Patriarhul Ecumenic a rostit o alocuțiune la Ședința Solemnă a Sfântului Sinod al B.O.R.

Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a rostit o alocuțiune în cadrul ședinței solemne a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dedicată Anului Crezului Ortodox și al Autocefaliei Românești, pe care o prezentăm în continuare:

‘Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Daniel, Arhiepiscop al Bucureștiului, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei și Patriarh al României

Înaltpreasfințiile și Preasfințiile Voastre,

Hristos în mijlocul nostru!

Mare bucurie și profundă emoție ne umple inimile, acum, când ne aflăm în mijlocul acestui sfânt sinod de Dumnezeu păzit și împodobit cu frumoasă podoabă duhovnicească, sinodul arhiereilor păstori ai binecredinciosului popor român, în mijlocul fraților iubiți, și vrednici de toată prețuirea! Bucuria și emoția aceasta le datorăm întâi lui Dumnezeu și, apoi, preaiubitului nostru frate în Domnul, Preafericitului Părinte Daniel, care, cu sentimente nobile, a invitat pe Smerenia noastră să venim la București și să sărbătorim împreună trei sfinte aniversări, deosebit de importante: împlinirea a 1685 de ani de la întrunirea celui dintâi Sfânt Sinod Ecumenic, la Niceea Bitiniei; împlinirea a 125 de ani de la proclamarea Autocefaliei Bisericii Române; împlinirea a 85 de ani de la înălțarea ei la demnitatea de Patriarhie. Aceste aniversări au loc acum, în anul mântuirii 2010, proclamat de aceeași Preasfântă Biserică „Anul Simbolului de Credință ortodox și al Autocefaliei românești. Mulțumim din tot sufletul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fratele nostru în Hristos! Tocmai am ascultat, cu multă atenție, cuvântarea de deschidere, prezentată de Preafericirea Sa, și am reținut (în note) coordonatele de bază ale referatului Preafericirii Sale. De altfel, de mult ne este cunoscută atât calitatea de bun vorbitor, cât și pregătirea teologică vastă și formarea strălucită în domeniul Dogmatice a Preafericitului nostru frate în Domnul.

După cum se știe, primul Sfânt Sinod Ecumenic dela Niceea Bitiniei a fost convocat pentru că Biserica era confruntată cu arianismul, o erezie și blasfemie înfricoșătoare. Până și zona Țării Românești fusese lovită de flagelul devastator al arianismului; doi episcopi din aceste ținuturi, Ursacius și Valens, trecuseră la erezie, devenind lupi răpitori, în loc de buni păstori. Dar, din fericire, existau aici – ca de altfel în toată Biserica – și păstori adevărați, care, cu timp și fără timp, vegheau și aveau grijă de oile cuvântătoare ale turmei lui Hristos și țineau cu fermitate credința ortodoxă. Între aceștia se numără episcopul Teofil din Dacia, cunoscut ca unul din cei 318 Părinți, de Dumnezeu purtători de la Sinodul I Ecumenic, semnând și el hotărârile acestuia, în rând cu ceilalți Sfinți Părinți sinodali. Iată de ce Biserica Română are motive în plus să comemoreze în chip strălucit această aniversare. Cei 318 Părinți nu erau pur și simplu episcopi sau clerici. Ei erau, cu adevărat, „purtători de Dumnezeu”. Hristos se sălășluia în inimile lor, Duhul Sfânt era prezent în viața lor, plinindu-le și împlinindu-le existența. Trecuseră de treapta curățirii (Katharsis), își supuseră patimile reprobabile și primiseră dumnezeiasca luminare, care le dădea capacitatea de a face distincție între adevăr și minciună, între lumină și întuneric, între voia lui Dumnezeu și voia celui viclean.

Erau bogat împodobiți cu roada Duhului, „în orice bunătate, dreptate și adevăr” (Efeseni 5, 9). Erau cu adevărat văzători ai trăirilor lui Dumnezeu! Tocmai în aceasta constă deosebirea lor față de Arie și față de toți ceilalți eretici, care încercau să teologhisească fără să îndeplinească condițiile sfințirii personale. De aceea se luptau cu morile de vând și cu fantasmele închipuirii lor, în tenebrele rătăcirilor, bâlbâind vrute și nevrute, tot pe lângă realitatea divină. Nici vorbă să facă teologie! Când Sfântul Atanasie vorbea, exprima cuvântul lui Dumnezeu, Care Își făcuse lăcaș în inima lui. Astfel, expresia „de o ființă” nu a fost inventată de el, ci a fost descoperirea, adeverirea și încredințarea sigură a Sfântului Duh. Când Sfântul Spiridon a făcut minunea descompunerii cărămizii în elementele care au concurat la formarea ei (foc, apă și pământ), a lucrat Însuși Dumnezeu, Cel în Preasfânta Treime preaslăvit și închinat. Când Sfântul Nicolae s-a pornit cu mânie sfântă împotriva blasfemiei și împietririi minții și inimii lui Arie, Însuși Dumnezeu ținea în mână biciul mâniei nepătimașe a episcopului Său. Așadar, în persoanele Părinților care au alcătuit acel Preasfânt Sinod avem exemple autentice de teologie fără greșeală, sigură, valabilă pentru toate timpurile, și cinstite modele de adevărați Părinți și învățători ai Bisericii.

Primul Sfânt Sinod Ecumenic a alcătuit, iubiții mei frați, Simbolul de credință, completat, după aceea, cu ultimele cinci articole, de al II-lea Sfânt Sinod Ecumenic, ținut la Constantinopol, în anul 381. Ambele Sfinte Sinoade au slujit cea mai sfântă și mai înaltă cauză în viața creștinilor care nu este alta decât unitatea, concordia și pacea Bisericii. Prin enunțul lor dogmatic, cristalizat în formă concisă în Simbolul de credință, ei au trasat hotarele crezului ortodox, adânc săpate în conștiința eclezială. Oricine îndrăznește să treacă dincolo de aceste hotare se plasează în afara trupului Bisericii. La Fanar, în vechea sală de ședințe a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, între temele picturale murale, se află Simbolul Niceo-Constantinopolitan, scris artistic pe patru pereți. Textul este încadrat în cercuri de foc, care exprimă în mod indirect aceste hotare. Nimeni nu poate, să le ignore și să le depășească. Mult mai târziu, a fost de ajuns să se adauge la Simbol fie și numai un singur cuvânt, cunoscutul „Filioque”, ca să se ajungă la noi credințe greșite, schisme și erezii, care, până astăzi țin creștinismul apusean departe de Răsăritul ortoodox. Așa cum genial a observat un teolog contemporan, Crezul este un drapel spiritual, iar drapelele au rolul și misiunea de a uni comunități de oameni cu același crez, sub idealuri comune. Deci, noi, cei care credem cu dreaptă credință în Hristos, ne aflăm sub drapelul Sfântului Simbol Niceo-Constantinopolitan! Acesta „strigă de pe acoperișuri”, trâmbițează tuturor, în toate părțile, cine este Dumnezeul cel Viu, care este rânduiala Lui pentru mântuirea noastră, care este adevărata Biserică și care este nădejdea credincioșilor.

Odinioară, certificatele de botez editate de unele eparhii ale Patriarhiei Ecumenice aveau tot crezul tipărit „pe margini”, de jur împrejur, pentru ca cel care a primit Taina Sfântului Botez să-și aducă aminte, cu ușurință, dumnezeiescul adevăr mântuitor . Și în zilele noastre, suntem chemați, pe de o parte, să păstrăm nealterat și nefalsificat, până la ultima literă, acest Crez precis, concis și mântuitor, și, pe de altă parte, să ne trăim viața de zi cu zi, urmând Părinților de Dumnezeu purtători și tuturor sfinților din toate veacurile.

Veacuri la rând, Biserica Mamă a Constantinopolului, cu dragoste fierbinte a purtat de grijă credincioșilor țărilor dunărene, ținându-i la sânul său ei iubitor ca pe niște adevărați și preaiubiți fii în Domnul, și respectându-le, întotdeauna, libertatea. Iar ei, la rândul lor, i-au arătat dragoste și respect pe măsură, ajutând-o adeseori să-și ducă crucea. În vremuri grele, Patriarhia Ecumenică nu a ezitat niciodată să sară în ajutorul și în sprijinul românilor, mai ales atunci când elemente străine Ortodoxiei începuseră să se dezlănțuie răvășind Bisericile locale și aruncând sămânța zâzaniei (adică neghina), a rătăcirii și învățăturii străine. Numele celor între Sfinți înaintași ai noștri, patriarhii ecumenici Nifon al II-lea, Chiril Lucaris, sfințitul mucenic Atanasie al II-lea Patelarie, precum și numele pururea pomenitului Ieremia al II-lea Tranos au legături foarte strânse, cu istoria bisericească a României și, mai ales, cu eforturile de consolidare a Ortodoxiei de aici, în momentul de avânt al propagandei greco-catolice desfășurate sub auspiciile iezuiților. Dragostea și afecțiunea specială arătate de Patriarhia Ecumenică poporului creștin din țările dunărene au luat formă concretă prin dăruirea sfintelor moaște ale Cuvioasei Parascheva din Epivata Traciei, în secolul al XVII-lea, domnitorului Vasile Lupu al Moldovei. De atunci, aceste sfinte moaște sfințesc necontenit orașul Iași.

În anul 1885, în vremea Mitropolitului Calinic al Ungrovlahiei, vrednicul de pomenire Patriarh Ecumenic Ioachim al IV-lea și Sfântul Sinod din jurul lui au rânduit cele necesare pentru îmbunătătțirea situației bisericești din România. Astfel, pentru a asigura păstrarea duhului ortodox și a-l feri de orice influență negativă, din partea susținătorilor concepției despre puterea nelimitată a statului laic, Patriarhul Ioachim al IV-lea (bazându-se și pe expertiza făcută anterior de pururea pomenitul său predecesor Sofronie al III-lea) a emis „Tomosul patriarhal și sinodal”, prin care Biserica lui Hristos, din România, era proclamată „autocefală”, iar mitropolitul Ungrovlahiei, ridicat la demnitatea de „Primat”. În felul acesta, preaiubita „Biserică fiică” a devenit cinstita „Biserică soră”, bucurându-se de același respect de care se bucură celelalte Preasfinte Biserici Autocefale. Cu certitudine, aceasta nu a înseamnt că s-a tăiat vreodată cordonul ombilical al dragostei sau că a scăzut în vreun fel grija duhovnicească, în Iisus Hristos, și grija canonică a Constantinopolului față de Biserica proclamată „autocefală”. Pururea suntem mădulare ale aceluiași trup în care circulă același sânge, în Hristos. Împreună ținem aceeași tradiție a bunei credințe și suntem împreună moștenitori ai aceluiași patrimoniu spiritual, „având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare” (Filipeni 2, 2). Iar când a sosit vremea, în anul mântuirii 1925, în vremea Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea, respectabila Biserică Mamă, a acordat cu bucurie, Bisericii din România, demnitatea patriarhală. Astfel, Mitropolitul primat Miron a fost înălțat la treapta de Patriarh al României. Desigur, actul de ridicare la demnitatea patriarhală a fost primit cu toată inima, și de celelalte Biserici Autocefale. Anul acesta, se împlinesc așadar 125 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii din România și 85 de ani de la înălțarea ei la vrednicia patriarhală. De aceea, după cuviință, cinstim ambele aniversări fericite, preaslăvind numele sfânt al lui Dumnezeu. Cu evlavie, ne aducem aminte de figurile celor care au slujit pentru realizarea acestor idealuri, spre marea bucurie a poporului român credincios și cărora le suntem datori cu profund respect: patriarhii ecumenici Ioachim al IV-lea și Vasile al III-lea. Sufletele lor fericite și, fără îndoială, sufletele pururea pomeniților patriarhi ai României Miron, Nicodim, Justinian, Iustin și Teoctist, se bucură, astăzi, împreună cu noi, cu toți.

Preafericirea Voastră,

Cu privirile îndreptate spre viitor, ne rugăm și Vă urăm din tot sufletul și din adâncul inimii, ca Sfânta Corabie a Bisericii lui Hristos din România să aibă vânt bun, de la pupa, și să călătorească în siguranță pe marea acestei lumi, orientându-se după coordonatele Evangheliei, al sfântului nostru Simbol de credință, al dumnezeieștilor și sfintelor canoane, ale cugetului iubirii frățești și bunei colaborări interortodoxe și ale duhului păcii și dragostei, cu care suntem datori față de întreaga umanitate. În calitatea noastră de Patriarh Ecumenic, așteptăm ca relațiile noastre, interbisericești excelente, clădite de vrednicii de pomenire părinți înaintași ai noștri, să se continue pururea, deoarece avem voința să dăm urmare cuvântului Sf. Apostol Pavel, care ne îndeamnă, ca, în cele bune și de folos, să prisosim „din ce în ce mai mult” (I Tes. 4,10). Zilele care se întrezăresc la orizontul lumii întregi, omenește vorbind, nu se prevestesc a fi liniștite și luminoase! Diverse crize mocnesc de la o parte la alta a mapamondului. Mai mult decât oricând, mărturia creștină pe care o dăm omului contemporan trebuie să fie eclesiocentrică, compactă, puternică, în mod obligatoriu și riguros întemeiată pe piatra tradiției și a vieții duhovnicești ortodoxe. Numai așa va convinge! Așadar, totdeauna strâns uniți prin legătura dragostei, suntem chemați să mergem tot înainte. Suntem încredințați că toți împărtășiți aceleași așteptări! Peste fiii dreptcredincioși ai Bisericilor noastre chemăm sfintele rugăciuni ale Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor care ne-a prilejuit aceste manifestări sărbătorești, închinate aniversării acelor evenimente fericite din istoria Bisericii. Stăruitor, ne rugăm Domnului, Atotțiitorul „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi, și cercetează via Bisericii Tale din România, pe care a sădit-o dreapta Ta, și o desăvârșește pe ea”!

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente