Persecuțiile împotriva creștinilor din a doua jumătate a secolului al II-lea

Hadrian și Antoninus Pius au adus o perioadă de pace și prosperitate pentru creștini, iar a doua jumătate a secolului al II-lea a fost la fel de generoasă din punct de vedere politic, economic și social. Nu se poate spune că persecuțiile au fost deosebit de sângeroase.

Până la împăratul Decius, care începe o persecutare teribilă împotriva creștinilor la mijlocul secolului al III-lea, și cu excepția persecuției din timpul domniei lui Septimius Severus, celelalte momente de fricțiune dintre Imperiul Roman păgân și comunitățile creștine petrecute între mijlocul secolului al II-lea și mijlocul secolului al III-lea nu au fost extrem de intense.

Marcus Aurelius (161-180), un veritabil împărat „filosof”

Despre Marcus Aurelius se poate spune orice, mai puțin că era crud. În practică și în gândire, el a fost un urmaș vrednic al stoicilor și al filosofiei acestora. Încă de tânăr se culca direct pe pământ, refuzând luxul paturilor somptuoase, felurile sale de mâncare erau mereu frugale, iar principala sa preocupare nu consta în planuri de uzurpare sau întâlniri amoroase, ci în exercitarea unei gândiri cât mai puțin preocupate de plăcerile acestei lumi. Marcus Aurelius a fost și un om politic capabil, lucru care se observă cu ușurință din aforismele și cugetările sale care ne-au parvenit direct. Așadar, personal, considerăm că ar fi complet străin de orice persecuție îndreptată împotriva creștinilor. Mai mult decât atât, Eusebiu de Cezareea, preluând o informație de la Tertullian, afirmă că „pe vremea sa șa lui Tertullianț circulau niște scrisori date de prea luminatul împărat Marcus Aurelius în care mărturisește că pe când armata sa era să moară de sete, ea a fost salvată de rugăciunile creștinilor, după care adaugă că amenința cu moartea pe cei care încercau să pârască pe ai noștri. Și tot același scriitor mai adaugă: «Ce fel de legi mai sunt și cele pe care le dau împotriva voastră numai cei nelegiuiți și nedrepți și cruzi, pe care nici Vespasian nu le-a respectat, cu toate că biruise pe iudei și pe care și Traian le-a zădărnicit în parte atunci când a oprit urmărirea creștinilor și pe care nu le-a aplicat nici Hadrian, cu toate că dădea o atenție până și celor mai curioase zvonuri, de altfel ca și cel care se numea Pius, care nici el nu le-a respectat?»” („Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, p. 195). Acest zvon poate fi întemeiat sau nu. Pe de o parte, în timpul lui Marcus Aurelius au murit creștini de seamă precum Sfinții Iustin Martirul și Filosoful sau Policarp al Smirnei. Pe de altă parte, persecuțiile au avut mai degrabă un caracter local. Nu avem nici mărturia vreunui edict de persecuție sau a unui rescript care să reglementeze atitudinea oficială față de creștini în perioada respectivă. Însă Eusebiu de Cezareea însuși se declară mai degrabă neconvins de argumentele lui Tertullian, afirmând după aceea: „Dar despre aceste lucruri creadă oricine ce vrea” (op. cit., p. 195). Așadar, el considera că avea de-a face mai degrabă cu un zvon decât cu un fapt real. Un zvon care nu putea fi bazat pe documente clare care să ateste veridicitatea sa. Pentru un istoric, lipsa oricăror documente, precum și îndoiala cu privire la unele surse indirecte pot reprezenta argumente puternice în favoarea respingerii unui fapt. Eusebiu de Cezareea lasă această impresie aici. Însă, pe baza celor spuse anterior, considerăm că Marcus Aurelius nu poate fi inclus în categoria împăraților persecutori. Nici personalitatea, nici acțiunile sale nu îl recomandă drept un tiran, însetat de sânge și dornic să fie pus în rândul zeilor precum un Caligula, Domițian sau Decius, ci, mai degrabă, drept un om așezat, echilibrat, cu multă dreaptă socotință și pregătit să judece lucrurile cinstit. Nu același lucru îl putem spune, însă, despre urmașul său, Commodus.

Commodus (180-192), împăratul gladiator

Odată cu apariția filmului „Gladiatorul” (2000), în care Russell Crowe joacă rolul unui general cinstit, Maximus, și Joaquin Phoenix pe cel al împăratului Commodus, istoria acestui împărat funest și-a făcut apariția din nou în mod public. În realitate, unele aspecte ale vieții sale sunt clar distorsionate. Nu vom face aici o istorie a filmului, dar, pentru cei care l-au văzut, poate că detaliile următoare vor face mai multă lumină în privința modului în care trebuie să îl perceapă corect pe Commodus. Astfel, Commodus a coborât de nenumărate ori în arenă înfruntând gladiatori, evident înfometați și incapabili să lupte cu forță. A ucis animale sălbatice utilizând diferite șiretlicuri. A fost un împărat arogant, desfrânat și lacom. De aceea, a și murit asasinat în propria baie de un atlet pe nume Narcissus. În ceea ce privește creștinii, Commodus era mult prea preocupat de propriile plăceri, fie că vorbim aici de banchete sau de orgii, pentru a-și îndrepta atenția asupra chestiunilor religioase. Se spune chiar că Marcia, concubina sa favorită, ar fi fost creștină. Ne vine greu, însă, să credem acest lucru, de vreme ce Marcia a fost implicată în complotul de asasinare a lui Commodus. O creștină care se ridică să ucidă un om, ce-i drept, desfrânat și aproape nebun, nu prea pare să înțeleagă în ce constă propria credință. De asemenea, în favoarea păcii creștinilor din timpul lui Commodus vine și această mărturie a lui Eusebiu de Cezareea: „În același timp, pe vremea împăratului Commodus viața creștină decurgea în liniște și din darul lui Dumnezeu pacea pusese stăpânire peste Bisericile din întreaga lume. Pe atunci în sânul popoarelor cuvântul cel mântuitor îndruma suflet după suflet să se închine în mod cuviincios lui Dumnezeu cel peste toate, încât până și dintre romanii cei mai vestiți după avere și după neam au început să pășească împreună cu toată casa și cu întreagă familia lor pe drumul mântuirii” (op. cit., p. 213). Așadar, firea ușuratică a lui Commodus a condus, în mod paradoxal, la o perioadă de pace și prosperitate pentru creștinii din Imperiul Roman și din provincii. Este adevărat că au existat mici focare de persecuție și că și-au pierdut viața unii creștini precum grupul martirilor scilitani uciși la Cartagina sau faimosul senator roman Apollonius. Însă de aici și până la o persecuție severă, ca la carte, așa cum avem în perioada lui Nero sau Domițian, este cale lungă. Commodus și-a văzut de activitatea sa de gladiator și desfrânat, iar Biserica lui Hristos a fost lipsită de atacuri grele.

Putem afirma că secolul al II-lea a fost unul în care persecuțiile îndreptate împotriva creștinilor au fost relativ sporadice și fără o anvergură legală prea amplă. Din contră, împărați precum Hadrian sau Antoninus Pius au împiedicat practic judecarea creștinilor prin legile date, în timp ce alții, precum Marcus Aurelius sau Commodus, s-au ferit să condamne fățiș creștinismul, fie din ignoranță, cum a fost cazul lui Commodus, sau din prudență înțeleaptă, cum a fost cazul lui Marcus Aurelius. Secolul al III-lea însă urma să fie încărcat de persecuții dure și furioase la adresa creștinilor. În materialul următor vom discuta despre prima persecuție de acest gen din perioada împăratului Septimius Severus (193-211) și cum s-a bucurat din nou Biserica de o perioadă de pace în cursul domniilor împăraților care i-au urmat acestuia. Apoi, ne vom îndrepta atenția asupra crizei sângeroase din vremea crudului împărat Decius.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 14 februarie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente

Bucureşti: Programul transportului în comun de Paşte

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, transportul în comun din Bucureşti va funcţiona conform unui program special. Noaptea de Înviere Societatea de Transport Bucureşti a anunţat într-un comunicat de presă că „în noaptea de Înviere, 27/28.04.2019, liniile de…