Pescuirea minunată – lumină pentru misiunea Bisericii

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată)

‘În vremea aceea, Iisus ședea lângă lacul Ghenizaret și a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat și, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți. Și, răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și, făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, ca să vină să-i ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor pești. Tot așa și pe Iacob, și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.’ Luca 5, 1-11

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 18-a după Rusalii vedem cum pescuirea minunată devine prilej de chemare sfântă pentru Sfântul Apostol Petru și cei împreună cu el, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, și anume sunt chemați de Mântuitorul Iisus Hristos ca să devină pescari de oameni. Acestei chemări sfinte ei îi răspund cu multă convingere și bucurie: ‘Și trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul și au mers după El’ (Luca 5, 11). Promisiunea făcută de Mântuitorul lui Petru: ‘Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!’ (Luca 5, 10), se adresează, de fapt, tuturor Sfinților Apostoli, pentru că toți cei 12 Apostoli au câștigat mulțimi de oameni, prin mreaja Cuvântului, Care adună oamenii pentru Împărăția cerurilor.

Mântuitorul Iisus Hristos alege pe cei 12 Apostoli și-i trimite să vestească Împărăția lui Dumnezeu (cf. Marcu 3, 13-19; Matei 10, 1-42). După Înviere, Domnul le promite ‘făgăduința Tatălui’ (Luca 24, 49), Care le va da putere să fie martorii Evangheliei Lui până la marginile pământului (cf. Fapte 1, 8) și le descoperă că misiunea aceasta trebuie să continue până la sfârșitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Prin trimiterea în misiune, ucenicii devin Apostoli

Izvorâtă din adâncurile apei celei vii, adică din puterea Duhului Sfânt, predicarea Evangheliei lui Hristos produce în suflete credința, iar prin credință și Botez se constituie Biserica (cf. Romani 10, 17). De ce? Pentru că Însuși Dumnezeu – Cuvântul Întrupat este prezent în cuvintele Sfintelor Scripturi, îndeosebi în Sfânta Evanghelie.

Deci, Sfinții Apostoli au fost chemați de Mântuitorul Iisus Hristos la o lucrare sfântă, și anume misiunea de a binevesti Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în lume, o lucrare pe care Mântuitorul Iisus Hristos o săvârșește El Însuși mai întâi și apoi o împărtășește celor pe care i-a ales, spre a fi împreună-lucrători cu El la mântuirea lumii.

Sfinții Apostoli Îl propovăduiesc pe Hristos și Evanghelia Sa, arătând că în Hristos și prin Hristos se află și se dăruiește nesfârșita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, pentru persoane și popoare. Hristos Domnul, Care a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume pentru mântuirea lumii, trimite și El pe ucenicii Săi în lume, ca să lucreze pentru mântuirea oamenilor. Prin trimiterea în misiune, ucenicii devin Apostoli, adică trimiși ai Domnului. Mandatul pe care ei îl primesc de la Hristos este în același timp misionar și pastoral, în el este cuprinsă în mod concentrat și iconic (paradigmatic) toată activitatea misionară și pastorală a Bisericii pentru mântuirea oamenilor: ‘Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului’ (Matei 28, 19-20).

Binevestirea prezenței și lucrării Împărăției lui Dumnezeu, care vine spre oameni ca o arvună a vieții veșnice, se realizează atât prin cuvântul credinței, cât și prin fapta iubirii milostive, vindecătoare de boli, alinătoare de suferință, eliberatoare de demoni și de patimile egoiste pe care adesea demonii le folosesc pentru a desfigura și degrada natura umană. Toate lucrările minunate săvârșite de Mântuitorul și la care El îi cheamă și pe ucenicii Săi sunt semne ale Împărăției lui Dumnezeu, ale vindecării oamenilor de neștiință, de păcat, de boală și de teama de moarte. Prin Apostolii Săi, Hristos Domnul cheamă pe oameni să cunoască iubirea lui Dumnezeu și să o arate altora prin cuvânt și prin faptele iubirii creștine.

Mântuirea păstorilor Bisericii depinde de mântuirea celor păstoriți de ei

Asemenea Sfinților Apostoli, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt ‘pescari de oameni’, călăuziți de Sfântul Duh spre a aduce pe oameni în iubirea lui Dumnezeu, ‘învățând toate neamurile’. ‘Apostolii… au transmis învățătura (lui Hristos) celor cărora le-au încredințat Bisericile lor’, spune Sfântul Irineu de Lyon (â€202), ‘au vrut ca cei pe care i-au lăsat urmași și cărora le-au predat însuși locul de învățătură al lor să fie desăvârșiți și ireproșabili în toate’ 1. Prin cuvânt, cateheză, cult, Sfinte Taine, agape, corespondență, tratate teologice, și mai ales prin puterea sfântă a dragostei duhovnicești, Sfinții Părinți au câștigat sufletele oamenilor pentru Hristos, pentru mântuire.

Așadar, Sfinții Părinți, cei mai mulți dintre ei fiind episcopi sau preoți, în calitate de urmași ai Apostolilor, au avut misiunea de a predica tuturor oamenilor Evanghelia, de a păstra tezaurul mărturisirii apostolice și de a-l transmite mai departe generațiilor viitoare. Continuitatea cu Biserica apostolică și fidelitatea față de ea au marcat conștiința misionară și pastorală a Sfinților Părinți, conștiință exprimată nu numai în scrierile și activitățile lor pastorale și misionare, ci și în mod solidar și solemn în Sinoadele Ecumenice care au ca paradigmă Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 (cf. Fapte cap. 15). Aceasta explică de ce, în Crezul niceo-constantinopolitan din 381, Biserica este mărturisită ca fiind una, sfântă, sobornicească și apostolească. Ea transmite credința Apostolilor ca normativă și nu încetează a fi misionară și pastorală asemenea Bisericii Sfinților Apostoli.

Duhul Sfinților Părinți a schimbat fața lumii

Înainte de a deveni păstori ai comunităților locale și învățători ai Bisericii universale, Sfinții Părinți au fost fiii credincioși ai Bisericii celei una a lui Hristos, având o profundă experiență a vieții liturgice și ascetice dublată de o vastă cultură. Ca fii ai Bisericii, ei aveau un singur ideal: propria lor mântuire. Însă, ca părinți și păstori ai Bisericii, au înțeles că mântuirea lor depinde de mântuirea celor păstoriți de ei, de apărarea dreptei credințe, ca lumină și hrană pentru suflet, și de promovarea sfințeniei vieții creștine. Lucrarea pastorală și misionară a Sfinților Părinți în și pentru Biserică a fost imensă și diversă. Această lucrare poate fi rezumată și enumerată astfel: în primul rând, fixarea canonului Sfintei Scripturi, Scriptură care devine, apoi, pentru ei normă și izvor de inspirație pentru toată teologia, spiritualitatea și activitatea lor în Biserică și în lume. Teologia lor este, de fapt, o multiplă și bogată interpretare a Sfintei Scripturi. Ei au slujit Evanghelia unică a lui Hristos, în Biserica unică a lui Hristos, pentru umanitatea unică iubită de Sfânta Treime, după al Cărei chip a fost creat omul. În al doilea rând, Sfinții Părinți ai Bisericii au contribuit în mod decisiv la formularea normei credinței prin definiții dogmatice, îndeosebi Crezul niceo-constantinopolitan (325 și 381) și Mărturisiri de credință, care au ajutat Biserica să distingă adevărul de erezie și să păstreze unitatea Bisericii în dreapta credință. În al treilea rând, Sfinții Părinți, ca mari păstori de suflete, vindecători de patimi și păcate, au elaborat și statornicit în sinoade locale și ecumenice reguli pentru viața creștină și pentru organizarea vieții bisericești, numite Sfinte Canoane. În al patrulea rând, Sfinții Părinți au lăsat drept moștenire Bisericii Universale rânduielile și textele de bază ale vieții liturgice. Toate aceste lucrări ale lor arată dragostea lor fierbinte față de Biserică și responsabilitatea lor pastorală pentru comunitățile eclesiale păstorite de ei pe calea mântuirii sau a vieții veșnice.

Sfinții Părinți s-au străduit ca Evanghelia lui Hristos să fie vestită și să devină roditoare la toate neamurile, adică în toate etniile și în toate generațiile, în orice context cultural și în orice epocă. Creștinarea lumii greco-romane și a altor zone culturale a fost o lucrare misionară și pastorală căreia Sfinții Părinți s-au dăruit cu jertfelnicie și înțelepciune, cu pasiune și bucurie, cu dragoste părintească și cu pricepere pastorală de mari dascăli ai lumii și ierarhi. Diversitatea școlilor teologice, a vieții liturgice și monahale din epoca patristică arată și diversitatea culturilor cărora li se adresa Evanghelia mântuirii în Hristos. Sfinții Părinți, prin lucrarea lor misionară și pastorală, ca învățători ai credinței și păstori ai comunităților eclesiale, au pus în stare de comunicare și comuniune popoare și culturi diferite, într-o Liturghie de gândire și simțire creștină sincronică și diacronică, astfel încât neamuri și generații diferite să poată aduce lui Hristos slava lor despre care vorbește Cartea Apocalipsei (21, 26).

Consensul teologic al Părinților Bisericii în privința credinței Bisericii este baza spirituală a comuniunii liturgice, iar norma vieții liturgice era o garanție pentru dreapta credință. ‘Credința noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia o confirmă’ – spunea Sfântul Irineu de Lyon. Calendarul liturgic ortodox confirmă permanent legătura dintre Consensus Patrum (Consensul Părinților) și Communio Sanctorum (Comuniunea Sfinților), deoarece calitatea de Sfânt Părinte al Bisericii cuprinde deopotrivă ortodoxia credinței, sfințenia vieții și acordul teologic cu generațiile precedente. Datorită Sfinților Părinți ai Bisericii, Sfânta Tradiție Apostolică arătată în Evanghelie și transmisă de-a lungul veacurilor de către Biserică a devenit pentru Ortodoxie principiul ermeneutic al Revelației divine biblice. Asemenea Sfinților Apostoli și în comuniune cu ei, Sfinții Părinți ai Bisericii arată că taina lui Hristos este conținutul identic al Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, al scrierilor și rugăciunilor sfinților. Pentru Sfinții Părinți, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție nu stau una lângă alta, ci una în alta. Sfânta Scriptură este forma concentrată, fundamentală și definitiv fixată a Tradiției, în timp ce Tradiția este forma desfășurată, misionară și dinamică a Sfintei Scripturi. De aceea, scrierile și viețile Sfinților Părinți rămân izvor viu de inspirație pentru tâlcuirea Sfintei Scripturi în comuniunea sfinților.

Hrăniți cu prezența lui Hristos-Cuvântul din cuvintele Sfintei Scripturi și din Sfintele Taine ale Bisericii, Sfinții Părinți au dezvoltat și o lucrare pastorală bazată pe prezența tainică a lui Hristos în aproapele nostru care are nevoie de ajutorul și iubirea noastră (cf. Matei cap. 25). Hristos Cel tainic prezent în Sfânta Euharistie pe masa Sfântului Altar nu poate fi despărțit de prezența smerită a lui Hristos în ‘Taina Fratelui (Aproapelui)’, așa cum ne arată, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile sale și Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa filantropică numită apoi Vasiliada. În acest sens, pastorala caritativă sau filantropică a Sfinților Părinți nu se reduce la o etică socială, ci este o filantropie mistagogică, deopotrivă eclesială și socială, o filantropie care se inspiră din Liturghia Euharistică și devine faptă milostivă sau ofrandă a credinței adusă lui Hristos Cel tainic prezent în oamenii săraci și bolnavi, în cei suferinzi și întristați.

‘Ai grijă de unitate, căci nimic nu este mai bun decât aceasta…’

Din cele prezentate mai sus, înțelegem că în Biserica lui Hristos păstorii de suflete au ca modele sau repere în activitatea lor misionară pe Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți. Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) zice: ‘Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea curajos în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși, și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale’ 2. Așadar, păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, el înțelegând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică atât apărarea lor în fața celor ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, cât și îndrumarea lor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune, viață curată și fapte bune.

Desigur, această lucrare pastorală necesită multă dăruire de sine, activitate jertfelnică, multă dragoste părintească și înțelepciune duhovnicească din partea tuturor celor ce sunt păstori de suflete, adică ierarhi, preoți de mir și preoți de mănăstire, ajutați de credincioși mireni iubitori de Hristos și de Biserică. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul îndeamnă pe Sfântul Policarp al Smirnei, zicând: ‘Te rog în harul în care ești îmbrăcat să adaugi la alergarea ta și osteneala de a-i îndemna pe toți să se mântuiască… Ai grijă de unire (unitate, comuniune, n.n.), că nimic nu este mai bun decât aceasta. Poartă-i pe toți, cum și Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toți în iubire… Fă-ți răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbește cu fiecare în egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârșit…’ 3.

Deși într-o vreme de secularizare sau sărăcire spirituală este greu de organizat și menținut comunități creștine vii și dinamice, totuși Hristos Domnul dăruiește și azi oamenilor putere, curaj și bucurie după măsura credinței lor în El și a iubirii lor față de El și de Biserica Sa. De aceea, El cheamă și astăzi oameni să fie ucenici ai Săi, pentru a binevesti Evanghelia iubirii milostive și a păstori pe credincioși pe calea mântuirii, spre slava Preasfintei Treimi și bucuria Bisericii. Amin.

†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 Irineu, Contra ereticilor, III, 1; în Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I, Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 484.

2 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 60, 1, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 296.

3 Sf. Ignatie Teoforul, ‘Către Policarp’, I, 2-3; în Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Ed. Deisis/ Stavropoleos, 2008, p. 457.

Comentarii Facebook


Știri recente