Postul în tradiția biblică vechi și nou-testamentară

Experiența duhovnicească a postului ne descoperă temeiurile biblice ale apropierii omului de Dumnezeu. Postind, ne facem părtași experienței drepților și marilor profeți din Vechiul Testament, urmând pe Hristos Însuși, dar și pe marii Sfinți Părinți ai Bisericii, învățătorii noștri. Înțelegem astfel că postirea are un sens adânc, cuprinzând nu doar înfrânarea trupului, ci, înainte de toate, o lucrare a sufletului căutător de Dumnezeu, sub umbrirea harului Său. Înstrăinându-ne de dragostea Tatălui, suspinăm apoi, iar lacrimile aduc mângâiere și mângâierea naște nădejde. Acesta este drumul de la cădere prin pocăință spre înviere.

Începem o perioadă de 40 de zile de post, pregătitoare pentru Săptămâna Mare, care culminează cu Învierea Mântuitorului sau Sfintele Paști. Poate că unora li se pare un timp prea îndelungat sau postul prea aspru (cunoaștem zicala: „lungă cât o zi de post”). Totuși, postul de 40 de zile nu constituie o invenție ecleziastică având ca scop mortificarea credinciosului, ci se înscrie într-o venerabilă tradiție biblică.

Postind, omul se întoarce la starea paradisiacă

Mai întâi, postul nu trebuie văzut ca o regulă impusă, o constrângere și contorsionare a firii umane. Nici măcar ca un program de slăbit, de detoxifiere a organismului. Sfântul Vasile spune că postul „are aceeași vechime ca și omenirea”, pentru că omul a fost creat dintru început spre postire. Dumnezeu i-a făcut pe oameni vegetarieni, spunându-le: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facerea 1, 29). De altfel, și animalele au fost create să se hrănească cu vegetale, ceea ce arată că postul nu se îndreaptă împotriva naturii, ci este în concordanță cu ea.

Practic, postind, omul se întoarce la starea paradisiacă, atunci când nu trebuia să verse sânge pentru a se hrăni, ci se bucura de roadele dăruite de pământ. Consumul de carne a fost permis de Dumnezeu prin iconomie abia după Potop, după ce omenirea cunoscuse „vârste” de pervertire și fărădelegea se înmulțise (Facerea 6, 5). Abia atunci, după pătrunderea uciderii, a poligamiei, după scurtarea vieții și după ce omul s-a dovedit a fi „numai trup” (Facerea 6, 3), Dumnezeu pune în animale frica față de om.

Astfel, postul biblic înseamnă recuperarea raiului pierdut, chiar și eshatologic. Pe muntele lui Dumnezeu, în împărăția mesianică, Dumnezeu vestește redobândirea păcii dintre animale și oameni. În proorocia lui Isaia, la capitolul al XI-lea, este descrisă tocmai conviețuirea lupului și a mielului, a leopardului și a căprioarei, a vițelului și a puiului de leu, supravegheați de un copil; atunci, leul își va redobândi firea paradisiacă, scăpând de transformarea sa într-un animal de pradă: „Leul, ca și boul, va mânca paie” (11, 7).

În perioada biblică vechi-testamentară, postul se ține ca o ajunare totală până seara pe parcursul unei singure zile (Judecători 20, 26; II Regi 1, 12) sau repetat în mai multe (de exemplu șapte zile, I Regi 31, 13; I Paralipomena 10, 12). Este o modalitatea diferită oarecum de postul modern, în care se păstrează același orar al meselor, doar că nu se mănâncă „de dulce”. Doar la mănăstiri, vechea tradiție a postului, ajunarea până seara, mai este păstrată.

Asociată postului este exprimarea durerii prin îmbrăcarea cu „sac” (de fapt, o păturică din material aspru, precum cel folosit la confecționarea sacilor pentru grâne) și prin presărarea de praf sau cenușă pe cap (Neemia 9, 1). Aceste gesturi sunt luate din ritualul înmormântării, fiind asociate jelirii. De fapt, credinciosul se umilește, își plânge păcatele înaintea lui Dumnezeu, ca și cum acestea i-au adus moarte. Isaia 58, textul cel mai important despre post din întreg Vechiul Testament, prezintă postul ca smerire a omului înaintea lui Dumnezeu: „Este, oare, acesta un post care Îmi place, o zi în care omul își smerește sufletul său? Să-și plece capul ca o trestie, să se culce pe sac și în cenușă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (v. 5).

Postul, primăvara cea duhovnicească a sufletelor

Atenție, postul în sine nu este întristare, jelire, pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește de altfel „primăvara cea duhovnicească a sufletelor”: „Plăcută este corăbierilor primăvara, plăcută și plugarilor! Dar nici corăbierilor, nici plugarilor nu le este atât de plăcută primăvara, cât de plăcut le este celor care vor să filosofeze cu adevărat timpul postului”. În cartea profetului Zaharia, postul apare, într-adevăr, asociat întristării, pentru de fapt era legat de comemorarea unor evenimentele triste, de ex. distrugerea templului (cf. Zaharia 7, 5: „Ați ținut post și v-ați tânguit”), dar în cele din urmă postul va dobândi starea lui profundă de bucurie duhovnicească: „Așa zice Domnul Savaot: Postul din luna a patra, a cincea, a șaptea și a zecea vor fi pentru casa lui Iuda spre veselie și bucurie și zile bune de sărbătoare!” (Zaharia 8, 19).

În Isaia, capitolul al 58-lea se subliniază că postul real nu trebuie limitat la aceste gesturi de jelire, ci se cuvine să aibă, în primul rând, o funcție morală: „Nu știți voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (58, 6-8).

Un post excepțional este cel al Esterei. Aflată într-o situație deosebit de dificilă, de viață și de moarte pentru întregul popor evreu, Estera nu a mâncat și nu a băut trei zile (Estera 4, 16). Acest tip de post extrem îl vom regăsi însă la Moise, cu adevărat „campionul” ajunării totale. De fapt, Moise devine un prototip, reluat de proorocul Ilie, dar mai ales de Mântuitorul: timp de 40 de zile și 40 de nopți abținere completă de la mâncare și băutură.

Desigur că omenește acest post total atât de lung este imposibil. Trebuie să vedem care sunt semnificațiile lui duhovnicești și de ce tocmai el a devenit etalonul pregătirii pascale a credinciosului ortodox, ca cele 40 de zile ale Postului Mare.

Moise, „campionul” ajunării totale

Moise a postit pentru primirea Legii, când s-a urcat pe Muntele Sinai, ceea ce-l determină pe Sfântul Vasile să observe că postul este mai vechi decât Legea. Pe de altă parte, postul de 40 de zile pregătește vederea lui Dumnezeu pe Munte și legământul încheiat cu Israel. În cartea Ieșirii 24, 18, se relatează: „Și s-a suit Moise pe munte și a intrat în mijlocul norului; și a stat Moise pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. Încă nu se precizează nimic despre ajunarea totală în răstimpul acesta, însă, foarte important, perioada este asociată întrării în mijlocul norului. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, suirea lui Moise pe munte echivalează cu urcușul duhovnicesc: „Muntele înălțat pieptiș și greu de urcat este cunoașterea lui Dumnezeu (teologia)”.

Doar așa, părăsind tabăra israeliților, simbol al patimilor, Moise poate tinde spre teologie, unde se învrednicește de paradoxul cunoașterii lui Dumnezeu mai întâi în lumină, iar apoi în întuneric. „Atunci Dumnezeu S-a arătat în lumină, acum în întuneric ș…ț. Când deci Moise ajunge mai tare în cunoaștere, mărturisește că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că este propriu firii lui Dumnezeu să fie mai presus de orice cunoaștere și înțelegere” (pp. 72, 74). În cele din urmă, după contemplare paradoxală, Moise ajunge el însuși izvor de lumină, pentru că fața îi radia strălucitoare lumina harului lui Dumnezeu (Ieșire 34, 29-35). Unindu-se cu lumina, Moise devine el însuși lumină.

Observăm că perioada de 40 de zile și 40 de nopți se leagă de cele trei trepte ale desăvârșirii: asceza (eliberarea de patimi), iluminarea (vederea în lumină) și unirea cu Dumnezeu (intrarea în întunericul apofatic și împărtășirea de lumină). Sfântul Grigorie își subintitulează opera dedicată vieții lui Moise Despre desăvârșirea cea întru virtute, arătând că experiența lui Moise din cele 40 de zile poate deveni un model al desăvârșirii creștine.

În cartea Ieșirii capitolul 34 abia, deci după consumarea episodului cu vițelul de aur, atunci când Moise este obligat să repete procesul șederii timp de 40 de zile și 40 de nopți pe munte, întâlnim detaliile clare referitoare la ajunare. „Moise a stat acolo, la Domnul, patruzeci de zile și patruzeci de nopți; și nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Și a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci” (Ieșire 34, 28). Dacă ne gândim că nimic în Scriptură nu este întâmplător, putem spune că în prima fază, în Ieșire 24, șederea respectivă nu este asociată ajunării, pentru că nici nu este asociată întristării. Ideea generală a capitolului constă în bucuria împreună-petrecerii, Moise, Aaron și bătrânii urcându-se pe munte, bând, mâncând și veselindu-se înaintea lui Iahve (v. 9-11). E o ședere a bucuriei, a comuniunii cu Dumnezeu. Abia în Ieșire 34, în a doua fază, Moise „postește” cu întristare. E aceeași experiență, de data aceasta însă cu accent ascetic, pentru că Moise ispășește înaintea lui Dumnezeu păcatul idolatriei poporului.

Acest aspect se observă mai bine în Deuteronom, unde se recapitulează istorisirea, dar se adaugă o informație suplimentară. Șederea de 40 de zile, descrisă în amândouă fazele ca fiind o ajunare, fără mâncare și fără băutură, este asociată și cu „rugăciunea pentru păcate”: „Când m-am suit eu pe munte, ca să primesc lespezile de piatră, tablele legământului, pe care l-a încheiat Domnul cu voi, am stat în munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți, și nici pâine n-am mâncat, nici apă n-am băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Deuteronom 9, 9-10). Apoi, după păcatul cu vițelul de aur și spargerea primelor table, „am îngenunchiat a doua oară înaintea Domnului, ca și întâia oară, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, fără să mănânc pâine și fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care ați greșit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru și mâniindu-L” (9, 18).

Idolatria poporului evreu, urmare a nepostirii

Sfântul Vasile scrie, referitor la această istorisire: „Știm că Moise, prin post, s-a urcat în munte. Că n-ar fi îndrăznit să se apropie de vârful muntelui care fumega, nici n-ar fi cutezat să intre în nor dacă n-ar fi fost înarmat cu postul. Prin post a primit poruncile scrise pe plăci de degetul lui Dumnezeu. Sus, pe munte, postul a prilejuit darea legii; iar jos, la poalele lui, lăcomia la mâncare a înnebunit pe oameni să se închine idolilor”. Idolatria, păcatul cel mai grav îndreptat împotriva lui Dumnezeu, este, deci, văzută ca o urmare a nepostirii. De altfel, pe scara păcatelor capitale, lăcomia pântecelui este considerată ca punct de plecare pentru toate celelalte.

Experiența lui Moise pe munte a însemnat vederea lui Dumnezeu, darea Legii (Cuvântul lui Dumnezeu) și încheierea Legământului. Toate acestea sunt interpretate creștin ca referindu-se la Hristos. Teofania vechi-testamentară se referă de fapt la vederea lui Hristos, Dumnezeu Întrupat, pentru că Tatăl rămâne incognoscibil („Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” – Ioan 1, 18). De asemenea, Hristos este adevărata Lege, El fiind cu adevărat Cuvântul, Logosul dumnezeiesc. În fine, Hristos încheie Noul Legământ, scris nu pe table de piatră, ce se pot sparge, ci pe tablele inimii, un legământ interiorizat.

Toate aceste elemente ne arată că postul de 40 de zile însoțește, unit cu rugăciunea, urcușul duhovnicesc care are la capăt comuniunea cu Hristos. Lectura creștină a Vechiului Testament ni-l prezintă pe Moise ca pe un bărbat desăvârșit, care a cunoscut taina lui Hristos înainte de Întrupare. Nu ar fi singurul, pentru că Noul Testament îi știe pe sfinții Legii Vechi ca împărtășindu-se de cunoașterea lui Hristos încă din vremea lor: Avraam (Ioan 8, 56), David (Fapte 2, 29-31) sau Isaia (Ioan 12, 41).

Postul de 40 de zile și 40 de nopți al lui Moise este repetat de Sfântul Ilie, pentru că dacă Moise reprezintă Legea, Ilie reprezintă profetismul. Ilie ajunge pe același munte ca și Moise (numit Sinai sau Horeb), dar nu pentru a primi o altă lege, ci pentru a se împărtăși de teofanie într-un mod similar, și totuși specific. Și el „a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (III Regi 19, 8), dar aici ar trebui să fim atenți iarăși la detalii. Dacă Moise „stă” 40 de zile, Ilie „merge” 40 de zile, înscriind Teofania de data aceasta într-o dinamică a contemplării. Și aici putem deduce că este vorba de un post de 40 de zile, pentru că Ilie este întărit special de un înger înainte de călătoria sa inițiatică. Departe, în pustiu, sub un ienupăr, Ilie se va culca, dar va fi trezit de două ori de un înger, care îi aduce pâine și apă. Abia după ce prinde putere de la această mâncare îngerească, pornește în lunga călătorie: „«Scoală de mănâncă și bea, că lungă-ți este calea!» Și s-a sculat Ilie și a mâncat și a bătut și întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (19, 7-8).

Dacă Moise vede spatele lui Dumnezeu, fiind ascuns în „scobitura stâncii” (Ieșire 33, 22), și Ilie intră într-o peșteră pregătindu-se de Teofanie (III Regi 19, 9). Dar dacă în momentul „trecerii” lui Dumnezeu, adică al manifestării slavei Lui negrăite, Moise este îndemnat să intre în cavitate, Ilie este chemat afară din peșteră: „Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului” (19, 11). Ilie stă înaintea feței, Moise vede doar spatele. Apoi, Moise se întâlnește pe Sinai cu Dumnezeu, Care i Se arată în foc și cutremur: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic” (Ieșire 19, 18), pe când, în cazul lui Ilie, tocmai vijelia, cutremurul și focul sunt descrise ca unele în care Dumnezeu nu este (III Regi 19, 11-12). Dumnezeu i Se arată într-un vânt lin (v. 12), iar Ilie, copleșit de taina minunată, își acoperă el singur fața cu mantaua și stă la gura peșterii (v. 13). De fapt, în cazul Sf. Ilie, ca prooroc, se pune accentul pe Duh (în ebraică ruach înseamnă și „vânt”, dar și „duh”), pentru că proorocii grăiesc interpretarea Legii purtați fiind de Duhul lui Dumnezeu.

Postul l-a făcut pe Ilie să vadă priveliște de taină

„Postul îi naște pe profeți”, concluzionează Sfântul Vasile. „Postul l-a făcut pe Ilie să vadă priveliște de taină. După ce timp de 40 de zile și-a curățit sufletul prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peștera din Muntele Horeb, atât cât e cu putință unui om să-L vadă”.

Cele două experiențe de post de 40 de zile sunt complementare. Amândoi, și Moise și Ilie, se pregătesc prin postul de 40 de zile pentru Teofanie, amândoi Îl văd și se împărtășesc de Hristos. Repetând modelul lui Moise, Sfântul Ilie ne arată că postul de 40 de zile devine un etalon al înălțării duhovnicești. Nimeni nu se poate ridica spre Dumnezeu, fără împroprierea acestui exercițiu ascetic, dar și contemplativ. Postul este deopotrivă și literă, Lege, adică regulă a viețuirii și a fugii de patimi, dar și duh, vânt lin, bucurie spirituală. Este rugăciune pentru păcate, care aduce strălucirea feței, dar și mers în pustie, pentru pregătirea misiunii profetice. Postul este ședere, dar și umblare; întristare, dar și bucurie.

Tocmai această experiență este repetată și de Mântuitorul Hristos la începutul activității publice. În Evanghelia după Marcu, cea mai veche, experiența este redactată pe scurt: „Și îndată Duhul L-a mânat în pustie. Și a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana” (1, 12-13), dar în Evangheliile după Matei și Luca accentul cade tocmai pe petrecerea în post: „a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (Matei 4, 2); „în aceste zile nu a mâncat nimic” (Luca 4, 2).

Flămânzind la sfârșit, Mântuitorul este ispitit de satana să transforme miraculos pietrele în pâini. Răspunzându-i diavolului prin citatul din Deuteronom 8, 3: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci omul trăiește și cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului”, Hristos Se prezintă pe Sine ca adevărata Pâine, Cuvântul (Logosul) născut din Dumnezeu-Tatăl. Practic, ne arată că experiența postului de 40 de zile trimite special la Împărtășirea de Hristos, Pâinea cea adevărată. Moise fusese hrănit cu mană împreună cu poporul, Ilie cu pâinea și apa aduse de înger, dar aceste minuni nu sunt decât tipuri ale înfricoșătoarei Taine a Împărtășirii de Pâinea vieții, Hristos, spre care postul de 40 de zile ne pregătește.

Sfântul Nil Ascetul comentează: „Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar au și o rațiune. Căci e cu putință ca cineva să trăiască și fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu. Doar cum a isprăvit Ilie calea de 40 de zile, în puterea unei singure mâncări? Și cum a petrecut Moise 80 de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească (numărând împreună cele două experiențe de post – n.n.)? ș…ț Ce raționament omenesc ar putea explica mulțumitor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăștia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

De altfel, așa cum a arătat părintele Alexander Schmemann, slujba Paștilor este, eminamente, o liturghie baptismală, pentru că în Biserica primară catehumenii erau botezați și împărtășiți cu Sfânta Euharistie pentru prima dată. Pentru ei, postul de 40 de zile devenea pregătirea întâlnirii cu Hristos în Botez, Mirungere și Euharistie, pregătire care însemna și imitarea postului Mântuitorului din pustie. Dar cum acest post nu este pe măsura omului obișnuit – după ieromonahul Makarios Simonopetritul „obiectul regulilor postului și al typikon-ului este acela de a permite credincioșilor să participe la «postul lui Hristos» adaptându-l prin «iconomie» la slăbiciunea lor”. Așadar, intrând în acest post, urmăm o îndelungată tradiție ascetică, de exercițiu duhovnicesc, pentru a ne reactualiza Botezul, dar și pentru a ne uni tainic, teofanic, cu Hristos în noaptea de Paști.

Articol realizat de lect. dr. Alexandru Mihăilă, apărut în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 14 februarie 2010

Comentarii Facebook


Știri recente