Patru edicte de persecuție în vremea lui Dioclețian

În total, persecuția din perioada 303-305 a cuprins patru edicte imperiale îndreptate împotriva creștinismului, practic, cam câte fuseseră emise în cele trei secole precedente (dacă le includem aici numai pe cele ale lui Nero, Decius, Septimius Sever și Traian – cele mai severe). Inteligența lui Dioclețian, care îi favorizase pe creștini în primul deceniu al domniei sale, a fost, de asemenea, și cauza persecuțiilor multiple la adresa lor.

În afara primului edict, de care am vorbit în finalul materialului anterior, Dioclețian a mai emis alte trei, influențat profund de Galerius și ura acestuia față de credința creștină. În pofida echilibrului și a inteligenței sale, Dioclețian a fost destul de ușor de păcălit. Argumentele lui Galerius erau simple. În principal, păreau să fie doar două: creștinii nu priveau cu ochi buni înrolarea în armată – un prejudiciu grav adus forței militare a Imperiului Roman – și, pe de altă parte, refuzau să recunoască zeii păgâni, un aspect care nu putea fi trecut cu vederea în lumina noii reforme religioase pe care tetrarhia aflată la conducerea statului roman dorea să o implementeze direct. Așadar, Galerius și-a jucat cărțile la potențial maxim. Mai întâi, s-a asigurat că soldații creștini sunt încetul cu încetul excluși din rândurile armatei. Apoi, l-a convins pe Dioclețian să îi excludă pe creștini și din funcțiile importante ale numerosului aparat birocratic statal. În spatele strategiei lui Galerius stătea și un al treilea motiv: dorința sa de a ajunge împărat în locul lui Dioclețian cât mai repede cu putință. Fără îndoială, excluderea creștinilor din armată și din rândul funcționarilor a creat mai multe posturi libere pe care Galerius a avut grijă să le ocupe cu oameni loiali, meniți să îi asigure cât mai repede supremația. După emiterea primului edict de persecuție, Galerius a făcut presiuni asupra lui Dioclețian, astfel încât acesta să devină mai aspru în prigonirea creștinilor. S-a folosit inclusiv de un artificiu utilizat cu succes de crudul împărat Nero, și anume incendiul. Astfel, a pus câțiva oameni să dea foc palatului lui Dioclețian din Nicomedia cât timp acesta se afla acolo. Galerius țintea astfel un succes dublu: dacă incendiul era reușit, atunci ajungea împărat și, dacă nu era reușit, dădea vina pe creștini. Cum incendiul a dat greș, Galerius a început să afirme în fața lui Dioclețian că, dincolo de orice dubiu, creștinii vor moartea conducătorilor Imperiului Roman. Deja îmbătrânit și atacat psihologic intens de Galerius, Dioclețian nu a suspectat nici un moment că acesta are un interes ascuns, în special pentru că era înrudit cu el. Galerius era soțul fiicei sale. Așadar, atunci a fost emis un al doilea edict de persecuție, asemănător cu cel al lui Decius și care era adresat clerului creștin. Orice diacon, episcop sau preot creștin urma să fie prins și arestat. Observând că, în pofida acestei măsuri dure, creștinii reușesc în continuare să reziste admirabil, că își ascund clericii și se opun cu tărie abjurării, Dioclețian și Galerius au continuat să se întrebe ce mai trebuie făcut. A urmat un al treilea edict, care, din punctul meu de vedere, a fost cel mai periculos. Clericilor și laicilor întemnițați li s-a promis eliberarea dacă se leapădau de Hristos. Cei care s-au lepădat au constituit o veritabilă „cursă” și pentru cei liberi. Ne putem închipui clericii și laicii care apostaziaseră, întorcându-se în propriile comunități și încercând să schimbe mintea celor care își mărturiseau în continuare credința cu tărie. Apostații atrăgeau apostazieri. Cu toate acestea, nici măsura în cauză nu a adus rezultatele scontate. Văzând că nici excluderea în afara legii și din funcțiile oficiale, nici arestarea clericilor și trimiterea apostaților înapoi în comunitățile creștine nu dau rezultatul scontat, conducătorii romani au decis să oblige toată populația din imperiu să jertfească zeilor. Prin acest fapt, nu au făcut nimic altceva decât să repete traseul inițiat de împăratul Decius (249-251), cu peste 50 de ani în urmă.

O excepție: Constantius Chlorus

Dintre cei patru conducători romani din perioada respectivă, cel mai apropiat de cauza creștină a fost Constantius Chlorus. Spre deosebire de Maximian și Galerius, Constantius era nu doar un general priceput, ci și un om generos și puțin înclinat către vărsarea inutilă de sânge.

Temperamentul său se apropia de cel al lui Dioclețian, dar fără dorința vreunei reforme religioase ample. De altfel, Constantius Chlorus era mai apropiat de Sol Invictus, zeitatea păgână care desemna Soarele Neînvins și, probabil, încerca un sentiment de monoteism. În același timp, el nu părea genul de persoană care să dorească războaie și persecuții religioase. Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu ne precizează deosebit de clar că în zona de acțiune a lui Constantius Chlorus nu s-au înregistrat persecuții decât la un nivel superficial. Tatăl Sfântului Constantin cel Mare nu și-a pătat mâinile cu sânge nevinovat și nu a arestat clerici creștini, decât, cel mult, pentru a le da drumul în scurtă vreme. Persecuția aceasta de fațadă era necesară pentru că, în caz contrar, ar fi putut suferi represalii puternice din partea celorlalți trei conducători. Galerius îi dorea pe creștini exterminați, Dioclețian fusese influențat în această direcție, iar lui Maximian îi era indiferent dacă omora creștini sau îi lăsa vii. Lactanțiu ne spune următoarele: „În schimb, Constantius, ca să nu pară că se opune ordinului superiorilor, a îngăduit să fie distruse câteva mici lăcașuri în care se adunau creștinii, mai bine zis niște pereți care puteau să fie oricând refăcuți, dar a păstrat neatins adevăratul templu al lui Dumnezeu, care se află în oameni” (Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 74-76). Galerius nu s-a obosit prea mult să cerceteze dacă persecuția împotriva creștinilor are succes în toate provinciile imperiului. În cursul anului 305, reușea să ajungă în locul lui Dioclețian – convins direct că ar fi mai bine să se retragă. Din nou, argumentul principal al lui Galerius a fost cel militar. Armata sa era net superioară oricărui dintre ceilalți trei conducători romani din perioada respectivă. A evitat să îl proclame augustus și pe Constantius, iar drept cezari i-a ales pe Severus și Maximin Daia, trecând peste voința lui Dioclețian de a-l propune pe Constantin cel Mare pe unul dintre cele două locuri. Însă Galerius nu știa la vremea respectivă că domnia sa autoritară și despotică urma să cunoască un sfârșit rapid și tragic. Vom vorbi despre acest aspect, precum și despre permutările imperiale care au urmat morții lui Galerius în materialul următor. Perioada persecuțiilor îndreptate împotriva creștinilor nu urma să se încheie însă cu moartea celui mai teribil adversar. Urmașii săi, Licinius și Maximin Daia, dar și ginerele său, Maxentius, nu au evitat vărsarea de sânge nevinovat, dovedind astfel o lipsă certă de înțelegere față de propriii supuși creștini. (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 mai 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Mănăstirea Mușinoaele are un nou stareţ

Ieromonahul Sofronie Nechita este noul stareţ al Mănăstirii Mușinoaele din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Părintele a fost prezentat obştii duminică de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, care şi-a exprimat convingerea că noul stareţ va continua cu aceeași…