Patriarhia Română – 85 de ani de la proclamarea de către Sfântul Sinod a înființării sale

La Patriarhia Română, aniversarea a 85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie va fi marcată astăzi, 4 februarie, printr-o Ședință solemnă a Permanenței Consiliului Național Bisericesc care va avea loc, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în Sala Sinodală din Reședința patriarhală, de la orele 10.00. Cu acest prilej, Părintele Dr. Florin Șerbănescu, Consilier patriarhal coordonator al Sectorului patrimoniu cultural, va susține o prelegere despre contextul istoric, înfăptuirea și însemnătatea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Prezentăm mai departe conținutul acestei prelegeri, preluată din „Ziarul Lumina”:

4 februarie 1925. În sala din palatul său de la Mănăstirea Antim, înălțat cu ceva mai mult de un deceniu în urmă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adopta, într-o atmosferă de înaltă solemnitate și însuflețire, o hotărâre istorică: „În vederea maturității și puterniciei neamului românesc, devenit astăzi, prin mila lui Dumnezeu și prin puterile lui, liber și întregit, în vederea obligațiunii acestui popor de a-și pune în valoare, pentru progresul și civilizația omenirii, maturitatea și puternicia lui de azi și de mâine prin toate instituțiunile și mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, și pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericești, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine cum va găsi cu cale, în afară – bineînțeles – de dogme, de morală, de cult și de canoanele în legătură cu acest depozit comun și obligatoriu pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște în ședința sa de astăzi, 4 februarie 1925, cu consimțirea și a Onoratului Guvern, înființarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc având a se intitula, pe viitor, Arhiepiscop al Bucureștilor și Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României”.

Statornicie și vocație pururea îmbogățitoare de har și de rodire

Dăltuite în stânca tare a celor aproape două milenii de istorie creștină pe pământul românesc, aceste cuvinte erau menite să dăinuiască, peste vreme, ca o nobilă efigie a statorniciei și a vocației pururea îmbogățitoare de har și de rodire. Ele veneau din timpurile apostolice ale deodată începutului poporului și al creștinismului românesc. Veneau din vremurile în care, între Dunăre și Marea Neagră, luau ființă mulțime de eparhii încununate, în secolul al VI-lea, prin strălucirea Arhiepiscopiei cvasiautocefale de la Tomis. Veneau din lumina adaosului de secole în care existența statelor românești de sine stătătoare nu s-a putut întemeia, din veacul al XIV-lea înainte, fără de organizarea vieții bisericești în cadrul unor mitropolii cu pregnantă personalitate în lumea Ortodoxiei.

Veneau din faptul că mitropoliții Țării Românești și ai Moldovei purtau, încă de la început, titlul de „exarhi patriarhali” și de „exarhi ai plaiurilor” de dincolo de Carpați, context în care, în prima jumătate a secolului următor, pe fondul încercării de refacere a unității creștine de la Florența (1439), precum mărturisește Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae”, papa Eugeniu al IV-lea (1431 – 1447) putea avansa deja promisiunea titlului de patriarh pentru mitropolitul Damian al Moldovei. Veneau din acele vremuri în care puterea armiilor voievozilor noștri, întărită de puterea credinței, străjuia nu numai la fruntariile libertății țărilor noastre, dar și la acelea ale întregii Creștinătăți europene.

Veneau din îndreptățirea domnitorului Ieremia Movilă (1595 – 1600, 1606) și a fratelui său, mitropolitul Gheorghe al Moldovei (1605), de a cere patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei (1590 – 1601), locțiitor pe atunci și al scaunului de patriarh ecumenic al Constantinopolului, ridicarea Bisericii Moldovei la rang de Arhiepiscopie, solicitare urmată de dreptul acordat de patriarh mitropolitului de la Suceava de a purta mantie cu patru râuri, față de cea cu trei a celorlalți ierarhi, ceea ce reprezenta, precum remarca Nicolae Iorga, expresia unei „demnități patriarhale”.

Veneau din bogăția și căldura vetrei Ortodoxiei Românești care nu hrănea și încălzea doar sufletul și viața poporului român, ci răzbătea până departe, în toate zările Ortodoxiei, spre a fi de ajutor și de mângâiere Bisericilor surori aflate în cuprinsul și sub apăsarea stăpânirii otomane.

Era vremea când patronajul ctitoricesc și generozitatea domnitorilor români se revărsau, neîntrecute, asupra tuturor ținuturilor Răsăritului ortodox, de la Athos, din Balcani, Grecia și insulele din Egeea și Mediterana, până la Ierusalim, Sinai, Alexandria, Antiohia și Georgia.

Era vremea când tiparul nostru bisericesc dădea cărți de slujbă și de învățătură pentru credincioșii ortodocși de limbă slavă, greacă, arabă sau armeană și când Sinodul de la Iași, din 1642, dăruia Ortodoxiei întregi fundamentala Mărturisire de credință a mitropolitului român al Kievului, Petru Movilă.

N-a lipsit atunci, în răstimpul de până în pragul epocii moderne, decât consfințirea într-un sinod panortodox a realității faptului că Biserica din Țările Române patrona cu frățească dragoste întreaga Ortodoxie, realitate demnă de chiar rangul patriarhal, pe care ar fi putut, cu îndreptățire, să-l determine Unirea de la 1600 sub sceptrul lui Mihai Viteazul, de ar fi dăinuit.

Deși amânată, această împlinire avea să fie, însă, pregătită, atât pe plan statal, cât și bisericesc, în cursul secolului al XIX-lea, timp al unor trepte urcate succesiv, prin Unirea Principatelor de la 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, cu totul împlinită la 1862, apoi prin deschiderea, tot pe atunci, a căii spre recunoașterea autocefaliei bisericești, împlinită, la rându-i, în 1885, în condițiile adaosului de importanță și prestigiu ale României de după cucerirea independenței de stat (1878) și proclamarea regatului (1881), prin organizarea sinodală a Bisericii noastre, începută tot în vremea domnitorului Cuza, deodată cu înălțarea, în 1865, a mitropolitului de la București la rang de primat, și reglementată statornic prin Legea organică din 1872, dar, din altă perspectivă, și prin izbânda reînălțării Bisericii românești din Transilvania la rang de Mitropolie în 1864, în timpul marelui ierarh Andrei Șaguna, deodată cu adoptarea unor importante principii organizatorice, consfințite prin „statutul șagunian” din 1868.

Pe acest parcurs neîntrerupt ascendent, poarta cea mare, decisivă, a înălțării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat a reprezentat-o, desigur, desăvârșirea unității statului român, în anul 1918.

Demersuri pentru realizarea Patriarhatului

Ortodoxia românească cuprindea, de acum înainte, patru mitropolii. La cele două de mai înainte, a Ungrovlahiei și a Moldovei și Sucevei, având reședințele la București și Iași, s-au adăugat Mitropolia Ardealului și cea a Bucovinei, precum și Arhiepiscopia Chișinăului, care avea să devină, mai apoi, și ea, Mitropolie a Basarabiei – în 1927.

Numărul total al eparhiilor atinsese cifra 18, iar al credincioșilor, 14 milioane, desemnând România, prin ponderea acestor cifre, a doua țară din întreaga lume ortodoxă. Pe de altă parte, anii deceniului al doilea al secolului trecut aduseseră reconstituiri de Patriarhate în Bisericile Rusă (1917) și Sârbă (1920). Iar perspectiva unui apropiat sinod panortodox era, și ea, de natură să impună prezența Bisericii noastre acolo în demnitatea rangului patriarhal.

Așa precum, în general, pe planul vieții de stat din România întregită se impunea, după 1918, o unificare a structurilor administrativ – politice, un asemenea proces de unificare era necesar și pe plan bisericesc.

Întrucât Patriarhatul nu se putea realiza decât în condițiile împlinirii acestei unificări, parcursul către cele două obiective a mers în firească împletire.

Începând din primăvara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor bisericești, prin intrarea în Sinodul de la București a ierarhilor din provinciile încorporate, cu deplină și veche îndreptățire, în cuprinsul României Mari.

În iunie același an au debutat, la Sinaia, lucrările pentru elaborarea unei legislații bisericești unitare, sub conducerea locțiitorului de mitropolit primat, Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei.

Spre a se da expresie deplină unificării statale prin introducerea în sânul Bisericii Românești a Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, teritoriile românești reintegrate având cea mai însemnată întindere și cel mai ridicat aport de populație ortodoxă, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18 / 31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele părți de dincolo de Carpați, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, care fusese prezent atât la Marea Adunare Națională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, cât și în delegația transilvăneană sosită, în aceeași lună, la București pentru a aduce actul de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpați. Învestirea și înscăunarea noului mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.

În ceea ce privește Legea și Statutul de organizare și funcționare ale Bisericii Ortodoxe Române, deși Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor în parlament încă din faza de proiect din toamna anului 1920, la solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului discutarea lor a fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii Constituții a României, astfel încât legislația bi-sericească să preia și să adâncească principiile înscrise deja în actul fundamental al sta-tului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai însemnat, dimpreună cu stipularea caracterului său de Biserică „dominantă” și cu menționarea participării, în administrația bisericească, în spiritul statutului șagunian, a mirenilor alături de clerici.

Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de suprapunere, în anul 1925, a adoptării noii legislații bisericești, votată în Senat la 24 martie și în Camera Deputaților la 3 aprilie și promulgată de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotărâre și de consfințire a noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfășurat, efectiv, în intervalul februarie – noiembrie 1925.

În condițiile istorice consecutive desăvârșirii unității naționale a României la sfârșitul anului 1918, cea dintâi afirmare a necesității de înființare a Patriarhiei Române s-a făcut auzită încă din anul următor, 1919, când, în cadrul Congresului preoțimii transilvănene, desfășurat la Sibiu între 6 – 8 / 19 – 21 martie, protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest sens, un amplu și documentat referat în care, argumentându-și propunerea, afirma că: „După canonul 34 apostolic, se cuvine ca toți ierarhii noștri să recunoască pe unul dintre ei drept protos. Odată ajunși la unitatea politică și ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim și la înființarea demnității de patriarh ortodox român”.

În august același an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Mănăstirea Căldărușani, Adunării Constituante, chemată să elaboreze proiectele noii legislații bisericești, perspectiva evoluției către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee susținută, cu căldură, de personalitățile marcante ale vieții publice românești precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C.Brătianu, istoricii Nicolae Iorga și Ioan Lupaș, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instrucțiunii Publice C. Angelescu și mulți alții.

În acest context, spre sfârșitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei a redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din București să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei și Primat al României, care de drept e și Președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naționale Române (cu reședința la București)”. Documentul a mai fost semnat, apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chișinău și de episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului și Ilarie al Constanței.

Toate argumentele reiterate mai sus, în prima parte a acestei evocări, erau înscrise în acest act fundamental, care se încheia afirmând că „se cuvine și e drept ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situație legală și canonică, în rândul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Răsărit”.

Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuția Sfântului Sinod în ședința din ziua de 4 februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al Chișinăului, lectura documentului fiind încredințată mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absenței autorului principal, mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din păcate, bolnav.

Argumente

Deschizându-se, apoi, discuțiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel dintâi propunerea, arătând că basarabenii au fost, în România întregită, primii care au cerut ridicarea Bisericii Române Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul Canonului 34 apostolic. Episcopul Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu în același sens al Consiliului profesoral al Facultății de Teologie din Cernăuți, iar arhiereul – vicar Dionisie al Eparhiei Chișinăului și Hotinului a citit o proprie declarație de susținere, scrisă încă de la 11 decembrie 1924. Un amplu expozeu a prezentat, în continuare, în numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, care a început prin a arăta că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă în așa de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acestuia sunt și ale aceleia”. După o serie de argumente de ordin istoric referitoare la relația dintre stat și Biserică, ministrul Lapedatu a afirmat, în privința titulaturii de Primat al României „… la care de nevoie se recursese în 1865”, că ea „nu mai poate corespunde nici situației actuale a Bisericii noastre și nici tradițiilor de organizare din Bisericile Ortodoxe”. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului și mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii organizații bisericești, reclamată de situația Bisericii noastre înlăuntrul Statului român și de situația acestuia între celelalte State ortodoxe… Faptul e așa de firesc și în logica evoluției istorice a vieții noastre bisericești, că s-a impus simultan conducătorilor Bisericii și ai Statului și e privit de toți ca o necesitate de ordin național…” Cât privește raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea „vor rămâne – preciza el, în final – aceleași – de unitate și solidaritate spirituală și dogmatică, pentru apărarea intereselor bisericești comune… Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii noastre naționale… o autoritate și un prestigiu… (care) nu poate fi decât pentru binele și folosul Ortodoxiei, în general”.

Actul de înființare al Patriarhatului românesc

În urma tuturor acestor luări de cuvânt, a fost prezentat, de către episcopul Vartolomeu Stănescu, al Râmnicului – Noul Severin, „Actul de înființare al Patriarhatului românesc”.

În contextul unei elocvente însumări de argumente, între care, la loc de frunte, figurau rolul Ortodoxiei românești de-a lungul istoriei, precum și realitățile noii etape de după desăvârșirea unității noastre statale, documentul afirma că „poporul român își înființează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română…”

Drept urmare, în memorabila ședință din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, cel dintâi îndrituit a se pronunța în istorica problemă a înființării Patriarhatului, a adoptat următoarea HOTĂRRE:

„1. Se înființează în Țara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală Română demnitatea de PATRIARH;

2. Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române;

3. Înalt Prea Sfințitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop și mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Române;

4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf(intele) canoane și legile țării”.

Hotărârea prevedea, apoi, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată guvernului pentru adoptarea sa printr-o lege specială, sancționată de rege, că în viitor alegerea patriarhilor se va face tot prin lege specială, dintre mitropoliții și episcopii în funcție, și că hotărârea în cauză se va comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va înscrie și în Condica Sfântă și care scrisoare va fi alcătuită de o comisie formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei și episcopii Vartolomeu al Râmnicului – Noul Severin și Lucian al Romanului.

În încheierea istoricei întruniri sinodale, a luat cuvântul mitropolitul primat MIRON, care a adresat mulțumiri tuturor celor ce pregătiseră și înfăptuiseră înființarea Patriarhiei, ținând, totodată, să-și prezinte câteva gânduri semnificative ce urmau să constituie un adevărat program al viitorilor săi ani de patriarhat: 1. trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2. dezvoltarea învățământului teologic ortodox din România, prin crearea de noi catedre, inclusiv în scopul primirii la pregătire a unor tineri din lumea greacă și slavă; 3. înființarea unei Academii de muzică bisericească; 4. înălțarea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului”, în concordanță cu noul și înaltul rang de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.

Confirmarea

Înființarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data hotărârii sinodale, de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) și de Camera Deputaților cu unanimitatea celor 156 de voturi, la 12 și, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie același an.

La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înștiințate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.

Deși a primit, după data de 6 mai, această scrisoare irenică, trimisă prin profesorul de teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea (dec. 1924 – mai 1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decât să-și exprime dorința de a confirma, prin Sinodul Patriarhal, actul săvârșit, întrucât, după numai câteva zile, s-a retras din scaun.

Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a rămas, așadar, pe seama noului întâistătător al său, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30 iulie 1925, prin Tomosul Nr. 1579, felicitând pe patriarhul Miron pentru ridicarea la această „nouă vrednicie de înaltă cinste”.

O delegație specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus și a prezentat în catedrala din București, duminică 27 septembrie 1925, acest important TOMOS de recunoaștere a Patriarhiei Române.

Răspunsuri însoțite de felicitări au sosit și din partea Patriarhiilor istorice răsăritene din Alexandria, Antiohia și Ierusalim, de la Patriarhia Sârbă și de la Arhiepiscopia Ciprului, de la Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul mitropolit Antonie al Kievului, precum și din partea patriarhului suprem și catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul Bisericii Vechi Catolice din Berna – Elveția, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal Cantuar, ș.a.

Întronizarea primului patriarh

Au urmat, în sfârșit, în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, ceremoniile de învestitură și înscăunare ale întâiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea, festivități desfășurate într-o atmosferă de mare sărbătoare, urmându-se întreaga rânduială tradițională.

După Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala patriarhală, patriarhul Miron, însoțit de membrii Sfântului Sinod și de delegațiile străine prezente la București, a mers la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia de învestitură. După citirea decretului regal de învestitură de către ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, primind cârja patriarhală de la mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei, regele Ferdinand a înmânat-o patriarhului Miron rostind solemnele cuvinte de învestire: „Îți încredințez cârja de patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei Române”. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionantă cuvântare în care a evocat urarea pe care regele i-o făcuse la învestirea sa ca mitropolit primat, aceea de a înfăptui unitatea bisericească a tuturor românilor, așa după cum Mihai Viteazul o înfăptuise, la 1600, fie și numai vremelnic, pe cea politică. De asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple planuri, acordat Bisericii din partea statului român.

A urmat un memorabil cuvânt de răspuns din partea regelui Ferdinand, care a accentuat, la rându-i, legătura de secole prin care „statul a crescut împreună cu Biserica. Voievozii apărau Biserica și Biserica era mângâierea și întărirea Voievozilor. Limba s-a creat, una și nedespărțită, prin Biserică și peste hotarele vremelnice… Iar spiritul național a urmat acestei dezvoltări unitare a limbei și a culturii”.

Apoi suveranul a rostit, iarăși cu înaltă solemnitate: „Din unificarea sufletească ies operele mari, naționale, de gândire și simțire, și răsplată meritată va fi adusă Bisericii noastre care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui țel pământesc”.

După încheierea ceremoniei de învestitură, somptuosul alai patriarhal a parcurs, pe jos, drumul până pe Dealul Patriarhiei, unde, în catedrală, a avut loc ceremonia înscăunării. Au rostit cuvinte înălțătoare de salut conducătorii de delegații bisericești participante la solemnitățile instalării primului patriarh al României. În cuvântul său de răspuns, patriarhul Miron a mărturisit nădejdea în ajutorul Tatălui Ceresc pe care și-o pune întru împlinirea slujbei încărcate de dificultăți și responsabilități din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Românești.

Astfel s-a scris istoria memorabilă a înălțării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat, cu învestirea și înscăunarea primului nostru patriarh, în persoana lui Miron Cristea, fiul de țărani ardeleni, pe numele său cel dintâi Elie, dăruit Țării și Bisericii de meleagurile mureșene ale Topliței și ridicat la treapta episcopală pentru eparhia bănățeană a Caransebeșului.

Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adâncul însuși al istoriei noastre creștine, au fost, la rându-le, deschizătoare ale unui nou, nelipsit de dificultăți, dar consecvent, bogat și înălțător drum al Ortodoxiei Românești, precum spunea Nicolae Iorga, întru aceeași neabătută „călăuzire a neamului pe cărările pământului, fără a-și desface ochii de la cer”. Prestigiul câștigat atunci, în 1925, de Patriarhia Română, pe plan intern și internațional, a dăinuit și a crescut mereu, în pofida oricăror vicisitudini ale vremurilor. Și aceasta pentru că, o dată mai mult, Biserica strămoșească nu și-a abandonat niciodată crezul de a fi „suflet din sufletul neamului”, mereu preînnoit întru una și aceeași neapusă lumină a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Întru împlinirea năzuinței patriarhului Miron, devenită, pe zidul vechii Catedrale mitropolitane, slovă de pisanie cu valoare testamentară, Biserica Ortodoxă Română a năzuit și a lucrat, necontenit, la zidirea în duh a edificiului „CATEDRALEI MNTUIRII NEAMULUI”, care se va înălța acum, la începutul celui de – al treilea mileniu creștin, cu ajutorul lui DUMNEZEU și prin osârdia Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL.

Comentarii Facebook


Știri recente