Pocăința – vindecarea omului de boala păcatului

Predică tematică la Duminica întoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32)

‘Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mai mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.’

Sfânta Evanghelie care conține pilda Fiului risipitor este Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului, numită Duminica întoarcerii Fiului risipitor.

Rânduită de Biserică spre a fi citită în această perioadă premergătoare Postului Mare, ca timp de intensificare a rugăciunii smerite, a pocăinței sincere și a iubirii milostive, Evanghelia din această duminică ne arată valoarea neprețuită a pocăinței, adică puterea vindecătoare, eliberatoare și înnoitoare a Sfintei Taine a Pocăinței sau a Mărturisirii și iertării păcatelor prin lucrarea harului lui Dumnezeu.

Boala păcatului și pocăința ca remediu

Păcatul și consecința sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realitățile cele mai contrare firii omenești, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt și veșnic viu. Dar atât de mult ne-am obișnuit cu păcatul și cu moartea care se văd mereu în jurul și înăuntrul nostru, încât le considerăm fenomene ‘naturale’. Sfânta Scriptură, dimpotrivă, consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creației și un obstacol permanent în participarea omului la viața și fericirea veșnică a lui Dumnezeu.

Păcatul primilor oameni, Adam și Eva, s-a manifestat ca neascultare față de Dumnezeu și rupere a comuniunii de iubire față de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea ‘șarpelui’, prin care a lucrat diavolul (cf. Înțelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).

Ruperea armoniei dintre om și Creatorul său, prin neascultare, se transmite ca tulburare a armoniei din interiorul omului (adică dintre conștiință și simțuri), dintre bărbat și femeie, dintre om și celelalte creaturi vii; iar apoi, din cauza păcatului omului, chiar și ‘pământul va fi blestemat’ (Facerea 3, 17). Moartea, ca urmare a păcatului, se manifestă ca întunecare și slăbire a capacității sufletului pentru comuniune cu Dumnezeu și cu semenii și ca descompunere a elementelor materiale constitutive ale omului: ‘pământ ești și în pământ te vei întoarce’ (Facerea 3, 19).

Din cartea Facerii (1, 27; 2, 7-25 și 3, 1-24) se vede, așadar, că fără comuniunea totală cu Dumnezeu, ceea ce este pământesc în om nu poate fi ridicat spre viața cerească și veșnică. Păcatul primilor oameni nu a fost, de fapt, dorința ‘de-a fi ca Dumnezeu’, cum greșit se afirmă uneori, deoarece dorința ‘de-a fi ca Dumnezeu’ este înscrisă în crearea omului ‘după chipul și asemănarea’ lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), însă calea spre îndumnezeire aleasă de Adam și Eva a fost greșită: adică omul a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu și neascultând de Dumnezeu (Sf. Maxim Mărturisitorul). Disocierea spirituală a omului de Dumnezeu atrage după sine descompunerea sau coruptibilitatea (stricăciunea) lui ca persoană spirituală viețuind în trup. Deci, moartea fizică a omului, manifestată ca separație între suflet și trup, este urmarea separării sufletului de Dumnezeu.

Fiind persoană spirituală în trup, coroana și conștiința creației vizibile, omul primește de la Creator pământul spre stăpânire, păzire și cultivare, și tot prin el se transmite binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toată creația, dacă acesta împlinește voia lui Dumnezeu pe pământ, dar și blestemul, dacă omul rupe comuniunea sa de iubire și ascultare față de Dumnezeu.

Formele concrete pe care le ia păcatul omului față de Dumnezeu, față de semeni și față de creație sunt multiple.

Astfel, în Vechiul Testament, păcatul este o rupere a alianței, o deviere sau abatere de la voia lui Dumnezeu sau de la Lege (cf. Facerea 20, 9; Ieșirea 20, 20), răzvrătire (cf. Isaia 1, 28), răstălmăcire sau falsificare voită (cf. Isaia 24, 1), nelegiuire (cf. Daniel 9, 5), rătăcire (cf. Iov 6, 24), nerespectarea celor sfinte (cf. Levitic 4, 2), răutate și pagubă produsă altora (cf. Proverbe 24, 2).

În Noul Testament, păcatul este o stare de înstrăinare a omului de Dumnezeu (Romani 5, 12; 6, 12; 7, 17; 8, 2). El se arată mai ales ca lipsă de evlavie, necredință, incapacitate de simțire spirituală (cf. Romani 1, 18; II Timotei 2, 16), degradare morală și spirituală (cf. Fapte 8, 22; Romani 1, 29; Luca 11, 39; Efeseni 6, 12), cooperare a omului cu diavolul (cf. Matei 13, 19; I Ioan 3, 8 și 12), nedreptate (cf. Romani 9, 14), strâmbătate (cf. Ioan 7, 18), nelegiuire (cf. Romani 2, 8), fărădelege (cf. II Timotei 2, 19) etc. (cf. Dicționar biblic, Oradea, 1995, p. 988).

După săvârșirea păcatului, Adam și Eva se ascund de fața sau prezența imediată a lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează și însingurează pe om de prezența lui Dumnezeu și îl împiedică să guste din Pomul Vieții, adică să trăiască din prezența iubitoare a lui Dumnezeu – Dătătorul de viață (cf. Facere 3, 22). În loc să-și recunoască greșeala, omul căzut în păcat inventează scuze și transferă responsabilitatea spre altul: Adam o acuză pe Eva (cf. Facerea 3, 12), iar Eva pe șarpe (cf. Facerea 3, 13). Păcatul lui Adam, ca neascultare față de Creator și nepostire sau neînfrânare față de lumea materială, este agravat de ne-pocăința omului ca refuz de recunoaștere cu regret a greșelii sale. Mai târziu, între descendenții primei familii umane, păcatul ia forma violenței ucigătoare, și anume Cain ucide pe fratele său Abel (cf. Facerea 4, 8). La violența sa, izvorâtă din invidie, Cain adaugă insolența sa izvorâtă din iresponsabilitate față de greșeala comisă și nepocăință pentru vinovăția sa.

Întrucât păcatul este mai întâi înstrăinare a omului de Dumnezeu, uitare de Dumnezeu, neascultare și ascundere de El (cf. Facere 3, 8), cădere și moarte spirituală, pocăința ca remediu sau vindecare de păcat este întoarcerea omului la Dumnezeu, împăcare cu Dumnezeu, început de viață nouă și recuperare a omului din moartea sufletului.

Cuvântul ‘pocăință’, în limba greacă a Noului Testament ‘metanoia’, înseamnă schimbarea minții sau a modului de a gândi, înseamnă a regreta o faptă rea săvârșită la un moment dat, precum și o dorință a omului de dezlegare sau eliberare de o stare apăsătoare, de vinovăție pentru răul sau păcatul pe care l-a săvârșit. Pe scurt, pocăința este o durere sufletească pentru un trecut întunecat și apăsător, precum și dorință puternică de schimbare sau convertire, de-a trăi o viață diferită.

Pocăința – har al iubirii lui Dumnezeu și răspuns al omului

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne arată chipuri de pocăință și îndemn la speranță în proorocul David, în regele Manase, în locuitorii cetății Ninive și în mulți alții care s-au pocăit.

În Noul Testament, atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Mântuitorul Iisus Hristos încep propovăduirea lor cu îndemnul: ‘Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor’ (Matei 3, 2; 4, 17). Evanghelia lui Hristos este Evanghelia pocăinței și a iertării păcatelor, fără de care nimeni nu poate împlini cu adevărat legea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele.

Chemarea la pocăință, harul pocăinței și al iertării păcatelor au fost pe deplin împărtășite de Hristos ucenicilor Săi și prin ei Bisericii Sale după Învierea Sa din morți: ‘…așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim’ (Luca 24, 46-47).

În același timp, adică după Învierea Sa din morți, Hristos-Domnul dăruiește ucenicilor Săi adunați laolaltă și puterea de-a ierta păcatele: ‘…Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute’ (Ioan 20, 22-23).

În ziua Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, eveniment prin care constituie Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, vedem că predica Sfântului Apostol Petru are ca scop chemarea la pocăință, iertarea păcatelor și primirea darului Duhului Sfânt: ‘Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt’ (Fapte 2, 38).

Modele sau chipuri de pocăință în Noul Testament sunt Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, Zaheu vameșul, femeia păcătoasă, tâlharul de pe cruce și mulți alții.

Privind la aceste modele de pocăință, descrise atât în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cât și a Noului Testament, Sfinții Părinți ai Bisericii ne îndeamnă să urmăm și noi pilda acestora. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ‘Cunoscând, așadar, frica de Dumnezeu, bunătatea și iubirea lui de oameni, din Vechiul și Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim, fraților? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoșii. Să ne curățim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim și să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutățile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de amenințările Lui, să păzim poruncile lui’ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic).

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curățim sufletul și trupul și să pregustăm din viața veșnică, scrierea apostolică numită Didahia spune despre pocăință: ‘Mărturisește-ți păcatele în biserică și nu te duce la rugăciune având cuget rău’ (cap. 4, 6).

Mulți ierarhi ai Bisericii, arhipăstori de suflete, precum și preoți duhovnici, doctori ai vindecării de patimi, au fost și dascăli ai pocăinței, tocmai pentru că au văzut în ea un mare dar și un mare leac pentru mântuire. În această privință Sfântul Isaac Sirul zice: ‘Pocăința s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har’ (Cuvinte despre nevoință, cuv. 72).

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinței, zice: ‘Sunt două lucruri: păcatul și pocăința; păcatul este rana, pocăința este leacul, tot așa în suflet sunt păcate și pocăință. Dar păcatul este împreunat cu rușinea, iar pocăința aduce încredere și curaj’ (Omilii despre pocăință 8, 2).

Părinții Filocaliei arată în mod concentrat ce este păcatul, din ce se naște el și cum se vindecă omul de păcat:

‘Păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

‘Pricina a tot păcatul este slava deșartă și plăcerea. Cel ce nu le urăște pe acestea nu va dezrădăcina patima’ (Marcu Ascetul).

‘Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit’ (Marcu Ascetul).

‘Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie și de foc mult care să-l curețe prin lacrimile pocăinței și prin durerile fără de voie ale căinței, și prin cele de bunăvoie ale nevoinței. Fiindcă de petele păcatului ne curățim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie….’ (Cuviosul Nichita Stithatul).

Pocăința, iertarea păcatelor și prezența Duhului Sfânt în om refac comuniunea lui cu Dumnezeu și cu semenii. Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinței a fost numită și ‘botezul lacrimilor’. Dacă Botezul propriu-zis, în apă și în Duhul Sfânt, se săvârșește o singură dată, ‘botezul lacrimilor’ sau Sfânta Taină a Pocăinței se săvârșește cât mai des, pentru ca omul să se curățească de păcatele săvârșite după Botez și să se poată împărtăși, fără de osândă, cu Trupul și Sângele lui Hristos, ca să dobândească viața veșnică. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul spune că primind Botezul în copilărie ‘ne-am întinat după aceea; însă prin acesta (botezul lacrimilor) l-am curățit și pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc’. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. VII). Același Sfânt Părinte spune că ‘pocăința este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupești. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă’ (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuv. V, cap. 2).

Pocăința sinceră cu regret și lacrimi pentru păcatele săvârșite aduce iertarea păcatelor și mântuirea sufletului. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ‘Plânge și tu, deci, păcatul și nu îl plânge așa, oricum, la întâmplare, sau numai de ochii lumii, ci plânge-l cu amar, ca Petru. Varsă lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul, cuprins de milă pentru tine, să-ți ierte păcatul. Căci este îndurător; El Însuși a spus: ‘Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să se pocăiască și să trăiască (Iezechiel 18, 23)’. Cere de la tine o osteneală mică și îți dăruiește lucruri mari; caută să-i dai un prilej ca să-ți hărăzească ție cămara mântuirii’ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință 3, 4).

Unde aleargă omul pentru a-și mărturisi păcatele și pentru a pune începutul cel bun în viața lui? La Biserica lui Hristos:

‘Ai păcătuit? Vino în Biserică și șterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te și ridici; astfel, ori de câte ori păcătuiești, de atâtea ori să te și pocăiești. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ți pierzi nădejdea în bunătățile cerești care s-au pregătit pentru noi. Și chiar dacă și la bătrânețe ai păcătuit, pocăiește-te și vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: ‘Ție unuia am greșit și rău în fața Ta am făcut’ (Psalmul 50, 4), și te va ierta. Arată-I pocăință și te va milui.’ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În a treia rugăciune, de dezlegare a păcatelor, din Rânduiala Sfintei Taine a Spovedaniei sau a Mărturisirii, preotul duhovnic rostește următoarele cuvinte. ‘…împacă-l și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos – Domnul nostru…’ (Molitfelnic, Slujba Mărturisirii), iar în rugăciunea de dezlegare a tuturor păcatelor, arhiereul sau preotul duhovnic spune: ‘…și-i învrednicește pe dânșii fără de osândă a se împărtăși cu înfricoșătoarele și nemuritoarele Tale Taine…’ (Molitfelnic, Rugăciunea pentru iertarea tuturor păcatelor…). Deci, pocăința, înțeleasă ca schimbare a vieții păcătoase și mărturisire a păcatelor în fața preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este împăcarea omului cu Dumnezeu și cu Biserica Lui, urmată de împărtășirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârșită a omului cu Dumnezeu.

Pocăința aduce pace sfântă și bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar și în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că ‘în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință’ (Luca 15, 7) sau ‘se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește’ (Luca 15, 10).

Avem, așadar, convingerea că asemenea unei ploi line care cade pe un pământ pârjolit de secetă și-l face roditor, tot așa lacrimile pocăinței aduc bucurie în cer și pe pământ când în sufletul păcătosului bolnav de păcate și pustiit de patimi se pogoară harul iubirii iertătoare a lui Dumnezeu.

Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu ca să ne dăruiască lacrimi de pocăință pentru păcatele noastre și bucurie de recunoștință pentru iubirea Lui milostivă, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.

†Daniel, Patriarhul României

Comentarii Facebook


Știri recente