tocmai pentru aceste slujbe speciale. Așa cum n-ar trebui să existe mormânt necurățat și nepregătit pentru sărbătoarea Învierii.

Pomenirea celor adormiți este considerată ca fiind o datorie de suflet a fiecărui creștin. De aceea, în Postul Mare, mai mult ca oricând, această datorie este respectată cu sfințenie. Aducerea aminte, pomenirea lor în rugăciune constituie un prilej de comuniune, de legătură spirituală cu cei răposați. ‘Pentru noi, cei care suntem aici, cei care au plecat sunt totdeauna în dragostea noastră. Ei sunt pentru început durere, pentru totdeauna sunt un dor, dar Mântuitorul ne spune că ne vom întâlni cu ei. Ei, bine, până la această întâlnire, noi ne putem întâlni cu cei care au plecat, în rugăciune. Ne întâlnim în Hristos’, spune părintele Mircea Stoleriu de la Biserica ‘Adormirea Maicii Domnului’, Galata.

Sâmbetele Postului Mare, zile dedicate pomenirii celor morți

Rânduiala Bisericii, ca în fiecare dintre sâmbetele postului ce precedă Învierea să se facă slujbe speciale de pomenire a morților, se împletește și cu ceea ce există înrădăcinat în tradiția populară românească.

Tradiția datului de pomană, de sufletul celui adormit, așa cum se spune în popor, este împământenită și respectată cu sfințenie. ‘În Postul Mare, Biserica a rânduit ca pomenirile morților să se facă în mod deosebit în zilele de sâmbătă. S-a ales această zi, pentru că, după cum știm, în ziua de sâmbătă Hristos era cu cei morți și, cu dumnezeirea Sa, biruia puterile iadului, biruia moartea și urma să învieze duminica’, mai spune părintele Stoleriu.

Tot acest șir de pomeniri începe, așadar, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșatei Judecăți și se încheie în sâmbăta lui Lazăr, cea pe care o consemnează astăzi calendarul ortodox. ‘Slujbele de pomenire au menirea de a ne pune în legătură cu cei care nu mai sunt, de a ne arăta dragostea față de ei, dar, în același timp, de a ne arăta și nouă că suntem muritori. Aceste pomeniri le sunt și lor, și nouă de folos. Noi, aici, suntem Biserica luptătoare, ei sunt Biserica triumfătoare și, împreună, împlinim în felul acesta ideea de Biserică’, precizează pr. Mircea Stoleriu.

Plăcinte de post de sufletul celor adormiți, la Moșii de Florii

Tradiția populară consemnează două zile cu semnificații deosebite în ceea ce privește cultul morților: sâmbăta ce precedă Floriile (Moșii de Florii), când obiceiul spune că este aproape obligatoriu să dăm de pomană plăcinte de post, în amintirea celor plecați, și Joia Mare, când se dau de pomană cofițe cu apă și colăcei.

‘Legat de sâmbăta ce precedă Floriile, cunoscută în calendarul ortodox ca Sâmbăta lui Lazăr, în popor există și o legendă. Se spune că a existat și un Lăzărică, care, fiind ținut în brațe de mama sa, care era ocupată cu tot felul de treburi în gospodărie, a rugat-o mereu să-i facă niște plăcinte, că tare-i mai era dor. Mama, luată de vârtejul treburilor, n-a putut să-i facă atunci când și-a dorit, iar Lăzărică a murit de dorul de plăcinte. Și de aceea, spune legenda, e bine ca de Moșii de Florii să dăm plăcinte de pomană. Apoi, cea de-a doua zi cu o conotație specială este Joia Mare, când, de dimineață, înainte de răsăritul soarelui, în fața fiecărei case se făceau grămăjoare de bețe de alun și se aprindeau focurile. Iar în jurul acestor focuri se așezau scăunelele cu picioare joase, se puneau niște cofițe cu apă, iar deasupra cofițelor se așezau colăcei. Se credea că începând din Joia Mare și până se termină Sfintele sărbători ale Paștilor morții din familie vor fi prezenți în casele de unde au plecat. Și, având în vedere că Paștile e devreme, într-o perioadă în care încă e frig, cum să-i aștepți pe cei dragi decât făcând cald chiar de la intrarea în casă, așezând scăunele pe care să se odihnească’, explică etnograful Angela Olariu, coordonatoarea Departamentului pentru promovarea valorilor și tradițiilor naționale al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

‘Unde dai, Dumnezeu îți dă și înmulțește’

În fiecare dintre aceste sâmbete, oamenii aduc la biserică jertfe, se oficiază slujbe de pomenire pentru cei adormiți și se împart pachete cu mâncare sau se dă de pomană ceva din ceea ce răposatului îi plăcea foarte mult în timpul vieții. A da de pomană de sufletul celui pe care îl pomenești, spune tradiția, înseamnă a da ceva din sufletul tău. Iar a ceda ceva care-ți aparține este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu.

‘Pomenirea morților este înainte de toate un semn al dragostei celor de aici către cei care au plecat de aici. E și un semn al credinței că viața noastră nu se încheie odată cu moartea, ci ea continuă și după aceasta’, subliniază pr. Mircea Stoleriu.

În tradiția populară, legat de perioada Paștilor, trei aspecte erau foarte clare: cerurile sunt deschise, Dumnezeu îți ascultă și îți îndeplinește orice rugăminte, iar sufletele celor adormiți se întorc la casele de unde au plecat. ‘Tocmai de aceea, mai ales în sate, există și acum credința că trebuie să dai de pomană, de sufletul celui adormit, ceva din ce-i plăcea acestuia în timpul vieții. De asemenea, e bine să dai ceva făcut de mâna ta, în casă, o plăcintă sau un colăcel, din făina de grâu cea mai bună. Pentru că în popor există convingerea că pe fiecare bob de grâu este chipul lui Hristos. Oamenii au chiar și o vorbă: ‘Unde dai, Dumnezeu îți dă și înmulțește’, explică etnograful Angela Olariu.

Pentru slujba de pomenire, femeile aduc la biserică vin, colăcei și colivă, toate având semnificații speciale în tradiția ortodoxă. ‘Vinul și pâinea sau colacii sunt o prefigurare a Liturghiei, când devin Trupul și Sângele Domnului. Coliva, făcută din boabe de grâu, este simbolul Bisericii. Aromatele din care este făcută simbolizează darurile Bisericii. În boabele de grâu ne regăsim noi înșine, dar tot acolo îi întâlnim și pe cei pe care îi pomenim. Iar lumânarea, care însoțește toate aceste daruri, este semnul prezenței lui Hristos în viețile noastre’, arată părintele Stoleriu.

Comentarii Facebook


Știri recente