Postul cel Mare, școala pocăinței

Creștinii ortodocși se află în Postul Sfintelor Paști; în cele ce urmează vă prezentăm un articol legat de această perioadă a Postului Mare, intitulat Postul cel Mare, școala pocăinței, articol publicat în ziarul ‘Lumina de Duminică’, din data de 3 aprilie 2011:

Biserica ne propune în fiecare clipă, de-a lungul întregului an, mijloace pentru a ne readuce pe drumul care trebuie urmat. Acestea sunt participarea la viața sacramentală a Bisericii, în mod special, împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos și postul, care reprezintă eliberarea de sub robia față de păcat prin refuzul acceptării dorințelor și îndemnurilor firii noastre decăzute, prin efortul de a ne descătușa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Postul cel Mare exprimă cel mai bine intenționalitatea religioasă a dăruirii, a sacrificiului și permite participarea noastră la jertfa lui Hristos.

Există o perioadă în cursul anului bisericesc în care Biserica ne invită în mod special să luptăm împotriva întunericului și a păcatului din noi și să curățim omul interior, într-o lungă pregătire care ne permite să trăim pătimirea Mântuitorului nostru, să murim cu El, pentru a putea în dimineața Paștilor să înviem cu El și să moștenim Împărăția pregătită pentru noi mai înainte de întemeierea lumii. Această perioadă care precede sărbătoarea Paștilor este Postul Mare.

Două atitudini fundamentale caracterizează postul, atitudini care găsesc o reflexie corectă în expresia ‘tristețea luminoasă’. Suntem triști pentru că suntem conștienți de lipsurile noastre, pentru că suntem conștienți că suntem departe de desăvârșirea lui Hristos, de sfințenia la care suntem chemați (Mt. 5, 48).

Dar, în același timp, tristețea noastră este luminată de conștiința existenței iubirii lui Dumnezeu, ‘singurul prieten al oamenilor’, a milei divine, căreia noi putem să acordăm întreaga noastră încredere. Ca și fiul rătăcitor, noi știm că Dumnezeul nostru ne așteaptă cu haina cea dintâi, cu inel, îndată ce noi facem cel mai mic efort pentru a ne întoarce spre El și a intra în pocăință. Tristețea noastră este fericită pentru că este luminată de Lumina Învierii Lui Hristos, care ne înviază pentru ca noi să putem intra împreună cu El în Împărăția Tatălui.

Slujbele Postului Mare – pedagogie duhovnicească și morală

Aceste două mișcări ale sufletului, în aparență contradictorii, trebuie să anime pe orice creștin de-a lungul întregului an, mai ales în vederea participării la lucrarea Postului celui Mare, lucrare în același timp personală și comunitară.

Trăsăturile particulare ale slujbelor care marchează săptămânile Păresimilor, cum sunt intonarea imnelor biblice, care se intercalează în canoanele Mineielor și ale Triodului, cântarea Aliluia, lectura cărții Genezei, a profeției lui Isaia, a Cărții Proverbelor, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, fac parte din profunda pedagogie duhovnicească și morală pe care o prezintă marele ansamblu triodic al Postului Mare.

În legătură cu dimensiunea biblică a rugăciunii liturgice se poate spune că cele patruzeci de zile ale postului sunt într-un oarecare sens întoarcerea Bisericii la starea spirituală a Vechiului Testament, la acel timp dinainte de Hristos, la acea vreme a pocăinței și a așteptării, timp din istoria mântuirii care se îndreaptă spre împlinirea lui în Hristos, afirmă Constantin Andronikov în lucrarea ‘Le cycle pascale’.

Această întoarcere este necesară pentru că, aparținând în întregime timpului de după Hristos, adică Noului Testament, cunoscând și fiind botezați în Hristos, noi ne depărtăm, prin existența noastră de zi cu zi, de viața cea nouă primită de la El, ceea ce vrea să spună că recădem în timpul cel vechi, redevenim oameni ‘vechi’.

Biserica, pe de o parte, a ajuns la capătul istoriei, pentru că ea este ‘harul lui Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh’ (2 Cor. 13, 13), și totuși ea rămâne, pe de altă parte, călătoare, pe drum, săvârșind un pelerinaj lung și dificil spre împlinirea tuturor lucrurilor în Dumnezeu, spre întoarcerea la Hristos și sfârșitul istoriei.

Postul cel Mare este perioada când se actualizează acest al doilea aspect al vieții Bisericii, viața sa de așteptare peregrină. Atunci, Vechiul Testament își recapătă sensul său întreg: nu doar ca o carte de proorocii care se împlinesc, ci, de asemenea, ca o carte a omului și a creației care sunt în drum spre Împărăția lui Dumnezeu, subliniază Alexander Schmemann. Dacă avem în vedere aceste particularități liturgice în ansamblul lor, observăm că ele ne fac să experimentăm acea ‘fericită întristare’, care reprezintă mesajul și harul postului. Cuvântul-cheie aici este legat de experimentare, căci numai cei care participă in vivo la Liturghia Darurilor, la celelalte slujbe din această perioadă pot într-adevăr să se pătrundă de conținutul lor, de efectul pe care îl produc asupra sufletului lor, făcând din el materia interiorizată a minții lor, a rugăciunii lor.

Prin post se redescoperă starea edenică a omului

‘Postul Paștelui este o școală a pocăinței la care fiecare creștin trebuie să meargă an de an pentru a-și adânci credința, a-și reconsidera și a-și schimba viața. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinței ortodoxe, o redescoperire a felului ortodox de a fi. Postul este pregătirea noastră pentru efortul încet și susținut pentru a realiza la sfârșit propria noastră trecere sau ‘pascha’ (paște) către viața cea nouă în Hristos’, scrie în cuvântul înainte la cartea sa, ‘Postul cel Mare’, părintele Alexander Schmemann.

Slujbele Postului Mare păstrează și astăzi caracterul lor baptismal și catehetic, ele nereprezentând rămășițe arheologice ale timpului, ci ceva actual și esențial pentru noi. Postul reface și redescoperă în noi starea la care am fost aduși prin propria noastră moarte și înviere, în Botez.

În post ca școală a pocăinței, o trăim pe aceasta din urmă ca pe o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorințelor, dorința după Dumnezeu și după dreptatea Lui, după viața cea adevărată. Această dorire a lui Dumnezeu este ceea ce Părinții numesc metanoia, adică unificarea și întoarcerea minții și a inimii noastre spre Cel ce singur este cu adevărat, prin care noi căutăm să ajungem la Dumnezeu, la lucrurile cele de sus, spre lumina divină, lumina lui Hristos care luminează pe tot omul ce vine în lume (In. 1, 19), respingând astfel lucrurile întunericului.

Intenționalitatea religioasă a dăruirii,a sacrificiului

Prin renunțarea pe care o operează în cel care s-a legat simbolic de înseși izvoarele vieții, postul semnifică că viața nu ne aparține, că noi o primim de la Altcineva (în maniera în care copilul recunoaște că hrana, de exemplu laptele pe care îl primește de la mama sa, nu este pusă la dispoziție după voința sa).

Postul ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaș și idolatru de lucrurile limitate și trecătoare ale acestei lumi, ci să ne unim cu Dumnezeu cel nelimitat și veșnic, scrie Patriarhul României Daniel în volumul Foame și sete după Dumnezeu. El (postul) nu este o constrângere, ci o școală a libertății, care ne ajută să prețuim mai mult pe Dăruitor decât darurile Sale.

Postul aduce prezența acestui Altcineva în spațiul deschis de absența satisfacției procurate de hrană prin punerea între paranteze a nevoilor primordiale.

Astfel, postul permite trăirea în trupul nostru a intenționalității religioase a dăruirii, a sacrificiului, care înseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și să se manifeste ca atare în trupul și ființa noastră. Astfel, postul este trăit în context creștin ca participare la jertfa lui Hristos. Într-adevăr, Mântuitorul (cf. Filip. 2, 6-11), ‘care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând’, nu a privit la starea sa egală cu Dumnezeu, ci, printr-o dezgolire totală, a lăsat pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în umanitatea Sa, ‘ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce’ și îndumnezeit în umanitatea Sa de chiar această kenoză, a revelat natura chenotică a lui Dumnezeu în Treime, care este Iubire și la care nu putem participa decât acceptând o kenoză asemănătoare cu a Sa, în timp ce primul Adam, iluzionându-se, s-a socotit la fel ca Dumnezeu, profitând de divinitate ca de o pradă.

Participare la jertfa lui Hristos, postul este participare la învierea în Duhul care, plinind umanitatea total oferită și disponibilă, total conformată kenozei filiale veșnice a Cuvântului lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa, a făcut să strălucească această umanitate de plenitudinea energiilor divine. Această semnificație duhovnicească a postului creștin consună cu legea conform căreia maturizarea trebuie să treacă printr-o ruptură și printr-o detașare.

După cum Crucea lui Hristos nu este o negare a trupului, ci calea dureroasă a transfigurării Lui, tot așa postul creștin ne scoate de sub captivitatea excesivă a hranei, eliberând întreaga noastră ființă ca aceasta să vieze după cuvântul Mântuitorului: ‘nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’. Dătător de viață și eliberator, ca întreaga asceză autentică, postul creștin nu distruge instinctul, nu îl disprețuiește, ci caută să-l mântuiască. Astfel, eliberat de impasurile sale, instinctul înflorește în iubire prin convertirea nevoii de încorporare în dorință de comuniune.

Locul întâlnirii cu Mirele divin

Postul creștin este trăit așadar ca locul unei convertiri, al unei întâlniri după chipul unirii nupțiale a sufletului cu Dumnezeu, imagine profund înrădăcinată în revelația biblică și experiența mistică, așa cum ne confirmă troparul deniilor de la începutul Săptămânii Mari: ‘Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind… Vezi, dar, suflete al meu cu somnul să nu te îngreuiezi…’ sau luminânda acelorași zile: ‘Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește’.

‘Timpul postului este timp de bucurie’, apare scris în Triod. De aici insistența Bisericii pentru menținerea lui Aliluia în post, strigăt de bucurie care se repetă atât de des în această perioadă. Opunând semnificația postului creștin, postului Vechiului Testament, mitropolitul George Khodre scria: ‘David, când a sfârșit postul său, și-a spălat fața și și-a uns capul cu mir, în timp ce Mântuitorul a spus: ‘când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Mt. 6, 17). Hristos vrea așadar ca postul să fie însoțit de bucurie.

Amintind apoi de cuvintele Evangheliei: ‘Pot oare fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti’, același mitropolit comentează: ‘Ce este de spus aici? Când Mirele va fi luat, atunci vor posti; altfel spus, Hristos va învia și va fi trimis Duhul Sfânt; atunci ei vor ține un alt post, un post cu alt înțeles, cu un conținut nou, nu un post al lacrimilor și al tristeții, un post chinuit, al cenușii și al pedepsei, ci un post plin de bucurie. (…) După plecarea Mirelui, noi vom posti nu pentru tristețea de a fi pierdut Mirele, ci pentru a chema Mirele, pentru a ruga pe Mirele Divin a cărui venire la noi se săvârșește întotdeauna prin mijlocirea Duhului Sfânt. Sigur, ‘doliul’ pe care îl evocă cuvintele lui Hristos citate mai sus nu este absent din postul ortodox. Dar este un ‘doliu’ aflat sub impulsul bucuriei, un moment al căutării întâlnirii bucuroase.

Postul asumă la nivelul său spiritual și răstoarnă această pierdere relativă de hrană consistentă, prin oferirea unui sens conștiinței trăite până în adâncul trupului, conștiință a distanței care ne separă de Mântuitorul. Distanță care nu este doar consecința unui exil cauzat de păcatul nostru și de fragilitatea condiției noastre pământești (intrarea în post s-a făcut sub semnul aducerii aminte de izgonirea lui Adam din Rai), ci, mai exact, consecința transcendenței lui Dumnezeu, în virtutea căreia, chiar în relația față către față din viața veșnică, Dumnezeu va rămâne un Altul, Cel care, în cea mai arzătoare proximitate, va scăpa fără încetare percepției noastre, deschizând dorinței noastre un câmp infinit pe care Sfântul Grigorie de Nissa a știut să-l descrie exemplar, el evocând succesiunea nesfârșită a ‘începuturilor care nu au sfârșit’ în căutarea permanent avântată spre Dumnezeu.

Culpabilitatea și pocăința

Primele cuvinte ale lui Iisus la începutul activității Sale publice sunt o chemare la convertire: ‘Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Mt. 4, 17). Această pocăință și convertire trebuie să însoțească viața creștină de la nașterea prin Duhul Sfânt în Botez până la ultima suflare, căci fără pocăință nu ne vom putea mântui din moarte și păcat. Trăind în duhul convertirii, creștinul se îndreaptă permanent către Dumnezeu. Harul convertirii este cel al Botezului, care ne transformă în oameni noi, curățiți în Hristos prin Duhul Sfânt. În această viață, noi suntem pelerini, suntem pe drum. Până la capătul călătoriei noastre, obstacolele, abaterile din drum, rătăcirile în afara căii care este Hristos (In. 14, 6) ne pândesc din toate părțile. Ușor o apucăm pe drumuri înșelătoare, care ne îndepărtează de Dumnezeu, ne pierdem pe căi întortocheate, care ne duc către moarte, în ciuda aparențelor atrăgătoare ale lor. Astfel alegem moartea de bună-voie, căci sufletul fără Dumnezeu este deja mort, lipsit de izvorul său și hrana sa.

Pocăința este, mai presus de orice, reîntoarcerea la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine, întoarcerea omului din exilul păcatului.

Pocăința pe care o învață Biserica nu este o pocăință a disperării, ci este o pocăință a speranței, care se bazează pe rugăciunea: ‘Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă’, arată Părintele Patriarh Daniel în volumul menționat mai sus. Acolo unde nu este pocăință nu mai este nici dor de sfințenie. Ea este convertire de la rău la bine, adică venire în fire sau în sine.

Este important de distins pocăința de culpabilitate. Dacă pocăința adevărată este întoarcerea sufletului către Dumnezeu, încredințându-se că Dumnezeul milei iartă păcatele, culpabilitatea este o închidere a sufletului în el însuși, cu lipsurile și greșelile lui. Culpabilitatea se îndoiește de mila și de iertarea divină, ea duce la descurajare și chiar la deznădejde. Culpabilitatea este o falsă smerenie și orgoliu deghizat, dar adevărata smerenie își recunoaște greșeala și acceptă iertarea lui Dumnezeu. În urcușul său duhovnicesc, creștinul păstrează amintirea faptelor sale, adică responsabilitatea pentru ele, și nu culpabilizarea lor; prima este mântuitoare, a doua este diabolică.

Apoi, postul adâncește în noi virtutea smereniei. Dacă există astăzi vreo calitate morală, pe nedrept desconsiderată și chiar negată, care să-l îndreptățească înaintea lui Dumnezeu, aceasta este smerenia. Opusul ei, mândria, aduce îndreptățirea de sine.

Postul este o asceză personală și eclesială, în același timp, pe care toți credincioșii, fiecare după măsura lui, sunt chemați să îl trăiască în Duhul Sfânt. Iar aici nu este vorba doar de un post alimentar, ci de înfrânarea patimilor. Postul este o liberă ascultare de Biserică, care ne propune mai mult, făcând aceasta nu pentru a ne zdrobi, ci pentru a ne lumina, amintindu-ne exemplul Mântuitorului pregătit să învingă cele trei ispitiri aduse asupra sa în Muntele Quarantaniei, aceea de a avea, de a deține puterea absolută și de a forța intervenția miraculoasă a divinității.

Comentarii Facebook


Știri recente

Episcopia Canadei: Conferințele Postului Mare, online

Episcopia Ortodoxă Română a Canadei vă invită la seria de întâlniri duhovnicești „Conferințele Postului Mare 2021 – «Prin ușile pocăinței spre bucuria Învierii»”. Întâlnirile vor fi transmise online (via Zoom/Facebook) în primele cinci duminici ale…