Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngeresc

În cele ce urmează redăm mai multe articole dedicate Părintelui Petroniu Tănase, publicate în ‘Ziarul Lumina’ din data de 24 februarie 2011:

Petroniu Tănase, un părinte cu totul îngeresc

Pentru mine, unul dintre motivele importante de a merge la Sfântul Munte a fost acela de a-l întâlni față către față, în această lume, pe părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu, schit românesc ținând de Marea Lavră. Prima dată îl auzisem vorbind despre el, extrem de laudativ, pe Mihai Urzică, pe la jumătatea anilor ’70.

Încă se afla pe vremea aceea părintele Petroniu la Mănăstirea Sihăstria, având ca ascultare, dacă nu mă înșel, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Puțin mai târziu aveam să aflu că a plecat la Muntele Athos, lucru care a produs la momentul respectiv oarecare mâhnire, deoarece ni se părea că era mare nevoie de el aici. Totul a fost considerat puțin și ca un sacrificiu, ca o plecare într-o misiune deloc ușoară. Plecarea avea loc într-o perioadă de mare dificultate a Bisericii, îndeosebi a monahismului nostru, mereu pus sub observația atentă a Securității. Sunt de atunci 35 de ani, cum se spune, o viață de om. La Sfântul Munte, părintele a găsit schitul într-o stare jalnică. Toate clădirile se aflau în paragină, ploua în biserică, ușile erau crăpate… Cei câțiva bătrâni care se mai aflau în mănăstire nu aveau puterea să se mai ocupe de tot ceea ce implică administrarea și gospodărirea unui lăcaș atât de important din toate punctele de vedere. Părintele s-a dedicat cu trup și suflet unei cauze care părea aproape imposibilă: renașterea mănăstirii. Trebuie să ținem seama că ne aflam în timpul stăpânirii comuniste, când comunicarea clericilor și credincioșilor români din țară cu Sfântul Munte era extrem de dificilă. De asemenea, situația generală a Sfântului Munte era în vremea aceea destul de deplorabilă. Între timp, cu toate că vremurile s-au schimbat semnificativ în ceea ce privește libertatea de mișcare, părintele Petroniu nu a revenit în țară decât o singură dată, acum vreo 10 ani.

Când am ajuns să fac Alfa și Omega, am început să-i trimit cu oarecare periodicitate (mai multe numere într-un pachet) suplimentul. În legătură cu aceasta, ar fi de povestit și acest episod, semnificativ și oarecum amuzant. În anul 1995, Ion Rațiu, patronul Cotidianului, a făcut o vizită, împreună cu cei doi fii ai lui, la Muntele Athos, principala lor destinație fiind Schitul Prodromu. Prezentându-se părintelui stareț, i-a spus, pe lângă altele, și faptul că este fondatorul și finanțatorul gazetei. Atunci, părintele Petroniu l-a rugat să aștepte puțin, după care a plecat și s-a întors cu mai multe numere din Alfa și Omega, vorbind foarte laudativ despre supliment. Surpriza lui Ion Rațiu a fost mare și plăcută, producându-i un vădit sentiment de mândrie. Dacă până atunci admisese suplimentul pe baza încrederii în directoarea ziarului, minunata Doina Bâscă, acum i-a acordat mai multă atenție. La întoarcere a solicitat insistent să fac un interviu cu el pentru Alfa și Omega, o convorbire în care-și exprima entuziasmul pentru tot ceea ce petrecuse și se petrecuse cu el la Sfântul Munte. În continuare, i-am trimis părintelui Petroniu și, prin el, Sfântului Schit, o bună parte din cărțile mele. I-am mai trimis urări de bine cam la fiecare Paște și Crăciun. Mi-a răspuns absolut de fiecare dată cu multă bunăvoință și dragoste, cu reală afecțiune părintească, scriind epistolele cu propria-i mână, cu un scris coborât parcă de la vechii caligrafi. Nu de mult mă plânsesem că nu mă învrednicesc să ajung acolo ca să-l întâlnesc direct. Mi-a răspuns că nu este nimic mai simplu, că trebuie numai să-l anunț când intenționez să vin și că totul se rezolvă cu ușurință. Acesta este post-scriptumul scrisorii:

11.1.2008

‘Vă așteptăm cu multă bucurie în pelerinajul athonit și prodromit. Formalitățile de intrare sunt simple. Ne anunțați: numele, numărul pașaportului sau al bul. identit. și data intrării în Athos. Când veniți la Athos, vă prezentați la Biroul vizit. Uranopole, de unde primiți aprobarea cuvenită.’

Ierom. Petroniu

Dar a trebuit ca să apară această ocazie a unui pelerinaj organizat de Arhiepiscopia de la Alba Iulia, cu sprijinul direct al Înalt Preasfințitului Părinte Andrei, de altfel un prieten foarte apropiat al Sfântului Munte. Așadar, așteptam cu mare emoție această întâlnire. Aveam să constat că același lucru se petrecea și cu părintele Petroniu, deoarece lista cu numele noastre ajunsese acolo.

Părintele Petroniu era destul de înaintat în vârstă și ajuns de unele slăbiciuni trupești. Una dintre acestea este și aceea că nu mai auzea bine și atunci era nevoit să se folosească de un aparat auditiv. Din păcate, era unul care nu știu ce avea, dar cel mai adesea țiuia îngrozitor, cel puțin pentru noi, cei care-i stăteam în preajmă. Nu știu ce auzea el, căci nu părea deranjat. Ca să te faci înțeles, trebuia să stai pe partea pe care avea acest aparat și să vorbești destul de tare. Așa se face că la primele prezentări nu a înțeles prea bine care dintre pelerini este ‘domnul Costion’. Și tot întreba, și tot aștepta cu nerăbdare să dea de el. Până la urmă s-a întâmplat acest lucru. Am avut cu el două-trei întâlniri comune. Una de dimineață, mai lungă, când ne-a vorbit mai pe îndelete. Despre ce?

Despre documentele românești din Sfântul Munte Athos

‘Sunt cel puțin vreo 25-30 de mii de documente, așa a evaluat un domn Florin Marinescu, care trăiește în Grecia și s-a pus să le cerceteze și să le tipărească. Au apărut mai multe lucrări în limba greacă, dar și un volum în limba română, despre documentele de la Xiropotamu, editat de Universitatea din Iași. Ele se referă îndeosebi la relațiile Țărilor Române cu Muntele Athos, la danii, la închinări, la tot felul de binefaceri. După căderea Bizanțului sub turci, la 1453, Țările Române au fost vreme de vreo 500 de ani una dintre resursele principale de susținere și întreținere a Sfântului Munte, ca de altfel și a altor locuri sfinte. Și asta fără recompense și fără interese. Gratis! De unde aveau Moldova și Muntenia această putere? Că nu erau atunci tractoare, mașini și unelte pentru o agricultură intensivă. Se lucra cu sapa, cu hârlețul, cu grebla, cu coasa… Ăstea erau uneltele. Și, cu aceste unelte, poporul avea destul pentru dânsul, și a avut de-ajuns ca să dea și la alții. Erau așa de mari producțiile și bunurile care ieșeau, încât se făcea negoț intens cu țările Occidentului. Și acuma?’

Despre dificultatea de a ajunge călugăr cu statut oficial în Muntele Athos

‘Ca să fii călugăr cu statut oficial în Sfântul Munte se cere să ai cetățenie greacă, iar aceasta se obține foarte greu. Pentru români, de pildă, trebuie ca Patriarhia de la București să intervină pe lângă Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar aceasta din urmă se lasă greu, nu se știe de ce. În ciuda unor intervenții repetate, sunt solicitări care așteaptă de aproape 10 ani și nu au fost soluționate. Este ceva mai ușor dacă soliciți închinovierea la greci decât la români. De aceea, în momentul de față, se află în Sfântul Munte destul de mulți călugări cu statut incert, îngăduiți totuși vreme de ani de zile în această formă.’

Despre statura duhovnicească a poporului român

‘Poporul român a beneficiat, ca rădăcini etnice, de neamuri cu o spiritualitate deosebită. Spiritualitatea sciților, a dacilor nu era atât de idolatră ca și cea a grecilor. Grecia a fost țara idolilor. Exista la daci, în munții din jurul Sarmizegetusei, un fel de pustnicie sau, în orice caz, se puteau întâlni oameni care duceau o viață asemănătoare cu a pustnicilor creștini de mai târziu. A fost o temelie sănătoasă din punct de vedere spiritual. Asta contează mult! Plămada în care s-a fixat creștinismul la noi avea niște lucruri asemănătoare cu creștinismul. Și de aceea a prins creștinismul foarte bine. În țările noastre s-a format un creștinism deosebit: creștinismul țărănesc, cu evlavia țărănească… Vreau să spun că românii au fost un popor profund credincios. Oameni simpli, un creștinism sătesc. Cu tradiții creștine solide. Acum, mai ales de când cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a pervertit viața creștină. La această intrare ar fi trebuit ca stăpânirea să pună condiții. ‘Noi suntem creștini, cu Hristos, cu Biserică, cu Cruce, cu Evanghelie, cu toate acestea. Noi cu astea intrăm în Uniunea Europeană.’ Dacă ne primeau cu ele și ne lăsau să rămânem cu ele să fi intrat, dacă nu, nu. S-a promis marea cu sarea, că o să fie o prosperitate extraordinară. Și au intrat românii într-o stăpânire fără Dumnezeu. Un popor român care avea respect pentru familie, pentru copii, un popor cu viață frumoasă, cu tradiție…, a ajuns acum să fie un popor cu un milion de avorturi pe an. Se dorește impunerea căsătoriilor homosexuale. Apoi, atâtea divorțuri. Se promovează dezmățurile, desfrâurile, sub toate formele posibile. Se spune că e libertate și toată lumea se murdărește. Sfinții Părinți consideră că păcatul care murdărește cel mai adânc ființa umană este desfrânarea. Și tocmai aceasta este mai cultivată. Și nu numai la oameni în vârstă, ci și la copii, încă de la școală. Auziți? Fetițe de 12 ani, și fac copil! Dacă omul nu crede în Dumnezeu, atuncea nu mai este păcat. Păcatul este abatere de la rânduielile puse de Dumnezeu pentru viață. Astăzi avem de-a face cu o libertate anarhică. Omul e liber să facă ce vrea. S-a pierdut ideea de păcat, și atunci omul crede că e liber să facă toate relele pe lume. S-a pervertit sufletul poporului. N-a fost de când e lumea așa ceva.’

Ca la mulți părinți, și la părintele Petroniu întâlnim o mândrie pentru ceea ce a fost neamul românesc odinioară, amestecată cu tristețea pentru starea lui spirituală actuală.

Despre pictura laică (pentru pictorii din grup, dar nu numai pentru ei)

‘E firesc ca pictura să înfățișeze frumusețile naturale ale lumii în care trăim. Natura, sub formele ei. Ca și poetul, și pictorul are un ochi deosebit cu care vede mai mult decât vede un om obișnuit. Vede frumuseți, pe care apoi le prezintă. Caută să înfățișeze, să surprindă aceste frumuseți care trec neobservate de lumea cealaltă. Le înfățișează ca să atragă oamenilor atenția, să vadă și ei și să înțeleagă că lumea în care trăim e frumoasă. Când Dumnezeu S-a uitat la lucrul mâinilor Sale a văzut și a spus că ceea ce a făcut este bun și frumos. Sunt în natură forme și însoțiri pe care omul obișnuit, deși le privește, nu le vede, nu le sesizează în frumusețea lor profundă. Și atuncea, pictorii și artiștii care le surprind caută să le înfățișeze și să le facă vizibile pentru toată lumea. Și dacă omul este ajutat să le sesizeze, atunci nivelul lui de înțelegere și de trai se ridică, pentru că în felul acesta înțelege cum cadrul firesc în care e făcut să trăiască este mult mai bogat, mult mai frumos. Și, atuncea, și viața lui sufletească se înfrumusețează, se înnobilează. Da. Poeții și artiștii au o menire deosebit de însemnată, în sensul de a face vizibile frumusețile cele ascunse ale firii și ale fenomenelor pe care Dumnezeu le-a așezat în lume.’

Despre gândul la moarte

‘Oamenii se sperie de moarte, le e teamă, le e frică. Dar moartea este un fenomen natural. Oamenii nu-s veșnici pe pământ. Într-o zi se sfârșește viața și omul care a trăit o viață creștinească, frumoasă, știe că ea nu s-a încheiat cu mormântul, știe că de-acuma începe o nouă viață, cea adevărată, cea veșnică. Și dacă s-a străduit să ducă o viață frumoasă aicea, pe pământ, atuncea bunurile, simțămintele, trăirile care sunt imprimate în existența lui le duce cu dânsul. Și intră cu ele în noua viață, în viața cea veșnică. O viață care va fi însă mult mai bogată. Pe lângă ceea ce duce omul cu dânsul, acelea vor fi mult amplificate. Și fericirea cu care omul intră în viața veșnică este incomparabilă cu toate fericirile de pe pământ. Este ceea ce a întrezărit Apostolul Pavel când a fost răpit la al treilea cer, lucruri despre care spune că nu le poate descrie în grai omenesc. Formele noastre de exprimare, noțiunile, cuvintele, toate acestea sunt firesc legate de condițiile naturale în care trăim. Or, acolo lucrurile sunt așa de deosebite, așa de minunate, încât noi, aicea, nu avem nici un element cu care să putem exprima cum se cuvine ceva din ele. Creștinul care a trăit aici o viață în slujba binelui și are nădejde că s-a mântuit, adică a pregustat din această fericire, nu se sperie de moarte. Știe că abia de-acuma înainte se începe. El chiar așteaptă moartea. Este ceea ce se întâmplă cu sfinții. Ei sunt bucuroși că ea vine. Oamenii se sperie de moarte când simt că materialul pe care l-au strâns în lumea aceasta nu-i satisfăcător. Trăiri păcătoase, vrăjmășii, dezbinări, ură, beție, lăcomie, toate păcatele ăstea, dacă omul nu s-a curățit de ele, le are imprimate în ființa lui și în sufletul lui. Și când va învia, trupul lui va fi impregnat de aceste multe materiale negative. Și va trebui să se târască cu ele în vecii vecilor. Și aia-i nefericirea și nenorocirea veșnică. Și, atunci, sigur că omul se înspăimântă de moarte. Hristos a înviat, cu moartea pe moarte călcând, și celor din mormânturi viață dăruindu-le. Dumnezeu a desființat spaima de moarte. Și a reorientat moartea, făcând din ea trecere de la viața aceasta terestră la viața cea veșnică. Să ne ajute Dumnezeu să trăim cu lucruri bune, de care să ne bucurăm în viața veșnică. Părintele Stăniloae spune că realizările frumoase artistice ne însoțesc viața veșnică și la nivel de neam. Bunuri precum Voronețul, Moldovița, Sucevița, Curtea de Argeș și toate celelalte asemenea, poporul român le va avea și în viața veșnică. Așadar, cei care au făcut lucruri frumoase artistice se vor bucura de ele și în viața veșnică.’

Poate că aș fi avut câteva întrebări să-i pun, dar nu sunt obișnuit să fac acest lucru cu alții de față, așa încât ele au rămas în cea mai mare parte nerostite. După ce am văzut care din cărțile mele sunt în biblioteca schitului și care nu sunt, am mai dăruit două pe care le aveam la mine (Elemente de teologie țărănească și Bucuria convorbirii). Am pândit un moment când părintele ieșea de la chilie, îndreptându-se spre trapeză, ca să fac acest lucru și să stau câteva minute cu el între patru ochi. Au fost vreo 10-15 minute private, de care tare m-am bucurat, deși bruiajul aparatului auditiv era îngrozitor. Și mi s-a părut a fi părintele văzător cu duhul. Fără să-i fi spus despre încercarea în care mă aflam, el mi-a vorbit despre ea și m-a îndemnat să am nădejde că o s-o trec cu bine. Sau cel puțin așa am înțeles eu, căci, datorită aparatului, comunicarea nu era facilă.

Nu știu cum va fi arătat în floarea vârstei lui, dar când l-am văzut eu era, vorba poetului, ‘un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port’. Mereu se afla în preajma sa un ucenic sau doi, gata să-l sprijine, să-i asculte sau să-i intuiască ‘porunca’. Parcă auzeai cuvântul lui Hristos: ‘Adevăr, adevăr îți spun: Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge și te va duce unde nu vrei’ (Ioan 21, 18). Cu toate acestea, părintele Petroniu era prezent cam la toate slujbele, și încă pe întreaga lor durată. Uneori se pleca, se pleca, de aveai impresia că acu, acu se prăbușește. Îți stătea inima în loc. Dar nu, parcă mereu în ultima clipă, se redresa, și continua să fie tuturor pildă de trezvie liturgică.

„O făclie aprinsă pentru toți monahii din Athos”

Părintele arhimandrit Veniamin Goreanu, consilier administrativ-bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureștilor, l-a evocat, la rugămintea noastră, pe părintele Petroniu, amintindu-și în același timp câteva momente semnificative petrecute alături de cel plecat la Domnul: ‘Pe părintele Petroniu Tănase l-am întâlnit în două rânduri: o dată la începutul anului 2007, cu ocazia unui pelerinaj la Sfântul Munte Athos, și altă dată în 2008, când am rămas la Schitul Românesc Prodromu pentru o perioadă mai lungă de timp.

Am rămas impresionat de dragostea lui față de pelerini și, mai ales, de faptul că, deși era în vârstă, totuși nu trecea o zi fără să-și facă canonul și era nelipsit de la sfintele slujbe. Avea peste 90 de ani și era primul în biserică. Am purtat cu părintele mai multe discuții și am remarcat dorința lui de îmbunătățire și de revigorare a vieții monahale atât în Sfântul Munte Athos, cât și în țară, și mai ales dragostea față de părinții începători, pe care îi asculta cu multă răbdare și le dădea sfaturile cele mai bune. Deși suferea din cauza vârstei, era un om foarte vioi. Era foarte atent la toate întâmplările din țară și supraveghea îndeaproape viața părinților din Schitul Prodromu. În fiecare zi, după Sfânta Liturghie, venea în cancelaria schitului, unde citea corespondența și răspundea personal la scrisori. Mi-a spus la un moment dat că ar fi bine să se scrie mai mult despre monahii care au suferit în perioada comunistă, după Decretul 410 din 1959, și despre mulți alți părinți pe care i-a avut monahismul românesc și despre care nu se mai amintește. M-au impresionat dragostea și perseverența lui și, mai ales, faptul că era ca o făclie aprinsă pentru toți monahii din Athos. Chiar părinții de acolo mi-au mărturisit că este pentru ei un exemplu viu de păstrare a voturilor monahale. Trecerea sa la cele veșnice este o pierdere pentru monahismul românesc, dar, în același timp, avem nădejde că părintele Petroniu, pentru viața lui sfântă, va fi împreună-rugător cu toți marii cuvioși și nevoitori din Sfântul Munte Athos, care s-au remarcat printr-o viață sfântă, printr-o lucrare deosebită, și au făcut dovada unei vieți monahale autentice.’

Părintele Petroniu: „Există o înțelegere duhovnicească a istoriei” : Lumină aprinsă în sfeșnic

Deși trăindu-și viața, cum însuși spune în prefața uneia din cărțile sale, ‘Icoane smerite’, în prezența celor mulți, anonimi și smeriți, departe așadar de lumea dezlănțuită, părintele Petroniu nu era totuși rupt de realitatea zilelor în care a trăit. Socotea că Ortodoxia are astăzi o chemare sfântă și nobilă, aceea de a încreștina și înduhovnici Noua Europă, care este pe cale să se construiască.

Știa să odihnească pe cei din jurul sfinției sale care veneau să-i ceară cuvânt de mângâiere. Era în primul rând el bine așezat sufletește, un om care necontenit se înnoia și sporea spre măsura plinătății lui Hristos. Lumină aprinsă în sfeșnic care luminează tuturor a fost părintele Petroniu. Cu glas domol, dar cu voință fermă, răbdător și cu dreaptă socoteală, starețul de la Prodromu era un înaintemergător în cele ale duhovniciei pentru toți frații schitului românesc.

Iubitor al rugăciunii, niciodată lipsind de la slujbele bisericii, părintele era căutat pentru cuvântul său adânc și cu putere de mulți pelerini veniți în Grădina Maicii Domnului. Și nu veneau numai români, ci și străini, iar părintele vorbea cu fiecare pe graiul lui.

Știa că monahul are datoria de a odihni pe oamenii obosiți de ostenelile vieții și misiunea de a-i îndruma spre vindecarea sufletească. Smerenie este cuvântul care l-ar defini cel mai mult pe părintele Petroniu. Mi-l aduc aminte cum mergea încet, încet spre biserică sau spre trapeză atunci când clopotul suna de slujbă sau de masă, cu trupul gârbovit de ani, dar și de nevoințele pravilei de la chilie. Era impresionant să vezi cum un bătrân de peste 90 de ani este etalonul disciplinei, al rânduielii monahale respectate până în cel mai mic amănunt. Nu-l pot uita când, la sfârșitul fiecărei mese, stătea aproape de ușă lângă monahii care pregătiseră bucatele și făceau metanie celor prezenți în trapeză, iar toți treceau pe sub mâna cu degetele împreunate a binecuvântare a bătrânului.

L-am întâlnit și în biblioteca mănăstirii. Acolo, împreună cu alți părinți și frați am stat de vorbă. Își aducea aminte de cele de demult, de anii frumoși ai tinereții petrecuți la Mănăstirea Antim, de întâlnirile Rugului Aprins, de Vasile Voiculescu, de Alexandru Mironescu, de Sandu Tudor, de Andrei Scrima.

Dar ne-a vorbit și de cele actuale, despre duhul lumesc care intră astăzi în biserică, despre secularizare, despre materialism.

Ne spunea să nu facem nimic fără sens, la întâmplare, fără rost. Pentru că ‘există o înțelegere duhovnicească a istoriei, un înțeles duhovnicesc al contemplației naturii, adică o cunoaștere a rosturilor adânci ale vieții. Dacă nu se întâmplă nimic în lumea aceasta fără știința, fără cunoștința lui Dumnezeu, atunci toate fenomenele care se întâmplă naturale, sociale, istorice nu sunt lipsite de un sens duhovnicesc. Iar acesta mai ales trebuie urmărit. Azi nu se gândește nimeni la așa ceva. Politica se face acum fără raportarea la om ca ființă veșnică. Istoria, astăzi, este văzută ca o simplă inventariere a faptelor. Or, toate cele ce se întâmplă au niște rațiuni, niște sensuri. Sunt îngăduite de Dumnezeu să se petreacă într-un anumit fel pentru a trage din ele învățăminte. Oamenii învățați, filosofii, spunem noi, s-au aplecat asupra aspectului acesta al lucrurilor și au căutat să explice, să găsească relații între lucruri pentru a ajunge să cunoască rațiunile lor. Aceasta este adevărata cunoștință. Dar care mai este înțeleptul să poată să facă acestea? El trebuie în biserică să fie. Or, unde sunt aceia?’.

Comentarii Facebook


Știri recente