Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului și potolirea furtunii) Matei 14, 22-34
În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de țărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conține o mulțime de învățături duhovnicești, folositoare mântuirii noastre și înțelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos și pe care Hristos o conduce.
În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârșirea minunii? Ca să ne învețe să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viața noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulțimile pe care le-a săturat prin înmulțirea pâinilor și a peștilor, dar și pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtășește apoi oamenilor.
Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu
Prin aceasta învățăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în liniște, în adâncul inimii noastre și în detașare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El și să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.
Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârșește minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostivă față de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înțelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smerește pe pământ; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei și a dărui lumii viață veșnică.
După ce a săvârșit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăși, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezența iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieții adevărate. Astfel, prin rugăciune singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăiește izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu și cu toți sfinții Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulțimilor, devine un însingurat duhovnicește. În acest sens, un filosof existențialist din secolul al XX-lea numea civilizația contemporană individualistă ‘mulțimea însingurată’.
Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei și pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenței ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învață că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca și sătura mulțimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita și sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuși comunicare și comuniune de viață și iubire eternă, este Sfânta Treime.
Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că muntele este un loc de înălțare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumusețile și măreția lumii create de El. De aceea, și biserica, lăcaș de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuș duhovnicesc, la ridicare din grijile pământești și căutare a vieții cerești.
‘Examenul’ duhovnicesc al ucenicilor – lupta cu încercările grele
Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, ‘i-a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt țărm’ (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte? Pentru că Învățătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi învețe pe aceștia să se lupte și singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i învețe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viața lor. În acest sens, Evanghelia menționează că vântul era potrivnic direcției alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât timp totul merge bine și realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieții firești. Însă, uneori, vin și vremuri de încercare sau probleme neașteptate. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferința sau neputința noastră, nu vede El greutățile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburați de ispite și necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neașteptate. Adesea, viața oamenilor încercați de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare și de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflați în corabia cuprinsă de valurile mării și izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.
În acest sens, Învățătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic și cu valurile mari pentru a înțelege că uneori ei nu mai pot conta doar pe forța proprie, deși sunt pescari cu experiență pe mare. Totuși, fiind desăvârșit cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos știe și care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsați singuri și când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că ‘la a patra strajă din noapte’ (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopții și se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopții urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv, ca având valoare de simbol al luptei duhovnicești. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpânește peste ape, ca și peste uscat. El a făcut cerul și pământul, marea și uscatul. Când voiește El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea și limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat și, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat și frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă și venind spre ei, le-a zis: ‘Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!’ (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la față, Sfântul Petru a zis: ‘Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin pe apă la Tine!’ (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturisește, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, și crede că la porunca lui Iisus poate și el să umble pe apă, așa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: ‘Vino!’ (Mt. 14, 29).
Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoștință față de Iisus și din dorința întâmpinării Lui
De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie și să meargă pe apă, și de ce Iisus i-a permis acest lucru neobișnuit și chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudență, nu și credință, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, și nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: ‘Vino!’, ci: ‘Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!’ Se înțelege, așadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să meargă pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect și recunoștință lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl așteaptă. Totuși, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis către Iisus: ‘Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă’ (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia și ascultarea sa față de Hristos-Domnul.
Credința fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor
După ce Iisus i-a zis lui Petru: ‘Vino’, acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca și Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt și s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui și să se scufunde în apă. Evanghelia spune: ‘Văzând vântul tare, Petru s-a temut și a început să se scufunde, și atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!‘ (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune ‘simțind Petru că vântul este tare’, ci ‘văzând vântul tare‘, ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Așadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credința sa ca legătură vie și directă cu Iisus, ca relație spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară lumii pământești sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că atât timp cât credința noastră rămâne relație vie și neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvați tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credința sau iubirea noastră față de Hristos slăbește și începem să ne înfricoșăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranță, disperare și teamă.
Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credință și s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea ‘vântului tare‘ decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vânt și de valuri. În această privință, Evanghelia precizează că ‘Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat și i-a zis: ‘Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’ (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească și prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru ‘necredinciosule’, ci i-a zis ‘puțin credinciosule’, adică: ‘om a cărui credință s-a împuținat’. În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: ‘Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!’ (Mt. 14, 33).
Într-adevăr, Iisus potolește furtuna și salvează corabia pentru că El este Dumnezeu Atotputernic și Atotmilostiv. Vedem, așadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare mulțumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credință și evlavie față de El, s-au închinat Lui și au mărturisit dumnezeirea Lui.
Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume
Evanghelia citită astăzi mai are și alte înțelesuri duhovnicești, întrucât ea privește nu numai pe Sfântul Petru și pe ceilalți ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea privește Biserica întreagă și pe fiecare creștin aparte. Înțeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale și colective. De altfel, în cartea ‘Constituțiile Apostolice’ din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaș de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezența lui Hristos în corabie pe mare și prezența Sa în Biserica din lume.
Totodată, această Evanghelie ne arată și cum trebuie să lupte sufletul creștin în vreme de încercare. Unii Sfinți Părinți au înțeles corabia ca fiind și imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos este așteptat sau chemat și vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, așa cum a intrat în corabia aflată în primejdie și a potolit furtuna, El potolește furtuna gândurilor rele, a simțirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor și a suferințelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: ‘Doamne, mântuiește-ne! Doamne, scapă-ne!’, atunci El vine la noi și ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării și a speranței, o Evanghelie a luptei și a biruinței. Ea ne arată, de fapt, că ieșirea din situații dificile nu se datorează forțelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiți, profesioniști și experimentați pescari și corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înșiși, prin propriile lor forțe. În mod asemănător, oricât de mulți și vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioși slujitori, oricât de pricepuți administratori și oricât de zeloși păstori și misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuțiilor și ereziilor, cu valurile necredinței sau ale indiferenței spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei și în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.
Lecția principală sau înțelepciunea sfântă pe care Hristos Învățătorul o dăruiește discipolilor Săi și, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forțe, ci ne încredințăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învățăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubește, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înțelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deși uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul știe totuși că avem nevoie de ajutorul Lui și așteaptă ca noi să venim spre El, întrucât și El vine permanent spre noi.
Așadar, numai ajutorul invocat și primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi și bucuria credincioșilor. Amin!
* Text revizuit de autor în anul 2011.
