Patriarhul Nicodim în anii instaurării

La 27 februarie 1948 trecea la cele veșnice al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu. Nu mai puțin de patru regimuri politice diferite (regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea, regimul național-legionar, dictatura antonesciană și zorii totalitarismului comunist) au jalonat scurtul, dar dramaticul patriarhat al fiului de țărani din Pipirigul Neamțului. Bătrânul bolnav și înclinat mai mult spre cele cărturărești a trebuit să facă față unor provocări nemaiîntâlnite până atunci. Dintre toate, cea mai grea încercare a fost cea din ultimii ani de viață, când comuniștii atei își instaurau tot mai apăsat autoritatea asupra României, iar un om aproape muribund trebuia să facă față unei forțe copleșitoare.

de dr. George ENACHE

În condițiile istorice deosebit de dificile din anii ’40 ai secolului trecut, patriarhul Nicodim a încercat să ducă o politică de echilibru prin care, pe de-o parte, să evite intrarea în conflict a Bisericii cu Statul, iar, pe de altă parte, să mențină Biserica ca o entitate aparte, fără a deveni anexa unei alte instituții. Această politică prudentă a patriarhului nu a fost pe placul multora și, din această pricină, Nicodim a fost puțin simpatizat de contemporani. Însă, patriarhul Nicodim a îndurat cu răbdare toate presiunile și a reușit să-și impună multe din punctele de vedere, izbutind să navigheze printre diversele tabere, bisericești și politice, prin cultivarea în mod exemplar a imaginii unui patriarh aflat la vârsta senectuții, vrednic de respect. Din acest motiv, toate încercările de a fi înlocuit sau tras „pe linie moartă” au fost sortite eșecului.

Biserica după 23 august 1944

În perioada când în România s-au produs evenimentele de la 23 august 1944, Biserica Ortodoxă Română a simțit nevoia de a-și preciza poziția față de noua situație, prin telegramele trimise de patriarhul Nicodim regelui Mihai și prim-ministrului Constantin Sănătescu la 24 august 1944, precum și prin „Pastorala cu prilejul încheierii armistițiului între România și Marii Aliați din 23 august 1944”. În aceste mesaje era exprimată ideea că, pe viitor, societatea românească va fi mai democratică și mai dreaptă, iar libertățile cetățenești vor fi protejate cu mai mare vigoare. Un astfel de mesaj, venit din partea unui cult religios, era foarte natural în acele condiții istorice, când se punea acut problema alegerii între totalitarism și democrație, iar România tocmai alesese tabăra care afirma că unul dintre obiectivele majore ale sale este instaurarea valorilor democratice.

Din păcate, România a avut de-a face mai mult cu acel aliat (URSS) care afirmase că este de partea democrației doar din considerente tactice, în realitate dorind să exporte propriul model social-politic, de cea mai autentică extracție totalitară. În pofida eforturilor și jertfelor făcute pentru cauza Aliaților, România a fost considerată până la sfârșit ca un fost stat inamic, care trebuie curățat de elementele vechiului regim pro-nazist. De acest lucru au avut grijă sovieticii, care afirmau prin reprezentanții lor la București că sprijină instaurarea unei autentice democrații. Însă, modul sovieticilor de a înțelege democrația era profund original.

Din acest motiv, perioada anilor 1944-1947 este una schizofrenică din punctul de vedere al discursului public. Comuniștii și aliații lor, pe de-o parte, urmăreau să impună un regim totalitar, însă negau în discursuri acest lucru, în timp ce forțele anticomuniste știau foarte bine ce urmează să se întâmple, însă erau legate în acțiunile lor de neputința aliaților occidentali de a interveni în mod efectiv în România. Biserica Ortodoxă Română era la mijloc, iar ambele tabere se luptau pentru a o atrage de partea lor. Motivul? Influența uriașă a Bisericii în rândurile maselor.

Dilemele unui patriarh

În aceste condiții, când Biserica devenise o miză esențială pentru partidele politice în lupta lor pentru putere, patriarhul Nicodim a continuat să ducă aceeași politică prudentă, echilibrată, încercând să evite alunecarea Bisericii în dispute politice care o puteau compromite. Acest lucru a nemulțumit pe aceia din Biserică care ar fi dorit o implicare activă în acțiuni cu caracter anticomunist, însă patriarhul Nicodim știa foarte bine că Biserica Ortodoxă Română, prin antrenarea ei în acțiunile misionare de la răsărit de Nistru, era extrem de vulnerabilă în fața unor autorități sovietice de ocupație care abia așteptau să lovească fără milă. De altfel, la scurt timp după ce sovieticii reușesc să impună primul guvern pro-comunist, cu Petru Groza prim-ministru, se adoptă măsuri de epurare sau pedepsire a persoanelor care, într-un fel sau altul, au sprijinit regimul Antonescu. Printre ei, urmau să fie foarte mulți preoți.

Însă, ca semn de „bunăvoință” față de Biserică, în cadrul noului guvern a fost creat Ministerul Cultelor, având în frunte pe preotul-colaborator Constantin Burducea. Acesta avea o misiune clară: de a face tot posibilul să atragă de partea regimului clerul, utilizând deopotrivă amenințările și promisiunile. Patriarhul a fost prezent la investirea noului ministru, ocazie cu care i-a sugerat să nu facă ca alți miniștri care „s-au amestecat în trebile ei (ale Bisericii) și totdeauna au dat cu oiștea în gardul Bisericii, din care pricină a suferit și căruța statului și ograda Bisericii”.

Două au fost motivele care l-au făcut pe Nicodim să accepte prezența la învestitura lui Burducea: faptul că regele însuși îl numise pe Petru Groza ca prim-ministru, iar noul guvern promisese că proprietățile bisericești nu vor intra sub incidența reformei agrare. Însă sentimentele sale reale față de noua situație politică din România se exprimaseră în chip evident în februarie 1945, când refuzase să ia parte la învestirea noului patriarh al Moscovei. În acel moment, conflictul dintre forțele democratice din România și cele pro-comuniste ajunsese la apogeu, iar o deplasare a patriarhului român la Moscova ar fi dat un semnal care putea fi interpretat în favoarea forțelor pro-comuniste. Însă, în primele luni de guvernare Petru Groza se părea că se poate ajunge la un modus vivendi între Biserică și noua putere politică, fapt care s-a exprimat prin dialogul avut între cele două părți cu ocazia lucrărilor Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, când s-au reglementat o serie de probleme patrimoniale, precum și chestiunea epurărilor din cadrul Bisericii. A fost însă de ajuns declanșarea „grevei regale” în august 1945, ca întreaga strategie a guvernului în ceea ce privește Biserica să se clatine. Numeroși clerici credeau că atitudinea regelui va da în cele din urmă roade, iar guvernul Groza va fi în cele din urmă înlăturat. Din păcate, aliații occidentali au gândit altfel.

Preotul și regele

În tot acest conflict, patriarhul a fost alături de regele Mihai, ca singura sursă legitimă de putere în acei ani. Regele a cunoscut foarte bine acest lucru și, nu întâmplător, el l-a decorat pe patriarh, la 8 iulie 1945, cu Marea Cruce și Cordonul ordinului „Serviciul Credincios”, distincție superioară Marelui Cordon al Stelei României. Era un semn de recunoaștere, dar și de încurajare de a continua lupta adresat unui om tot mai bătrân și bolnav, care era obligat să petreacă tot mai multe perioade de repaus la Mănăstirea Neamț și care, personal, dorea să renunțe la povara arhieriei. Deja multe din treburile patriarhale fuseseră delegate altor persoane (episcopul Iosif Gafton, arhiereii Pavel Șerpe și Atanasie Dincă), iar Nicodim se gândea că este posibilă o mișcare rapidă, prin care să fie adus pe scaunul patriarhal un vlădică tânăr, care să aibă mai multă energie în lupta cea grea care se prefigura. Însă, nici forțele pro-comuniste, care nu aveau deocamdată oameni în Biserică, nici opozanții lor, care se temeau de amestecul guvernului în alegeri, nu credeau că este momentul oportun pentru alegeri de patriarh. Din acest motiv, PF Nicodim a făcut eforturi supraomenești pentru a reprezenta în continuare Biserica și a o apăra de intruziuni.

Atitudinea „necorespunzătoare” a patriarhului față de forțele pro-comuniste a avut drept efect o amplă campanie de denigrare, prin care bătrânul vlădică era acuzat de conduită imorală. Mai mult, ministrul Burducea a recurs la un șantaj, trimițând un inspector general la Culte, însoțit de un expert contabil, la preotul Maxim, nepot al patriarhului, de la Biserica Buzești din București, unde ar fi constatat nereguli în gestiunea parohiei. Scandalul, care urma să fie făcut public, ar fi afectat grav poziția patriarhului, care ar fi trebuit să demisioneze. De altfel, acest scenariu a fost aplicat cu succes în cazul mitropolitului Moldovei, Irineu Mihălcescu. Miza principală era ca Nicodim să participe la un congres al preoților, gândit de guvern pentru a contracara efectele grevei regale.

Între Roma și Moscova

Având în vedere situația politică și bisericească tot mai complicată, patriarhul Nicodim a participat în cele din urmă la Congres, unde a ținut doar un discurs formal în cadrul deschiderii, fără a mai lua parte la restul lucrărilor, fapt care a micșorat considerabil impactul scontat asupra clerului. Mai mult, în luna ianuarie 1946 a avut loc un eveniment care a fost intens comentat de opinia publică. E vorba de un dejun diplomatic oferit de nunțiul papal, monseniorul Andrea Cassulo, la care a luat parte și patriarhul Nicodim: „În cadrul acestui dejun diplomatic, se spune în presa vremii, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct șefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conținut de luptă comună frăției între conducătorii spirituali ai dreptcredincioșilor din două mari Biserici ale lumii”. Contactele dintre cele două părți au continuat, sugerând multora ideea unei alianțe a celor două Biserici îndreptată împotriva comunismului. Din păcate, conflictele istorice au împiedicat acest proiect.

Chiar dacă totul s-a stins în fașă, zvonurile legate de acest subiect i-au făcut pe liderii comuniști să insiste cu și mai multă forță pe lângă patriarhul Nicodim pentru ca acesta să efectueze o vizită la Moscova. Cum „greva regală” se rezolvase în favoarea lor, iar alegerile, programate în noiembrie 1946, se apropiau, comuniștii insistau ca această vizită să aibă loc cu orice preț, pentru ca să poată fi utilizată drept instrument în lupta electorală. Știind prea bine acest lucru, patriarhul Nicodim a amânat cât a putut deplasarea, invocând motive de sănătate. Guvernul a răspuns printr-un proiect de lege de pensionare a clerului prin care Sinodul Bisericii Ortodoxe era practic decapitat. În aceste condiții, s-a considerat că este mai bine ca patriarhul să facă totuși deplasarea, deși sănătatea îi era în continuare șubredă.

În jurul acestei vizite, care a avut loc în luna octombrie 1946, a existat o agitație imensă din partea oamenilor politici, dar și a celor din Biserică interesați de succesiunea patriarhală. A fost o adevărată luptă cine să facă parte din delegație, deoarece se credea, în mod eronat, că patriarhul Moscovei va avea un cuvânt de spus în alegerile din România. Cinic, un aspirant la demnitatea patriarhală se exprima astfel: „Oricum, sănătos nu mai vine patriarhul de la Moscova. Poate vine cu picioarele înainte”. Cu alte cuvinte, date fiind boala și bătrânețea lui, Nicodim nu va rezista drumului lung, fiind posibil ca de le Moscova să revină altcineva în postură de patriarh.

Nicodim a rezistat însă cu succes la toate eforturile, comportându-se demn în vizita de la Moscova, stârnind nemulțumirea agenților comuniști din delegație. Dacă vizita propriu-zisă nu a avut efecte concrete, în țară, guvernul Groza a făcut tot posibilul să o exploateze din punct de vedere electoral. Demnitarii comuniști l-au însoțit pe patriarh la plecare și l-au întâmpinat la sosire, după cum era procedura în perioada interbelică, ca un semn că nimic nu s-a schimbat în relațiile Stat-Biserică. Mai mult, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieșit personal și a mulțumit patriarhului pentru că a acceptat să plece la Moscova, dând în același timp asigurări că forțele comuniste nu intenționează să impună ateismul în societatea românească: „Nici vorbă nu poate fi de despărțirea Bisericii de Stat”, spunea liderul comunist.

1947 – asaltul comunist asupra organismelor bisericești

Evident, nimeni nu credea aceste lucruri, comuniștii fiind obligați în cele din urmă să recurgă la fraudă pentru a câștiga. Însă, deși fraudate, rezultatul alegerilor a fost recunoscut de comunitatea internațională, iar comuniștii, odată legitimați formal la putere, au trecut fără menajamente la comunizarea deplină a României.

Printre obiective, și controlul asupra cultelor. În cazul Bisericii Ortodoxe acesta s-a realizat prin două legi, 166 și 167 din mai 1947.

Prin articolul 2 al legii 167 se modifica articolul 9 din legea din 1925, care prevedea doar că adunările bisericești se formează prin votul tuturor credincioșilor, bărbați majori, din parohie. Conform noii legi, „locurile rămase vacante prin deces, prin strămutarea domiciliului sau reședinței în afara eparhiei, prin lipsă nemotivată de la două sesiuni consecutive, prin demisii, prin condamnări de drept comun se vor constata și completa de o comisie care va funcționa la fiecare eparhie. Persoana propusă de comisie va trebui să aibă agrementul motivat al Ministerului Cultelor”.

Articolul 3 completa lista mirenilor membri de drept în colegiile electorale. Alături de cei deja menționați în legea din 1925 se adăugau acum vicepreședintele Consiliului de Miniștri, miniștrii secretari de stat și subsecretari de stat, prezenți în toate cazurile. În plus, la alegerea episcopilor urmau să fie prezenți toți membri Adunării Deputaților, bărbați ortodocși, aleși în eparhia respectivă, iar în cazul mitropoliților deputații bărbați ortodocși din circumscripția întreagă a mitropoliei respective. Motivația dată adoptării acestei măsuri era că cel puțin o perioadă nu se puteau organiza alegeri generale pentru adunările bisericești, de fapt era o cale de a se introduce în adunările bisericești oameni ai regimului.

Proiectul legii 166 prevedea punerea în retragere automat a chiriarhilor care împlineau 70 de ani. Conform articolului 8 se stipula că „chiriarhii vor putea fi menținuți în funcțiune și peste vârsta de 70 de ani printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri, dat pe baza propunerii Ministerului Cultelor”. Aceste prevederi ridicau mari probleme legislatorului, deoarece introducea un drept de dispoziție în treburile interne ale Bisericii, ceea ce era în contradicție flagrantă cu Constituția și cu Legea și Statutul de organizare al BOR din 1925.

Pentru a respecta formal prevederile legale, proiectul a fost înaintat spre avizare Sfântului Sinod. Înțelegând foarte bine consecințele acestor legi pentru Biserică, Nicodim s-a opus din răsputeri adoptării lor, fapt care reiese limpede dintr-o scrisoare adresată regelui Mihai în martie 1947: „Pensionarea ierarhilor nu există absolut în nici o țară din lume. Nicăieri nu se pensionează ierarhii și pentru nici un fel de pricini. În caz de boală ori de invaliditate de orice gen, chiriarhilor li se dau pretutindeni arhierei-vicari, așa cum există și în tradiția și legiuirile noastre românești… Această lege nu este îngăduită nici de Constituția Bisericii (de canoane), nici de Constituția Regatului României. Pe episcopi, după aceste două legi fundamentale, nu-i scoate nimeni din scaunul lor, nici moartea. Nici Dumnezeu, căci episcopii se înmormântează pe scaunul lor, și așa se așează în mormânt, șezând pe scaunul lor… O asemenea lege va batjocori Biserica noastră, România și însuși guvernul”.

În fața acestei opoziții, guvernul a purces să facă ce știa mai bine: presiuni, șantaj, campanii denigratoare, prin care au fost loviți o serie de ierarhi. În cele din urmă, legile au fost adoptate, cu unele modificări, dar scopul guvernului, de a penetra structurile de decizie a Bisericii, a fost atins.

Sensul unei vieți

Presiunile uriașe la care a fost supus patriarhul i-au agravat boala, în iunie fiind la un pas de moarte. Epuizat, el își înainta demisia regelui, pe 3 octombrie 1947, pe care acesta o respingea, scriindu-i: „Prezența Înalt Prea Sfinției Voastre în fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să rămâneți Patriarhul României pentru binele și bucuria tuturor”. Bătrânul Nicodim accepta să-și ducă crucea până la capăt și să rămână în fruntea Bisericii ca un simbol. Pentru că starea lui de sănătate se agrava, a fost adus de la Neamț la București. Din palatul patriarhal a aflat la sfârșitul lui decembrie 1947 vestea abdicării regelui. Atunci bătrânul patriarh a rostit: „Dacă a plecat el, eu nu mai am nici un rost”.

Nu va mai trece mult timp și tristul eveniment al morții patriarhului se va petrece vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Lovitura fatală a constituit-o o pneumonie pe care a contactat-o în ultima sa deplasare, făcută la Curtea de Argeș, în încercarea disperată de a arăta că este activ. Înmormântarea patriarhului Nicodim a avut loc în data de 4 martie. Doar Patriarhia Ecumenică și Bisericile Ortodoxă Rusă și Bulgară și-au trimis reprezentanți la eveniment, cel mai înalt în rang fiind trimisul Moscovei, arhiepiscopul de Praga, IPS Elefterie. În schimb, a participat o impunătoare delegație de oameni politici, a căror listă merită să fie amintită: Constantin Parhon, Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec și Ioan Niculi, membri ai Înaltului prezidiu al Republicii Populare Române, prim-ministrul Petru Groza și miniștrii Traian Săvulescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Tudor Ionescu, Emil Bodnăraș, Octav Livizeanu, Stanciu Stoian, Romulus Zăroni, Teodor Iordăchescu, Florica Bagdasar și alți demnitari ai statului. Fotografiile din timpul ceremoniilor sunt o raritate pentru lumea comunistă, înfățișând pe reprezentații puterii „democrat populare” stând și ascultând în catedrala patriarhală slujba de îngropăciune a patriarhului Nicodim, cu lumânări aprinse în mână. Era de fapt o nouă ocazie de a nega persecuțiile religioase care începeau să se manifeste cu forță.

Însă, chiar dacă demnitarii au fost ipocriți, discursurile funebre au conținut aprecieri pe care patriarhul Nicodim le merita pe deplin. Chiar și inamicii au trebuit să recunoască valoarea celui care „a fost și a rămas, în toată lunga lui viață, un țăran și un călugăr”. (George Enache, ziarul ‘Lumina de Duminică’, 21 februarie)

Comentarii Facebook


Știri recente