Patru decenii de când mitropolitul Firmilian a plecat la Domnul

La 29 octombrie 2012 se împlinesc patru decenii de când vrednicul mitropolit Firmilian Marin a fost chemat de Părintele Ceresc în cereștile locașuri spre odihna cea veșnică. Memoria sa a rămas vie în inima Bisericii Oltene, pe care a păstorit-o vreme de 25 de ani (1947-1972).

Despre vlădica Firmilian cei de astăzi nu mai știu prea multe. Puțini mai sunt preoții care i-au sărutat dreapta și pe care i-a mângâiat la vremea potrivită cu povețe părintești. Ai putea chiar să-i numeri pe degete. Cu toate acestea, oglinda marelui arhiereu nu s-a pierdut, s-a lăsat doar acoperită de colbul auriu al vremii tocmai pentru ca noi, cei de astăzi, să o găsim pilduitoare pentru viața noastră plină de încercări.

„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7), ne spune Apostolul. Cu siguranță, citind aceste rânduri, nu simțim numai un îndemn, ci și o chemare la ceea ce suntem noi creștinii de fapt oameni dăruiți de Dumnezeu ca cetățeni pentru o altă lume. Mitropolitul Firmilian poate fi în acest sens cel mai pilduitor exemplu.

Din însemnările de altădată

Ne întrebăm ce jertfă ar fi mai bineprimită pentru părintele nostru acum, la ceas de pogribanie? Personal, răspunsul l-am aflat răsfoind unul din numerele mai vechi ale revistei „Mitropolia Olteniei”, ieșit de sub teascurile tiparului pe la anul 1988. Aici aș putea spune că se află una dintre cele mai frumoase și mai pilduitoare descrieri ale marelui arhiereu, cel puțin din câte am citit până în prezent. În doar câteva pagini, un condei măiestrit, care abia la final se descoperă, reușește să dea viață unui personaj de pateric, monah de aleasă viețuire, alintat de cei dragi „sub stăpânirea unui sentiment de frăgăzime sufletească” – Mirmilion (Valeriu Anania – Arhimandritul Bartolomeu -, Cele patru domnițe, în revista „Mitropolia Olteniei”, Anul XL, Nr. 1/1988, pp. 41-42). Frumoasele cuvinte, prinse laolaltă ca horă a bucuriei, așază în prezentul nostru imaginea matusalemică a venerabilului părinte mitropolit, așezându-se dincolo de obișnuitele însemnări protocolare.

O icoană în culori de pastel

Spre folosul cititorilor vom încerca în cele ce urmează să redăm un scurt fragment din textul amintit: „Era unul din acei oameni pe care Domnul Dumnezeu îi înzestrează cu toate darurile, chiar când unele sunt ceva mai puțin duhovnicești, ca un preabun și îngăduitor cu deplinătatea ființei. Călugăr din pruncie, învățase carte frumoasă și devenise un iscusit dascăl de geografie și științe ale naturii. Elevii săi povesteau că dacă profesorul se plictisea de o hartă economică, schimba subiectul și începea să vorbească despre misterele piramidei lui Keops, fascinându-i cu erudiția și cu dulceața graiului. Vorbea și scria în limba vechilor cazanii și mă gândesc cu mare părere de rău la ceasurile lui lenevoase, când ar fi putut să-și înveșnicească numele pe câteva cărți. În tinerețe a fost unul din cei mai buni diaconi ai Mitropoliei din București. La vremea când un Evghelie, un Lavru, un Antinoghen, încercați în roada viței-de-vie, își luau vocile la întrecere într-o odaie cu ferestrele închise, urcând fiecare în come și semitonuri până se stingea lampa din perete, Mirmilion venea cu un gras de catifea purpurie, unduios ca vântul prin holde, ușor gutural și imperceptibil nazal, adiind împrejuru-i un freamăt de bărbăție îngerească. Vocea sa era totodată frumoasă și inteligentă, iar aceasta se cunoștea din felul cum împletea versul și cuvântul într-o țesătură curgătoare, a curcubeului desfășurat în lumină. Ca orice ins al generației de aur, lui Mirmilion nu-i displăcea vinul bun, sorbit îndelung la o masă cu prieteni, când glasul său umplea nu numai prin facerile psaltice ale lui Gherontie Nicolau, ci și prin ofurile bucureștene ale lui Anton Pann și – până la urmă de ce nu? – prin câteva din romanțele vremii. Ajuns vlădică, a continuat să prețuiască traiul bun, căruia i-a adăugat viața sedentară, pricină pentru care în numai câțiva ani se îngrășase peste măsură, deși mișcările încă mai păstrau elasticitatea corpului zvelt de odinioară. Inteligența era aceea a creierului bine hrănit, consistentă și spumoasă, întotdeauna triumfătoare printr-un ascuțit simț al umorului. Replicile lui hazlii se dădeau huța din gură în gură și deveneau celebre. Faimos era și orarul său de noctambul. Ora lui normală de culcare era cam către patru sau cinci dimineața. Îi plăcea să aibă un tovarăș sau doi la cina copioasă, care începea la zece seara și se isprăvea când amfitrionului i se făcea somn. Când nu avea nici un oaspete, se retrăgea în dormitor și rezolva dosarele zilei, sau, în lipsă de altceva, citea romane polițiste, o pasiune care-i prelungea sentimentul adolescenței. Generos cu alții și cu sine, nu avea dușmani decât în lumea cea mică a invidioșilor” (p. 42).

Dincolo de această imagine pastelată a iscusitului literat Vartolomeu Anania, trebuie știut că, în timpul Postului Mare, vlădica Firmilian nu mânca nimic, trăind numai cu ceai și de multe ori vărsa râuri de lacrimi în nopțile lungi de rugăciune. Pentru olteni a fost și a rămas un simbol de slujire și generozitate. În inima lui mare cât o catedrală ar fi fost în stare să-i cuprindă pe toți copiii săi, chiar și pe noi, cei de astăzi.

Scurte însemnări biografice

S-a născut în localitatea Plopeasa de Sus, județul Buzău, la data de 18 februarie 1901, primind la botez numele Nicolae. A absolvit Seminarul Teologic din Galați (1914-1923), cu diferență de bacalaureat clasic la Liceul „Spiru Haret” din București (1924), Facultatea de Litere și Filosofie (specialitatea Istorie-Geografie) a Universității din București (1924-1929) și Facultatea de Teologie din București (1938-1940). A fost închinoviat în Mănăstirea Ciolanu (1916), călugărit la Cozia sub numele Firmilian și hirotonit ierodiacon (1920), diacon la Catedrala episcopală din Galați (1920-1924), la Biserica „Sfântul Ilie-Gorgani” (1924), la Catedrala patriarhală din București (1924-1929).

La 20 noiembrie 1947 a fost ales arhiepiscop al Craiovei (hirotonit la 30 noiembrie, înscăunat la 28 decembrie), iar în februarie 1949 a fost ridicat la demnitatea de mitropolit al Olteniei (înscăunat 25 martie), păstorind până la moarte. A publicat cărți de rugăciuni, calendare, articole, recenzii, medalioane cu vieți de sfinți. Mormântul său este așezat în Catedrala mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 20 oct. 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente