Patriarhul României a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea

În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, astăzi, 19 septembrie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Oradea. Alături de Preafericirea Sa s-au aflat următorii ierarhi, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Înaltpreasfințitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei și Harghitei, Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfințitul Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Preasfințitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, Preasfințitul Siluan, Episcopul românilor ortodocși din Ungaria, Preasfințitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei și cu Preasfințitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. Deși vremea nu a fost favorabilă și a plouat torențial, la slujbă au participat peste o mii de credincioși.

În cuvântul său de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre libertatea și responsabilitatea cu care ne-a înzestrat Mântuitorul Hristos arătând că Dumnezeu unește libertatea cu responsabilitatea: „Omul este liber să aleagă. El este și responsabil. Cine nu are libertatea de a alege nu i se poate cere responsabilitate pentru faptele sale. Cu alte cuvinte Dumnezeu unește libertatea cu responsabilitatea. Noi avem libertatea de a răspunde sau de a nu răspunde lui Dumnezeu, însă consecințele nu sunt neutre. Cine voiește să urmeze pe Hristos primește mântuirea. Cine nu-L urmează pe Hristos pierde mântuirea. De aceea, spune Mântuitorul că sufletul este calitatea cea mai de preț pentru că el, fiind chipul lui Dumnezeu, valorează mai mult decât întreaga lume materială, decât toate galaxiile la un loc. Tot ceea ce este creat, material, nu are atâta valoare cât sufletul unui om. Tocmai pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu cel Veșnic și este chemat la viață veșnică”.

De asemenea, Preafericirea Sa a explicat ce înseamnă lepădarea de sine: „Ce înseamnă lepădarea de sine? Într-o lume în care se pune mult accentul pe „eu”, pe dezvoltarea personalității, pe afirmarea de sine, pe scoaterea în evidență a calităților, a bogăției, a rangului, a influenței în societate, este foarte greu să vorbim de lepădarea de sine când totul este bazat pe afirmarea de sine, pe iubirea de sine, pe lauda de sine, pe autoapreciere. Lepădarea de sine nu înseamnă o negare de sine și o depersonalizare. Lepădarea de sine pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos este schimbarea modului de a gândi și de a fi, schimbarea modului de a gândi și a trăi. Aceasta înseamnă trecerea de la o existență egoistă la o existență altruistă, trecerea de la preocuparea de sine, într-un egoism care sufocă sufletul omului, la viața de comuniune cu Dumnezeu și cu semeni. Lepădarea de sine înseamnă lepădarea modului de egoist de a trăi în lumea aceasta, gândindu-ne doar la noi înșine. Când omul se leapădă de sine se gândește să-i mulțumească Dumnezeu pentru darul vieții, să iubească pe părinți, pe frați și pe cei din jurul lui, și astfel prin iubire față de Dumnezeu și față de semeni omul se leapădă de sine pentru că trece de la forma de viață egoistă la o viață comunitară și comunională. Deci, lepădarea de sine înseamnă eliberarea din propria închisoare a egoismului pentru a putea iubi pe Dumnezeu și pe semenii noștii fără patimă, adică să-i iubim dezinteresat, nepătimaș. Lepădarea de sine înseamnă a privi lumea ca un dar al lui Dumnezeu, nu ca pe o pradă care trebuie exploatată, consumată în uitare de Creatorul care a făcut lumea aceasta. Lepădarea de sine înseamnă un mod de viață euharistic, adică de recunoștință adusă lui Dumnezeu, de bucurie a primirii darurilor de la El și a înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu. Această lepădare de Sine face pe om iubitor de Dumnezeu și de semeni”.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a accentuat faptul că asumarea crucii este o condiție a mântuirii noastre: „Cel ce nu poate să-și ia crucea, să-și asume condiția vieții în care simte că nu poate împlinii tot ceea ce dorește, acela nu poate să se mântuiască pentru că nu poate să-și asume existența sa într-o stare de pace sufletească, ci devine tot timpul un cârtitor, un răzvrătit, un om care judecă pe Dumnezeu și pe semenii săi pentru că este nefericit. Omul care nu dă sens suferinței sale, nu-și asumă crucea, ajunge la deznădejde sau la răzvrătire. Foarte mulți oameni, pentru că nu au putut da sens suferinței lor în viață, s-au sinucis, sau au fost tot timpul răzvrătiți, cârtitori, reproșând totdeauna altora starea lor neasumată. Însă, Mântuitorul ne spune că trebuie să ne luăm crucea noastră și să-I urmăm Lui. […] Crucea despre care ne vorbește Mântuitorul în Evanghelia de astăzi este interioară și nu exterioară, nu se poartă pe umeri, ci se poartă în sufletul și în trupul nostru. Este o stare a vieții, o stare a vieții ca neîmplinire, ca un ideal neîmplinit, ca o lipsă, ca o limitare. Deci, fiecare om are crucea ca răstignire între ideal și realizare, între ceea ce își propune ca ideal și ceea ce a realizat ca faptă concretă. De asemenea, crucea poate fi trăita și ca o suferință, ca o întristare ca o neîmplinire, cum a spus poetul George Coșbuc: ‘viața aceasta este bun pierdut, de n-ai trăit cum ai fi vrut’. Pentru un om crucea poate fi o copilărie tristă pentru că a rămas orfan de timpuriu, pentru altul crucea a fost o tinerețe zbuciumată, iar pentru altul o căsnicie nereușită, pentru că nu a fost armonie în familie, pentru că a avut copii și i-a pierdut, sau nu a avut deloc. Pentru altul crucea poate să fie o boală incurabilă, pentru altul crucea poate să fie o privare de libertate fără ca el să fie vinovat. Astfel, fiecare om are o cruce, mai mică sau mai mare, pe care o poartă toată viața, sau în timpul vieții sale în diferite perioade. Unii poartă cu greu crucea suferinței pentru boală, iar alții poartă cu greu crucea sărăciei impuse, nu de bună voie asumată. În orice situație, Mântuitorul ne îndeamnă să nu purtăm crucea singuri pentru că suferința ne poate duce la însingurare și la deznădejde, la pierderea răbdării și a sensului vieții. El zice: ‘Să-și ia fiecare crucea sa și să-mi urmeze Mie'”.

La finalul Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Preasfințitului Sofronie, Episcopul Oradiei, o sfântă cruce și un engolpion și a rugat pe Hristos Domnul să-i dăruiască „bucuria aceasta a purtării crucii spre lumina Învierii în toate cele ce vor fi realizate” în Eparhia Oradiei.

Maicii starețe, monahiei Mina, i-a fost acordat ordinul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, iar Mănăstirii „Sfinta Cruce” Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oferit mai multe daruri, printre care o cruce de binecuvântare, „Biblia” în format mare, Ediția jubiliară a Sfântului Sinod din anul 2008, o carte în care este explicat Crezul Ortodox, volumul Fericitului Augustin „Despre Credință și Crez”, volumul „Dionisie Exiguul-Părintele Erei Creștine” dar și volumul, „Libertate pentru comuniune – Lucrarea Bisericii în Societate, anul 2009”. Tuturor copiilor prezenți, dar și credincioșilor, Preafericirea Sa le-a dăruit iconițe.

La rândul său, Preasfințitul Părinte Sofronie a dăruit Patriarhului României, din partea Eparhiei Oradiei, un veșmânt pe care sunt brodați sfinți români, confecționat în atelierele Mănăstirii ‘Sfânta Cruce’.

Astăzi este a treia zi a vizitei canonice pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române o efectuează în Episcopia Oradiei, vizită prilejuită de împlinirea, în anul 2010, a 90 de ani de la reînființarea acestei eparhii.

Comentarii Facebook


Știri recente