Patriarhul Teoctist. Amintiri de la Vorona

La 30 iulie 2007 trecea din această viață în veșnicie Întâistătătorul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Teoctist. Au trecut șapte ani, dar în memoria celor care l-au cunoscut, figura ierarhului blând și luminos a rămas încă vie. O mărturisesc mulțimea florilor de la mormântul său din Catedrala Patriarhală și nu doar atât. Pentru cei care l-au știut, dar mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut deloc, interviul de față reprezintă o scurtă întâlnire cu cineva pentru care satul unde s-a născut și biserica sunt lucrurile cele mai dragi din lume.

Părinte Patriarh, ce vă amintiți de satul natal Tocileni din vremea copilăriei dumneavoastră?

Am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de instituție bisericească și cu înțelepții lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei și țarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietăți ale diferiților locuitori, dar și ca nume. Pentru mine personal, erau ca și cum ai merge într-o țară străină fiindcă, având avantajul de a fi mulți în familie, trebuia ca fiecare să îndeplinească un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele și prin alte locuri. Puritatea și frumusețea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creștină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianța satului meu de poveste, alături de tovarășii de joacă, de vecini și scumpa mea familie de care mă leagă și astăzi fire nevăzute. Îmi amintesc că mergând la biserică, având doar doi ani și jumătate, eram purtat în brațe de sora mea mai mare, Ileana. Și era la noi un frumos obicei, o lege nescrisă a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserică. Astfel, purtându-mă în brațele sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatălui meu aflat dincolo, într-o grădiniță. „Iartă-mă, tătuță, căci mergem la biserică!”, și s-a plecat împreună cu mine, făcând gestul de iertare înainte de a porni către biserică. Păstrez cu emoție imaginea aceasta și imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo și am consolidat-o, sfințind-o mai apoi în sobor, mi s-a părut dintr-odată mică. Atunci era un fel de catedrală unde stăteam noi, copiii. Așadar, un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deși existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se și bucurau împreună. Deci, satul era ca o adevărată familie în care se păstrau puritatea și valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat și mănăstire. În schitul în care am intrat eu era aceeași muncă, același ritm de viață, însă mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuți, de frumuseți morale și de datini foarte frumoase. L-am prețuit și îl voi prețui întotdeauna. M-au impresionat acești oameni care au fost la mine și cu care am stat de vorbă. La rândul lor, acești oameni au fost foarte mișcați și mi-au transmis dorința lor de a face aici o școală model, și la Tocileni, și la Filipești, Victoria. Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunități creștine, trăind frumos valorile căsătoriei, ale familiei.

Când și unde ați intrat în monahism?

E cu neputință de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios și necunoscut geografic, direct până la această mănăstire, unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deși era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit, unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc și unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârșitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniți, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este și greu de exprimat prețuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii. Când am sfințit biserica de la Victoria am avut un moment de revelație. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo această pădure a Voronei: se vede un albastru care se unește cu cerul; așa era și atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul să plecăm? Am venit de-a dreptul prin pădure, prin locul de aici, din fața mănăstirii. Știind imaginea din Apocalipsă și fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi ieșind la lumină în poiana aceasta și văzând turlele bisericilor strălucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea pădurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel părinte care ne-a spus că degeaba am venit aici, căci școala călugăriei este la schit, acolo, sus. La sfințirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama că din locul acela am plecat în dimineața zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit.

Care era atmosfera duhovnicească de atunci la Mănăstirea Vorona?

Însuși faptul că m-am îndreptat încoace arată că faima mănăstirii era destul de favorabilă gândului unui adolescent care nutrea convingerea că astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieți dedicate lui Dumnezeu. Aici erau călugări în majoritate tineri. Când am ieșit din pădure și am intrat în această incintă, m-am așezat pe o bancă din fața unei chilii, plin de oboseala drumului și de înspăimântătoarea străbatere a acestei seculare păduri, urcând și coborând coline, trecând pe marginea satelor, intrând în pădurea tânără și apoi în cea seculară, însoțit permanent de o spaimă necunoscută și apăsătoare. Nu mai văzusem până atunci pădure seculară. Plecasem din țarina noastră dimineața, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 după-amiaza. Și atunci, cu multă bunăvoință, unul dintre părinții care ieșeau de la biserică, văzându-mă, m-a întrebat: „Ce vrei, măi băiete, de ce-ai venit aici?” I-am răspuns, așa cum mi-a amintit el după ani, după decenii chiar, că am venit să învăț școala călugăriei. Ce însemnătate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, după ce am împlinit 90 de ani de viață și de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare căreia i-am răspuns cu iubire și statornicie.

În momentul deciziei de atunci, de a face încă patru kilometri până la Schitul Sihăstria de sus, unde am fost primit de sfântul părinte Ghedeon Verenciuc, văd voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat și neînțeles atunci, și poate și acum, s-a întrezărit cu adevărat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grijă m-a călăuzit statornic în ascultările bisericești în toată viața mea.

Poate pentru un tânăr de astăzi e greu să înțeleagă cum un adolescent ar îmbrățișa drumul monahismului. Cum ați făcut această alegere la o vârstă atât de fragedă, mai ales că pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înțeles?

Gândul călugăriei a încolțit în mintea mea încă de când am intrat pe băncile școlii din sat. Dar n-am nutrit niciodată gândul de a îndemna pe cineva să repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viața monahală ca pe ceva atrăgător pentru dobândirea mântuirii. Este o viață – ca și viața preoțească, de altfel – plină de încercări, plină de cerințe, pe care nu orice fire omenească poate să le învingă pentru a rămâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grăbit să-i îndrum pe tineri, atunci când aceștia îmi mărturiseau că doresc să urmeze drumul acesta. Dimpotrivă, îi sfătuiesc să se gândească mult și cu prudență la intrarea în seminar și la intrarea în ascultarea și slujirea Bisericii.

La Schitul Sihăstria Voronei și la Mănăstirea Voronei exista o veritabilă școală monahală. Acolo v-ați însușit primele cunoștințe teologice.

E adevărat! În această mică școală a părintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplărie, sculptură în lemn și în primul rând pravila de biserică. Deci era o școală practică, cu rugăciune, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins să citesc în slavonă, limba vechilor cărți, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalți lucrau, iar părintele ținea să-l oprească pe cel ce citea și să-l întrebe înțelesul cuvintelor – spre exemplu, cuvântul „ighemon” – și sigur că nimeni nu putea răspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la Seminarul Mănăstirii Neamț, mă găseam oarecum într-o poziție mai avansată față de ceilalți colegi prin cântări și tipic și prin alte cunoștințe pe care le învățasem de la schit. Părintele Ghedeon știa „psaltichia”, cântarea psaltică bisericească, având și voce frumoasă, psaltichie pe care nu-i ușor s-o deprinzi și să o predai. El însă preda și tactul respectiv și explicațiile lui erau de adevărat profesor, iar dintre acești tineri practicanți, unii, mai apoi, se înscriau la școala de cântăreți.

În 1977 ați ajuns pe scaunul de Mitropolit al Moldovei și Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectivă. Veneați la Iași, acasă, în Moldova. Ce a însemnat pentru Preafericirea Voastră faptul că ați avut șansa de a vă ocupa de înfrumusețarea Mănăstirii Vorona, făcând-o mai frumoasă decât era înainte?

A însemnat o mare bucurie pentru mine, căci părinții pe care i-am cunoscut atunci și pe care și acum îi văd cu ochii minții m-au impresionat de atunci prin viața lor curată, plină de virtuți. Nu erau niște oameni izolați, care să fugă de lume, de credincioși, ci dimpotrivă, comunicau cu credincioșii ca și acum și vorbeau pe limba credincioșilor și pe puterea lor de cuprindere a adevărurilor dumnezeiești. Am simțit bucurie mare că Dumnezeu m-a rânduit să am posibilitatea de atunci și din prima revedere a mănăstirii m-am gândit la această îndatorire și m-am rugat lui Dumnezeu să m-ajute să o văd așa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur că s-a adăugat și osteneala și grija IPS Mitropolit Daniel, și mai ales a acestui mănunchi de maici harnice și devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusă am simțit când am început lucrările, după multe eforturi și intervenții pe la autorități, căci era un timp când statul interzicea lucrările de acest fel. Până atunci statul acordase sume pentru bisericile mănăstirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidențial interzicând toate acestea. Și aici, și la mănăstirile Putna, la Dragomirna, la Neamț, Secu, numai fondurile credincioșilor mai ajutau. Pe urmă sfânta Mitropolie a făcut posibilă continuarea lucrărilor deja începute, iar aici să reînceapă construcția clădirilor pe care le vedem astăzi.

Cum ați depășit greutățile?

În primul rând prin răbdarea pe care ne-o recomandă Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, prin înțelegere deosebită și prin reușita celor pe care le începeam, reușită ce pentru mine însemna un îndemn de a nu mă lăsa biruit. Așa a fost cazul cu biserica nouă din satul meu natal și cu biserica cea veche care a fost restaurată, consolidată și pictată apoi. Dar, pentru că am ajuns aici, trebuie să vă destăinui ceva ce dumneavoastră, generația tânără, nu știți. Când am fost hirotonit în 1950 Episcop-vicar al Patriarhiei, Preafericitul Justinian, în cuvântul său, dacă veți citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atenția: „Ești moldovean!” și mi-a dat titlul de „Botoșăneanul”, zicând: „Să ții la biserici, să slujești bisericile nu numai cu cuvântul, ci și cu îndrumarea și mai ales cu întreținerea lor!” Preafericitul prevedea o situație grea care avea să vină. Acest cuvânt, eu l-am păstrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul pășirii pe cel de-al zecelea deceniu din viață, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Preafericitului Justinian, care spunea că atunci când ajungi intr-un loc, trebuie să îți faci slujba ta deplină, după învățătura Sfântului Apostol Pavel.

Vorbiți despre slujirea ca Mitropolit al Moldovei.

La Iași, avându-l ca vicar pe Înaltpreasfințitul Pimen, pentru a nu fi pus în discuția celor care urmăreau cu ochi răi toate lucrările noastre, discutam personal cu arhitecții și specialiștii, iar lui îi dădeam conferințele preoțești, deschideri de biserici și altele, încât a fost o perioadă pe care am trăit-o intens, însă cu multă nădejde, cu multă bucurie. Cine citește volumele scrise și tipărite de mine poate găsi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, căci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am văzut și pe care le-am trăit în viața mea, pentru care mulțumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Vreau să vă spun cu ocazia aceasta, fără să flatez pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Daniel, că mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinți, întrucât erau diferite păreri: să nu trezim prea multe curiozități prin canonizările de sfinți. Dar am reușit. Dânsul este și autorul Troparului Sfântului Ștefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat și un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ștefan cel Mare, o recunoaștere a faptului că Ștefan cel Mare este serbat și de Biserică.

Aveți câteva decenii foarte importante de preoție și o experiență pastorală deosebită. De unde aceste daruri?

A fost datorită, cred eu, educației de acasă, din familie. Eu n-am zis „NU” tatălui meu sau fraților mai mari. Eram o familie săracă, însă bogată în copii. Eu nu am cunoscut distracțiile așa cum sunt înțelese astăzi. Îmi cunoșteam responsabilitățile și nu mă dădeam în lături de la lucru. Și atunci, datorită acestui fapt, viața nu mi-a fost niciodată grea la mănăstire, pe unde am fost, de la schit începând – căci acolo eram cu alții mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, dacă îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, grăiam și mă purtam așa cum mi se spunea, tuturor transmițându-se această ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoașterea și respectarea valorilor. (Fragmente din interviul realizat de pr. dr. Ciprian Florin Apetrei în 7 septembrie 2005 la hramul Mănăstirii Vorona, jud. Botoșani. Transcriere de pr. Bogdan-Aurel Teleanu. Publicat în Ziarul Lumina din 27 iulie 2014)

Comentarii Facebook


Știri recente