În cadrul Sfintei Liturghii oficiată astăzi, 14 octombrie, la Iași, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit despre pocăință și a elogiat persoana Sfintei Parascheva și a sfântului Maxim Mărturisitorul.
„Evanghelia care s-a citit la această sfântă și mare slujbă este rânduită de biserică pentru a fi citită în ziua de pomenire a unei cuvioase. Această Evanghelie ne arată cât de mare este taina și lucrarea pocăinței. Femeia aceasta păcătoasă l-a căutat pe Mântuitorul Iisus Hristos pentru că a auzit despre El că a vindecat mulți oameni și a schimbat viața multor păcătoși. Femeia aceasta s-a pocăit nu pentru că a fost certată de cineva, nu pentru că a fost pedepsită cu vreo boală sau cu vreo suferință. Nu știm precis care este taina schimbării sale. De ce dintr-o dată ea a început să se pocăiască de „păcatele ei cele multe”- cum spune Evanghelia -, s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos, în casa lui Simon Fariseul, și uda picioarele Lui cu lacrimile ei, le ștergea cu părul capului și turna mir de mare preț pe picioarele Lui. Această femeie păcătoasă își schimbă viața printr-o tainică lucrare a lui Hristos, Considerăm că mobilul sau motivul pocăinței ei s-a arătat prin întâlnirea cu El , cu Hristos. Ea cea păcătoasă s-a întâlnit cu El cel Unul Sfânt, Izvorul sfințeniei. Contrastul dintre păcătoșenia ei și sfințenia Lui a trezit în ea dorul de a se ridica din starea de păcat și a căuta o viață nouă, o viață curată, o viață de sfințenie. Femeia aceasta păcătoasă arată nu numai regretul pentru păcatele ei, ci și dorința de a fi aproape de Dumnezeu Omul, de Fiul Lui Dumnezeu Cel Care s-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor”, a spus Preafericirea Sa.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a arătat că Sfânta Parascheva este un model desăvârșit de pocăință, „o rugătoare pentru mântuirea ei și pentru mântuirea celor credincioși, pentru mântuirea celor care încă nu s-au pocăit dar sunt chemați la pocăință”: „Sfânta Cuvioasă Parascheva nu a fost o femeie păcătoasă pentru că din tinerețile ei a ales să devină monahie, sau călugăriță. De la vârsta de 10 ani a simțit chemarea pentru o viață trăită în rugăciune în post și în pocăință. Dar orice om are nevoie de pocăință; Sfânta Scriptură ne spune că și dacă ar trăi un om numai o zi nu ar putea să trăiască fără să păcătuiască, deoarece, dacă nu păcătuiește cu fapta păcătuiește cu gândul și cu cuvântul. Fiecare om are nevoie de pocăință, are nevoie de înnoirea vieții sale, are nevoie de iertare, iar iertarea se dă numai prin pocăință și ușile Împărăției Cerurilor sunt ușile pocăinței, așa cum ne spune cartea Triodului, în timpul Sfântului și Marelui Post al Paștilor. Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a pocăit nu numai pentru ea ci și pentru o mulțime de oameni care nu știu, nu pot, sau nu vor să se roage. Un călugăr, așa cum spune rânduiala tunderii în monahism, nu se roagă individualist, ci pentru mântuirea tuturor. De aceea monahii au fost numiți de Împăratul Justinian al Bizanțului, „rugătorii națiunii”, „rugătorii poporului”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este o rugătoare pentru mântuirea ei și pentru mântuirea celor credincioși, pentru mântuirea celor care încă nu s-au pocăit dar sunt chemați la pocăință, încă nu și-au schimbat viața, dar sunt chemați să-și schimbe viața, să se apropie mai mult de Dumnezeu, să-i ceară iertare, binecuvântare și sfințirea vieții lor”.
Patriarhul României a vorbit despre viața pământească a Sfintei Parascheva arătând că provine dintr-o familie credincioasă: „Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a secolului al XI-lea și a trecut la Domnul pe la anul 1025. Ea a fost cinstită de timpuriu după moartea ei pentru că, în general, cei care caută pe Dumnezeu sunt căutați de oameni, întrucât aceștia au adunat în sufletul și în trupul lor prezența harului sfințeniei dumnezeiești. Sfânta Parascheva s-a născut într-o familie de părinți bogați și credincioși. A mai avut un frate Eftimie, care a intrat și el în monahism și mai târziu a ajuns episcop de Madite. Sfânta Parascheva, pe la vârsta de 10 ani a auzit în Biserică aceste cuvinte ale Mântuitorului: „De voiește cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ai crucea sa și să-mi urmeze Mie”. Dorul de viață sfântă, de rugăciune, de pocăință, de post ca expresie a dăruirii de sine lui Dumnezeu cel Milostiv și Sfânt s-a arătat în ea din copilărie. Astfel, ea a împărțit partea ei de avere, a dat-o săracilor, a mers la Constantinopol, a întâlnit acolo maici și duhovnici și după o vreme a plecat la o mănăstire în Heracleea, unde a stat cinci ani. De acolo a dorit să meargă în Țara Sfântă, a ajuns la Ierusalim, s-a închinat în Biserica „Învierii Domnului” și apoi a ales calea de pustnicie, de trăire în singurătate. O singurătate care devine comuniune cu Dumnezeu, o singurătate care umple sufletul omului, prin rugăciune, de prezența Preasfintei Treimi. Sfântul care se roagă în singurătate nu este niciodată singur pentru că întotdeauna rugăciunea lui este unită cu a tuturor sfinților și este ascultată de Preasfânta Treime. După cinci ani într-o mănăstire din Heracleea s-a dus la Ierusalim, a ajuns în pustia Iordanului, unde s-au nevoit o mulțime de sfinți precum Sfântul Ioan Botezătorul, Sfânta Maria Egipteanca. Acolo a stat vreme îndelungată, a petrecut viața în post și rugăciune până când într-o noapte un înger i s-a arătat în vis și i-a spus că trebuie să se întoarcă în patria sa. Ea s-a născut în Epivata Traciei, pe Malul Mării Marmara, în vecinătatea Constantinopolului. Deci, sfânta s-a întors din pustia Iordanului în Epivata, dar acum nu o mai cunoștea nimeni pentru că plecase de mult timp din patria ei și s-a întors ca o străină. Înainte de a ajunge acolo a trecut iarăși pe la Constantinopol și s-a rugat Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne să o povățuiască. Înainte de a trece la Domnul s-a rugat Mântuitorului zicând: „Doamne Iisuse Hristoase pentru Tine am lăsat toate și pe Tine te-am căutat toată viața”. „Pe Tine te-am căutat toată viața” – aceasta este condiția pelerinului, un căutător de Dumnezeu, un căutător al Împărăției Cerurilor. „Trimite” a continuat ea rugăciunea „pe îngerul Tău cel blând”, după cum spune Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei în cartea sa de învățătură în 1643, „să primească sufletul meu”. Și așa, la puțin timp sfânta a adormit în Domnul și a trecut la viața veșnică. A fost îngropată, dar mormântul ei a fost uitat mai multă vreme până când în mod minunat a fost descoperit și moaștele sale au fost duse în Biserica din Epivata. Mai târziu credincioșii au construit o altă biserică – „Sfinții Apostoli”, tocmai pe locul casei unde s-a născut Sfânta Parascheva. La scurt timp după ce au fost găsite moaștele ei neputrezite și frumos mirositoare prin ele s-au săvârșit minuni, o mulțime de oameni neajutorați au primit, primit prin rugăciunile sfintei, ajutorul lui Dumnezeu”.
În continuare, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidențiat faptul că Sfânta Cuvioasă Parascheva unește, prin rugăciunile ei și prin sfintele ei moaște, popoare ortodoxe, deoarece sfintele sale moaște, până să ajungă la Iași, au fost purtate în mai multe orașe precum Constantinopol, Târnovo, Belgrad: „Sfânta Parascheva a început să lucreze și după moartea trupului prin puterea rugăciunilor ei și prin sfințenia moaștelor ei. Moaștele au stat o vreme la Epivata, apoi au fost duse la Constantinopol unde au stat 200 de ani, de la anul 1030 până la 1235. De la Constantinopol au fost mutate la Târnovo, în capitala imperiului Româno-bulgar unde au stat 160 de ani, până în 1396, când a fost desființat Imperiul Româno-bulgar. Apoi au fost mutate de Târnovo, Bulgaria, în Serbia, la Belgrad, unde au stat 125 de ani până în 1521. În anul 1521 au fost readuse la Constantinopol unde au stat încă 120 de ani până în 1641 și acum urmează ultima sa călătorie prin moaștele Sale, pentru că în anul 1641 au venit la Iași. Domnitorul Vasile Lupu a cerut moaștele Patriarhiei Ecumenice și Patriarhia le-a dăruit deoarece el le-a plătit toate impozitele către Înalta Poartă Otomană. Din 1641 se află aici în Iași, deci de peste 360 de ani. Aici, Sfânta Cuvioasă Parascheva a stat în Mănăstirea „Sfinții Trei ierarhi” până în anul 1888 când au fost aduse în această Catedrală, sfințită cu un an înainte, în 1887. Deci, iată cum Sfânta Cuvioasă Parascheva unește prin rugăciunile ei și prin sfintele ei moaște popoare ortodoxe: greci, bulgari, sârbi, români. Astfel, vedem cum Dumnezeu, prin sfinții Săi, întărește Biserica Sa întrucât Biserica este adunarea oamenilor în iubirea Preasfintei Treimi și Sfinții sunt cei care ne ajută să simțim că Biserica este Trupul lui Hristos și prin Trupul Său, mai ales prin sfinții Săi, prin moaștele sfinților Săi, Dumnezeu arătă milostivirea și ajutorul Său”.
Patriarhul României a evidențiat faptul că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost un om erudit și un monah foarte smerit care a apărat Ortodoxia „Anul acesta Sfânta Cuvioasă Parascheva se întâlnește, aici la Iași, cu Sfântul Maxim Mărturisitorul care a pătimit pentru mărturisirea credinței ortodoxe în secolul al VII-lea. El a fost un om erudit și în același timp un monah foarte smerit. A fost secretar imperial și a devenit monah și toată viața a rămas smerit. Nu a acceptat, nici măcar, să fie hirotonit diacon sau preot. Atât de mare a fost în puterea Duhului și înțelepciunii lui, încât a apărat Ortodoxia, la un moment dat, aproape singur. S-a luptat cu împăratul care vroia un compromis politic pentru a împăca pe cei care considerau că în Iisus Hristos există o singură fire, ceilalți spuneau două firi, apoi s-a ajuns la un compromis ca să se mărturisească că în Iisus Hristos sunt două firi, dar o singură voință. Deci, voința umană era suprimată de voința divină. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că omul adevărat este omul care are și voință, nu numai înțelepciune, nu numai sentiment. În Iisus Hristos cele două voințe s-au unit, voința umană urmând voinței divine. El a apărat adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos și taina mântuirii omului, căci ceea ce nu este asumat nu este mântuit și este mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu. Dacă voința omului nu mai contează înseamnă ca ea nu se sfințește, nu se mântuiește. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a lăsat o operă teologică foarte bogată și profundă, scrieri ascetice și scrieri dogmatice. Cea mai profundă lucrare a sa se numește ‘Ambigua’ sau ‘Explicații la locuri dificile din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți’. Părintele Dumitru Stăniloae a făcut cunoscută lucrarea teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul nu numai prin traduceri a lucrări lui teologice în Filocalie, ci și prin însușirea gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul în gândirea sa dogmatică”.
Preafericirea Sa a vorbit credincioșilor prezenți despre înțelesul pelerinajului: „Acum, noi ne gândim că acești doi sfinți monahi au fost pelerini în lumea aceasta, au fost căutători de Dumnezeu, căutători ai Împărăției Cerurilor. Ce este pelerinul sau închinătorul la locurile sfinte ? Este un căutător de Dumnezeu și de sfințenie. Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă pe toți creștinii: ‘Căutați, mai întâi, Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă’. Pe de altă parte spune: ‘Împărăția Mea nu este din lumea aceasta’. Deci, pelerinul caută în lumea aceasta ceva care nu se află în lumea aceasta. Caută în lumea aceasta Împărăția lui Dumnezeu care nu este din lumea aceasta, dar se arată în arvună în lumea aceasta prin cele șapte Sfinte Taine și prin lucrarea sfinților Bisericii. Ei sunt ca o arvună, ca un fel de profeți pregustători ai păcii, bucuriei și sfințeniei din Împărăția lui Dumnezeu care este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani, când zice: ‘Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt’. De ce omul caută pe Dumnezeu cel Sfânt ? De ce el este un pelerin, un căutător și un călător toată viața sa pe pământ ? Pentru că este făcut după chipul lui Dumnezeu cel Sfânt și Veșnic. Pentru că este creat după chipul lui Dumnezeu cel Sfânt, el caută sfințenia ca fiind sensul ultim și cel mai profund al existenței sale pământești și pentru că omul vede că totul este trecător în lumea aceasta și trupul său este trecător și trecătoare sunt toate cele adunate în jur, nimic nefiind statornic. Omul caută să se unească cu Dumnezeu cel Netrecător, cu cel Veșnic, pentru că este trecător, el devine căutător de Dumnezeu cel Netrecător, cel Veșnic. Această căutare a ceva de dincolo de noi, de dincolo de lumea aceasta este înscrisă ca o vocație sau ca o chemare în însăși natura umană, în chipul lui Dumnezeu cel Sfânt în om”.
„Avraam este prototipul pelerinului care pleacă din țara sa Urul Caldeei și merge spre o țară necunoscută, dar făgăduită, Canaan”, a spus Preafericirea Sa: „Când ajunge acolo, trăiește în provizorat, în corturi împreună cu Isaac. Este un călător care ajunge în Țara Făgăduită, dar și în Țara Făgăduită trăiește ca un călător pe pământ. La un moment dat, Dumnezeu îl binecuvântează pe Avraam să primească Trei Oameni călători la stejarul din Mamvri și Aceștia vorbesc când la singular, când la plural. Sfântul folosește singularul și pluralul în raport cu ei. Sfinții Părinți ai Bisericii răsăritene au văzut în arătarea celor Trei Pelerini călători de la Stejarul lui Mamvri o prefigurare a Preasfintei Treimi. Cei trei îngeri de acolo au prefigurat prezența Preasfintei Treimi în viața omului credincios”.
De asemenea, Preafericitul Părinte Daniel a arătat că pelerinajul este o lucrare sfână: „Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume și a fost tot timpul un pelerin, străbătea orașele și satele și vindeca orice boală și orice neputință din popor, ne spun evangheliile. Dar, Mântuitorul Iisus Hristos este călător sau pelerin de la Nașterea Sa. Maica Domnului a zămislit în mod minunat, prin lucrarea Duhului Sfânt, pe acest Copil în Nazaretul Galileii, dar a mers să se înscrie la recensământul ordonat de împăratului Romei în Betleem și Iisus s-a născut într-o călătorie din Maica Domnului care era călătoare de la Nazaret la Betleem. Apoi, a fost persecutat Copilul nou-născut de către Irod în propria Sa țară și a fugit în Egipt, iar după moartea lui Irod s-a sfârșit călătoria și exilul în Egipt și s-a întors cu Maica Domnului și cu Dreptul Iosif în Nazaret. A fost un pelerin în fiecare an, pruncul Iisus, la Ierusalim, iar la vârsta de 12 ani punea întrebări și primea răspunsuri de la învățătorii de lege din templul din Ierusalim. Călătoria sau pelerinajul Său la Ierusalim la vârsta numai de 12 ani Îl arată, deja, ca Unul care știe că tatăl Său nu este Iosif, ci Tatăl din Ceruri, zicând: ‘Nu se cuvenea, oare, să fiu întru ale Tatălui Meu?’ adică ‘în Casa Tatălui Meu care este templul’. Așa în fiecare an, tânărul Iisus din Nazaret vine la Ierusalim, iar mai târziu, la ultimul Său pelerinaj în Ierusalim este Răstignit și omorât. Pelerinajul Său se transformă în Răstignire, iar din moarte Înviază și atunci Mântuitorul Iisus Hristos transformă pelerinajul în Paște. Sfintele Paști înseamnă ‘trecere’, trecerea de la viața pământească la viața cerească din Împărăția Cerurilor. Dar și Înviat din morți, Hristos Domnul, se arată pelerin spre Emaus, când călătorește ca un necunoscut cu Luca și Cleopa și îi strigă pe drum că ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim cu Iisus din Nazaret care a fost Răstignit a fost prezis de către prooroci cu veacuri înainte. În momentul în care a fost invitat în casă, El a binecuvântat pâinea ca și când ar fi stăpânul casei și pelerinii Luca și Cleopa văd că Hristos, după binecuvântarea pâinii, S-a făcut nevăzut, S-a ascuns tainic în pâinea euharistică și astfel pelerinajul la Emaus este transformat în euharistie. Astfel, Euharistia devine pâinea pelerinului, hrana pelerinului în drumul spre Împărăția Cerurilor. De aceea, se spune că numaidecât un creștin trebuie să se împărtășească înainte de moarte, pentru că Sfânta Euharistie devine hrana pelerinului în călătoria sa spre Împărăția Cerurilor. Pelerinajul, deci, este o lucrare sfântă”.
În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh a vorbit și despre folosul pelerinajului: „Cei ce devin închinători la locurile sfinte din Biblie sau la moaștele sfinților sau la icoane sfinte făcătoare de minuni, fac aceasta pentru a mulțumi lui Dumnezeu, mai întâi, că le-a dat viață și sănătate, că i-a ajutat să treacă prin necazuri, prin suferință și încercări. Astfel, pelerinajul este o ofrandă a recunoștinței, o jertfă bineprimită lui Dumnezeu pentru că este făcută din iubire față de Dumnezeu ca răspuns al nostru la iubirea Lui. În al doilea rând, pelerinajul este și un moment de pocăință și de rugăciune mai intensă, de aceea fie ne spovedim aici, fie acasă înainte de a pleca în pelerinaj. Pelerinajul este și un act de pocăință însoțit de osteneala drumului, de răbdarea frigului, de o anumită jertfă făcută prin darurile date bisericii sau mănăstirii respective. În al treilea rând, pelerinajul este un moment de cerere a ajutorului lui Dumnezeu ca să ne scape de greutăți, să ne ocrotească familia, să ne ocrotească pe cei dragi, să ocrotească Biserica și poporul Său. Deci, mulțumire, pocăință însoțită de dărnicie și cerere de ajutor către Dumnezeu. Binefacerile pelerinajului sunt multe. Ele aduc bucurie și pace, lumină și binecuvântare în sufletul pelerinilor. De aceea, când pleacă acasă, pelerinii au fețele luminoase, pentru că au primit binecuvântarea lui Hristos și s-au întâlnit cu sfinții pe care îi iubesc și îi cinstesc și simt în sufletul lor arvuna Împărăției Cerurilor. Iată, iubiți pelerini, v-ați adunat aici din locuri diferite, de vârste diferite, de profesiuni diferite, de ranguri sociale diferite. Pelerinajul face pe toți oameni egali, pentru că îi adună în fața sfinților smeriți și în fața Preasfintei Treimi, căci în iubirea Preasfintei Treimi toți oamenii sunt egali și cea mai mare demnitate pe care o poate dobândi un om este aceea de sfânt. Sfinții au fost oameni simpli, oameni învățați, oameni cu ranguri mari, din toate categoriile sociale, de toate vârstele pentru că sfințenia este împlinirea umanului, este sensul deplin al existenței omenești”.
„Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să simțim bucuria comuniunii sfinților, să simțim ajutorul Sfântului Maxim Mărturisitorul în apărarea credinței și mărturisirea credinței ortodoxe într-o lume din ce în ce mai confuză și mai sincretistă, să simțim ajutorul Maicii Domnului în familiile noastre, în educația copiilor, în întărirea familiei și mai ales să simțim ajutorul și încurajarea ei, acum când trecem prin multă sărăcie materială, dar nu aceasta este cea mai mare sărăcie, ci sărăcia sufletească este cea mai rea. Aceea când ne pierdem credința, când nu ne mai rugăm, când slăbim în iubire față de Biserică, față de semenii noștri, atunci suntem cei mai săraci. Dacă, însă, ne îmbogățim prin rugăciune, prin credință și fapte bune, prin milostenie, atunci rămânem totdeauna bogați în Hristos care a zis: ‘Căutați Împărăția lui Dumnezeu și comorile din Împărăția lui Dumnezeu’ și acestea sunt comorile credinței, ale rugăciunii, ale pocăinței și ale faptelor bune. Așa să ne ajute Dumnezeu pentru rugăciunile Sfântului Maxim Mărturisitorul și ale Sfintei Cuvioase Parascheva și ale tuturor sfinților”, a spus Patriarhul României în încheierea cuvântului Său.
