Pelerini din Transilvania, dincolo de Prut

Colaborarea între asociațiile studenților creștini ortodocși din România și din Republica Moldova are rezultate concrete în ceea ce privește organizarea comună a unor acțiuni. La inițiativa A.S.C.O.R. Brașov și A.S.C.O.R. Chișinău, în perioada 9-11 aprilie 2010 s-a organizat un pelerinaj în ținutul de basm al Basarabiei, astăzi teritoriu al Republicii Moldova. Tineri studenți și absolvenți, membri sau simpatizanți ai A.S.C.O.R., cu toții români din mai multe orașe ale Transilvaniei, au pornit spre est dornici să-și răcorească sufletul în lacrima de azur a cerului de dincolo de Prut.

Pornind în miez de noapte din cetatea Brașovului, după o rugăciune de binecuvântare săvârșită de către părintele Constantin Ciobanu, de la Biserica ‘Sf. Apostoli Petru și Pavel’, am trecut Prutul odată cu mijirea primelor raze de soare sub geana Moldovei.

Cel dintâi popas de închinare, în ziua Izvorului Tămăduirii, l-am făcut la Mănăstirea Frumoasa, aflată în raionul Călărași, la 60 km de Chișinău, după cum arăta indicatorul.

După o rugăciune de mulțumire înălțată în liniștea albă a lăcașului sfânt și mai multe imnuri închinate Maicii Domnului, aflăm și istoricul mănăstirii, care ne marchează încă de la început. Ridicată din dorința a trei țărani evlavioși, cu ajutorul a trei călugări veniți de la Neamț, ucenici ai starețului Paisie Velicicovschi, în anul 1804, Frumoasa a suferit suficient de multe necazuri de-a lungul istoriei, încât astăzi să renască parcă ‘mai frumoasă’ și mai luminoasă. Ni se povestește că, în 1917, bolșevicii i-au răpit pământurile, că în tragicul an 1944 în mănăstire au fost cantonați ofițeri și soldați ai Armatei roșii, iar stareța din vreme împreună cu un grup de maici au luat calea refugiului.

Biserică transformată în închisoare

Cea mai dificilă a fost perioada sovietică când, începând cu 1946, Frumoasa a devenit internat pentru copiii orfani. Din 1965 a ajuns școală pentru copiii surdomuți. Se spune că în acele timpuri s-a petrecut și o minune care și astăzi se mai păstrează în memoria locului, ca dar de preț, prin care Dumnezeu a însuflețit comunitatea creștinilor, atât de greu persecutată. În Biserica Sfintei Treimi, transformată în sală de sport, un copil surdomut și-a recăpătat auzul și graiul. Pentru a pune capăt mărturisirilor de credință pe care evenimentul le-a declanșat la acea vreme, Mănăstirea Frumoasa a fost transformată în penitenciar pentru minore între anii 1973 și 1986.

În cele din urmă, sovieticii au făcut-o școală pentru copiii alienați mintal și așa a rămas până în anii â90 când s-a redeschis ca mănăstire. A fost mult de lucru, iar mâinile înroșite și ușor umflate ale maicii care ne spune istoria mănăstirii arată că și acum se muncește din greu aici.

Astăzi, la Frumoasa, Biserica Sfintei Treimi se înalță albă, împodobită de turle albastre. Alături, se află o școală teologică de iconari, unde vara sunt organizate tabere de creație pentru adolescenți și tineri.

Încântați de frumusețile ieșite din mâinile acestora, pornim mai departe, nedumeriți încă de forța cu care acest așezământ sfânt a reușit să renască. Pe parcursul călătoriei noastre aveam să aflăm că soarta Frumoasei au avut-o aproape toate mănăstirile de dincolo de Prut, într-o încercare acerbă a autorităților roșii de a șterge orice urmă de ortodoxie.

Maica de pe strada Sfânta Maria

Facem un popas la Mănăstirea Răciula. Încă de la început vedem că aici este altfel, căci, trecându-i pragul, ajungem într-un soi de sătuc, cu case albe, ascunse de aparatele de fotografiat și de ochii noștri curioși, după pomi înfloriți și liniște desăvârșită. Am fi putut jura că acolo nu locuiește decât primăvara, dacă n¬-am fi întâlnit la răscruce de uliți, o călugăriță tânără, care scotea apă dintr-o fântână. Întâmplător sau nu, principala stradă a sătucului se numește Sfânta Maria și ea duce în sus, către biserică. După ce ne închinăm și dăm glas imnului de Înviere, suntem curioși să aflăm povestea acestei mănăstiri. Ni se spune că Răciula este sora mai mare a Frumoasei, ea fiind ridicată din dorința a doi frați credincioși din partea locului, cu ajutorul acelorași trei ucenici ai starețului Paisie, veniți de la Neamț, în anul 1798. Este un al doilea punct cardinal al ‘crucii de mănăstiri’ din ținutul Orheiului, formată din două mănăstiri de maici și două de călugări. Cei trei au dorit așezarea aceasta, ne explică una dintre maici. La Răciula, fiecare călugăriță își are gospodăria proprie. Surorile de mănăstire locuiesc împreună cu câte o maică, de la care învață să-și împlinească vocația călugărească.

Rănile perioadei sovietice nu s-au șters aici cu totul, după cum resimțim din glasul măicuței care ne vorbește. Ca majoritatea mănăstirilor, Răciula a fost închisă, iar în case au fost aduși oameni străini de credința și de tradiția creștină. Maicile care au avut curajul să rămână au fost obligate să lucreze în sovhoz.

Rugăciunea dintre zidurile bisericii pângărite a rămas însă puternică între zidurile transparente ale inimii, rezistând o adevărată mănăstire a tăcerii. În anii â90, Răciula a fost redeschisă, iar aproape toate gospodăriile au fost date înapoi călugărițelor. Astăzi în ‘sătucul’ înflorit a primăvară și a pace se mai află numai câteva familii.

Complexul monastic de la Curchi, în patrimoniul UNESCO

Următorul popas duhovnicesc îl facem la Curchi. Înainte de a coborî din autocar, vedem înălțându-se turlele a două biserici și ne dăm repede seama că aici se află un complex monastic. Aveam să aflăm ulterior că acolo există chiar patru biserici, dintre care un unicat în țară. Legenda locului spune că Mănăstirea Curchi a fost întemeiată de Ștefan cel Mare și Sfânt, însă prima atestare documentară datează din 1773. Ghidul mănăstirii, un părinte bucuros de oaspeți, ne povestește că primul schit din lemn purta hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și a fost ridicat de frații Curchi. Mai târziu, în 1810, s-a construit o biserică din piatră, în cinstea Nașterii Maicii Domnului, rezidită în secolul următor. Construită în stil baroc, ea este o adevărată bijuterie. Mai sunt apoi Biserica Sfântului Nicolae, a cărei pictură ne impresionează, iar în cimitirul mănăstirii, o bisericuță închinată Tuturor Sfinților.

Tăvălugul istoriei a lăsat și aici urme profunde. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost dărâmate două dintre turlele Bisericii Nașterea Maicii Domnului, iar cupola arsă și crăpată, mănăstirea aflându-se pe linia de operațiuni Iași-Chișinău. În perioada sovietică, majoritatea călugărilor s-a retras în România, căci mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie, iar biserica închinată Tuturor Sfinților, în morgă. Cimitirul a fost nivelat, iar crucile arse. Când s-a redeschis în 1992, Complexul de la Curchi se afla într-o stare avansată de paragină. S-a muncit mult la restaurare și aflăm că o mână de ajutor a venit și dinspre autoritățile politice, precum și de la televiziune, prin organizarea unui teledon. De jur împrejurul Bisericii Nașterii Maicii Domnului, se află încă schele montate. Planul acestei biserici a fost descoperit în urmă cu trei ani, în Sankt Petersburg, la Muzeul Ermitaj. Datorită valorii arhitecturale a monumentelor sale, Complexul Curchi este înscris în patrimoniul UNESCO, ne spune cu mândrie părintele.

Dorul veșniciei, ascuns în biserica din peșteră

Încărcați de nădejdea, pacea și bucuria locului, pornim spre Complexul arheologic Orheiul Vechi, așezat în valea râului Răut, între satele Trebujeni și Butuceni. Un ținut departe de lume și atât de aproape de cer, în care te simți cu adevărat ‘oaspete al Creației’. Ne îndreptăm spre biserica din peșteră. Coborând câteva trepte, ajungem înaintea unei capele. Mai încolo sunt ‘chilii’, în care ghicim topindu-se câte o lumânare, asemenea pustnicului care odinioară pleca aici genunchiul. Pereții sunt tapetați cu scoici. Nu ne putem ascunde uimirea și ne lansăm în tot soiul de ipoteze, încercând în același timp să ne amintim câte ceva din cursul de istoria Bisericii Române. Îi întrebăm și pe copiii satului din vale, veniți în întâmpinarea pelerinilor și a turiștilor, despre taina locului acestuia. Un puști ne spune o legendă care ne duce chiar în vremea dacilor și în eternitatea lui Zamolxe. Privind în zare, vedem mulțime de ochi negri în peretele calcaros, ce se ridică asemenea zidului unei cetăți. Sunt peșteri, mărturii ale dorului de liniște și rugăciune al înaintașilor geto-daci și traci, iar apoi al creștinilor, călugări și nevoitori, care, modelând cele mai de jos ale pământului pentru a-L încăpea pe Hristos, și-au modelat sufletele după chipul și asemănarea Lui. Promitem că ne vom întoarce în acest loc primitiv, mustind de veșnicie. Urcăm puțin și găsim Cetatea medievală a Orheiului, odihnită de ultimele luciri ale apusului. Ghidul ne spune că ea a fost ridicată după ocuparea spațiului carpato-nistrean de către tătaro-mongoli, la începutul secolului al XIV-lea.

Căușeni, mesagerie către Cer

Pornim spre Biserica îngropată de la Căușeni, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Aici ni se spune că ea este unică în Moldova și se află în patrimoniul UNESCO. Deși obosiți de drum, frumusețea și răcoarea bisericuței ne reîmprospătează voința și ascultăm mai multe legende care fac istorie în jurul ei. Este făcătoare de minuni, ne spune ghidul, care la rându-i a aflat aceasta de la bătrânii locului. Astfel a renăscut obiceiul ‘petalelor albe’, adică al bilețelelor cu cereri și rugăciuni, care se adună tot mai multe în crăpăturile zidurilor. Chiar și câțiva dintre noi își lasă acolo mesajul către cer. Minunată prin pictură, prin stil, bisericuța de la Căușeni, care mai așteaptă încă binefăcători să o restaureze, se ‘înalță înlăuntru’, ca o pildă vie pentru locuitorii secolului al XXI-lea, care o caută ori o întâlnesc în drumul vieții lor.

Ne îndreptăm spre Mănăstirea Sfintelor Femei Mironosițe Marta și Maria, la poale de pădure, în preajma satului Hagimus, ‘temelie a credinței în sudul Basarabiei’ și centru de spiritualitate și cultură creștin-ortodoxă. Suntem primiți imediat, fără multe vorbe, însă cu multă dragoste. Luăm parte la slujba de priveghere, într-o atmosferă de pace, revărsată de dincolo de lume, în armoniile rusești ale unui cor ce pare îngeresc.

Ultima zi a pelerinajului o începem luând parte o Liturghie sobră și plină de măreție, în același stil rusesc, și apoi ne bucurăm de un cuvânt al părintelui Andrei Cotruță, duhovnicul-fondator al obștii monahale. Ca de la frate la frate, părintele își cere iertare pentru vocabularul sărăcăcios, în care mai rătăcește câte un cuvânt din vremea lui Ștefan cel Mare, căci ‘așa au fost vremurile’, ne spune el. Durerile acestui popor pe care îl numește ‘român’ sunt un semn că ‘Dumnezeu încă ne mai iubește’, căci ‘se vede că suntem mai păcătoși decât alții și El vrea să ne smerească și să ne întoarcă’. Bucuria pe care i-am făcut-o noi, venind în acest loc minunat, nu și-o poate exprima în cuvinte, însă ea este semnul dragostei de frate. Ne povestește apoi câte ceva despre minunile și greutățile locului, ne asigură de dragostea cu care de fiecare dată vom fi primiți acolo și ne roagă să ducem binecuvântarea și dragostea sa părinților noștri sufletești.

Cuvintele părintelui Andrei, rostite cu căldură, sunt cuvintele întregului ținut de dincolo de firul auriu al Prutului, care încă îi mai poate dărui românului obosit de prea multă civilizație ce adesea-i nivelează sufletul și-i stârnește rătăcirile, bucuria de a se odihni ‘acasă’, împreună cu cei pe care-i iubește și care-l iubesc.

Chișinăul, capitală europeană

E noapte când intrăm în Chișinău. Ne cazăm și ieșim să cumpărăm câte ceva de la supermarketul cel mai apropiat. Inevitabil facem cunoștință și cu viața de noapte a orașului, pe străzi întâlnim grupuri de tineri dornici de distracție.

Cea de-a doua zi dincolo de Prut începe cu o rugăciune făcută la bisericuța din lemn, în stil maramureșean, cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Pornind să descoperim Chișinăul, de la început suntem plăcut surprinși de străzile largi, de spațiul verde, odihnitor și reconfortant. Străbătând Bulevardul Ștefan cel Mare, atenția ne este atrasă de clădirile perioadei interbelice, precum sediul Partidului Național Moldovenesc, clădirea Primăriei. Alături de ele răsar clădiri foarte moderne, care adăpostesc Parlamentul Republicii Moldova, Camera de Comerț ori alte instituții.

Ne oprim la biserica ‘Schimbarea la față’, unde ducem bucuria comuniunii, prin troparul Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt. Străbatem apoi Parcul orășenesc traversând ‘Aleea Clasicilor’, străjuită de doi lei din marmură, și ajungem la monumentul închinat Voievodului.

Aici, de jur împrejur, evenimentele din 7 aprilie 2009 se păstrează proaspete în memoria moldovenilor, și nu numai, prin fotografiile surprinse în acele zile și expuse în parc. Trecând pe sub Arcul de Triumf – numit un timp Porțile Sfinte, apoi Arcul Victoriei, cum ne spune ghidul – ajungem la Catedrala Nașterea Domnului, al cărei interior are o strălucire aparte. Ne închinăm, apoi, la moaștele Sf. Mucenic Pantelimon din biserica ce-i poartă numele, zisă și ‘Grecească’, construită în stil neobizantin. Aflăm că a fost redeschisă în anii â90, după ce în timpul sovietelor a fost transformată în sală de degustare a vinurilor, informează „Ziarul Lumina”, Ediția de Transilvania.

Ne aducem aminte și de cei ce-și au acum cerul drept punct de frontieră cu noi: poetul Grigore Vieru, soții Aldea-Teodorovici, ofițeri din Primul Război Mondial, ori revoluționari care-și dorm somnul de veci în Cimitirul central de pe strada Armenească. La mormântul poetului și al soților Aldea-Teodorovici aprindem candela, adusă de dincolo de Carpați.

Revenim în cotidian și vizităm vestita fabrică de bomboane și ciocolată ‘Bucuria’, din ale cărei bunătăți gustăm. Parcurgem apoi alte străzi și bulevarde largi, pe dinaintea ochilor noștri se perindă clădiri moderne, cochete, de ambasade ori alte instituții.

Ne atrage atenția forma României dodoloațe de la 1918, întâi pe un monument din cimitir, apoi pe tabla unei foste cabine telefonice. Ne bucurăm că în Chișinău nu întâlnim maidanezi, de altfel acesta nu e singurul lucru care ne aduce aminte de capitalele civilizate ale Europei. Revenind la bisericuța de lemn de la care am pornit vizita în Chișinău, ascultăm un cuvânt de învățătură rostit de părintele Severian Gheras, apoi ne luăm rămas bun de la acest oraș.

Comentarii Facebook


Știri recente