Patima lăcomiei – robie a sufletului

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina):

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulțumitor și nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un atașament exclusiv de bunurile materiale limitate și trecătoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arată că, deodată, pe neașteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o folosește.

Dumnezeu l-a miluit din belșug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost așa. Recolta aceasta neașteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu și de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală față de un dar material neașteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimașă, care-i schimbă însuși modul de a raționa, îl „înnebunește” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulțumească lui Dumnezeu și să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu și de semeni. El nici nu mulțumește lui Dumnezeu, nici nu miluiește pe săraci, ci se gândește doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește numai la sine însuși.

„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).

Lumea materială limitată și trecătoare nu este unica și ultima realitate existențială

Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini și o iubire pătimașă de sine, despre care Sfinții Părinți ai Bisericii învață că este începutul tuturor patimilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimașă) de sine. Aceasta a făcut ca grija lui principală să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut și ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simțurilor, considerată ca fiind binele vrednic de dorit. Așa a ajuns omul să cultive, de fapt, principiul propriei sale morți, considerându-l, din înșelare, plenitudine a ființării lui. Așadar, în jurul iubirii pătimașe de sine, ne spune Sfântul Maxim, „se învârtește, ca un fel de cunoștință amestecată, toată experiența plăcerii și a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viața oamenilor tot nămolul relelor…”1.

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam și Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoștință, neascultare, nepostire și nepocăință, a avut ca urmare moartea spirituală și fizică a omului (cf. Romani 6, 23). Pentru Adam și Eva, darurile create și limitate au devenit mai importante decât Creatorul și Dăruitorul lor nelimitat și veșnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă și exploatatoare. Profitul devine mai valoros decât Persoana. Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creația devine ostilă omului, iar relațiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18). Când creația încetează de a mai fi fereastră și scară de urcuș spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărțitor, idol și mormânt al omului (cf. Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă și iubirea plăcerii, și refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, „ținta fericită (sfârșitul) pentru care s-au întemeiat toate”2. Numai prin Hristos Domnul și în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât și pe cea a fricii de durere. Astfel a fost dobândită pentru om putința nepătimirii, adică a libertății desăvârșite față de păcat și față de patimile egoiste – boli sufletești prin care el este subjugat și împins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Întruparea Domnului, spune Sfântul Maxim, veacurile pregătirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora „ne va arăta Dumnezeu bogăția covârșitoare a bunătății Lui, lucrând în cei vrednici îndumnezeirea”3, n-au ajuns încă la sfârșit. Când se vor împlini și acestea, El se va uni cu toți, „după har, cu cei vrednici” și „în afară de har, cu cei nevrednici”4. Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negrăită și nesfârșită, în timp ce pentru ceilalți rămânerea în afara harului și a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat și veșnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine față de Dumnezeu, față de creație și față de semeni, ca și cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu, omul însuși nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent și etern în el. El parcă este condamnat să se mulțumească doar cu o existență efemeră și cu fericirea limitată pe care o procură avid și cu orice preț în lumea materială limitată și perisabilă. Toate acestea se realizează în societatea secularizată care își este suficientă sieși, se închide în ea însăși ori devine totalitaristă și opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii. Comunitatea contemporană, chinuită de egoism și indiferență, a devenit astfel o simplă „existență comunitară”, lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire și ajutorare. Într-un spațiu al profitului necondiționat, oamenii sunt transformați adesea în obiecte sau în cifre cu semnificații economice. Unii sociologi contemporani au afirmat că dintre toate civilizațiile existente până acum în istorie, civilizația actuală este cea mai narcisistă, care iubește să se vadă pe sine și să se asculte pe sine, să se laude pe sine, să se rezeme doar pe sine și să fie sieși suficientă. Omul narcisist nu are altă preocupare decât propria persoană. De aceea, civilizația narcisistă este de fapt o civilizație autosuficientă, arogantă și individualistă, fără referire la valori eterne sau transcendente.

Viața omului care trăiește fără a se mai raporta la Dumnezeu și la semeni este de obicei împovărată de atașarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava și privilegiile demnităților lumești, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste. Astfel, omul uită ușor, așa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta „cu luptele, ostenelile, sudorile”, că veacul de acum este doar „stadion”, iar abia cel ce va să fie este „cunună”. Iraționalitatea celui care se supune de voie „celor mai slabe ca umbra”, adică patimilor egoiste, este însă plătită scump încă de aici, prin trăirea continuă și chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil. Însă perceperea vremelniciei realităților din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providențial pentru ca el să-și ridice privirea minții și toată dorirea sa către statornicia și bucuria netrecătoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se întâmplă în viața aceasta și-L va slăvi pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieții, așa cum învață Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Îți merge bine? Binecuvintează pe Dumnezeu, și binele rămâne. Îți merge rău? Binecuvintează pe Dumnezeu, și răul se duce”.

Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca și cum ar fi realitatea ultimă și unică, pe care o folosește ca și cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creație. Astfel, omul nu mai este responsabil în fața Creatorului și se comportă în creație de o manieră egoistă, posesivă și chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viața generațiilor viitoare. Lacom de câștig sau profit imediat și nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv și nerațional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfințește pământul, ci îl otrăvește, îl degradează și-l îmbolnăvește. Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este o consecință a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia în considerare legătura de viață care există între creație și Creator, între dar și Dăruitor. Omul uită sau nu vrea să-și mai amintească de faptul că Dumnezeu este dăruitorul existenței create, natură și om. Așadar, libertatea omului, a fiecăruia și a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă și sfântă a vieții într-o legătură a degradării și a morții.

Pe de altă parte, rațiunea umană credincioasă și rugătoare vede toată creația ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat și împărtășit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în fața Rațiunii divine care a creat lumea. Mai mult, rațiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos. În rugăciune, rațiunea umană contemplă întreaga creație în iubirea și mila lui Dumnezeu, iar nu în singurătate și suficiență sau în incertitudine și hazard. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele așa cum El îl iubește, așa cum Dumnezeu îl iubește (cf. Ioan 15, 12). Adică noi trebuie să iubim pe aproapele în prezența lui Hristos și cu iubirea pe care Hristos ne-o dăruiește în Duhul Sfânt. De aceea, Sfinții Părinți fac diferență între iubirea naturală egoistă, care e deseori marcată de păcat, și iubirea ca dar al Duhului Sfânt, care este comunicat în rugăciune și în toată viața sacramentală a Bisericii. Nu trebuie deci să ne iubim aproapele într-un mod posesiv și utilitarist, ci în mod euharistic (recunoscător), ca prezență și dar pentru o comuniune sfântă și mântuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca întâlnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoiaș. Rațiunea luminată de credință rugătoare confirmă adevărul că ființa umană este creată pentru viața veșnică, pentru Înviere, pentru a participa la bucuria și iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru că cel ce iubește pe Hristos va fi menținut veșnic de Hristos în această iubire divino-umană. De asemenea, dogmele credinței creștine sunt dogmele vieții veșnice și ale libertății infinite, întrucât conținutul lor intim și ultim este iubirea însăși a lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, Care ne revelează și ne comunică viața infinită și veșnică a Sfintei Treimi.

Evanghelia ne cheamă la îmbogățire spirituală prin rugăciune și fapte bune

Așadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Nașterii Domnului, ca perioadă de urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu și pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a viețui, căutând mai întâi de toate „îmbogățirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune și cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi și din Scrierile Sfinților, să postească și să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfințește simțirile, schimbă atitudinea și comportamentul față de oameni și față de natură, înțelegându-le pe toate în lumina prezenței iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învățăm să „avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovnicește ca Hristos: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) și să trăim duhovnicește: „umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 și 17). Așadar, postul sfințește gândul, cuvântul și fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant și tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul și rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întărește comuniunea dintre oameni; care nu înjosește, ci înalță; care nu dezbină, ci unește. De aceea, Sfinții Părinți spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm și de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credință dreaptă și viețuire sfântă, creștinul răstignește în el patimile egoiste (mândria, lăcomia și lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienței și autoafirmării ca mulțumire de sine și ca laudă de sine.

Existența egoistă păcătoasă, numită simbolic „trup” sau „carne”, înțeleasă nu ca materie, ci ca despărțire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu și ca autosuficiență sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovnicești a omului cu Dumnezeu: „Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate. (…) Dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți, cu Duhul, faptele trupului, veți fi vii” (Romani 8, 9-10 și 13).

Întrucât „faptele trupului”, ca manifestări ale existenței umane egoiste și căzute, împiedică pe om să intre în Împărăția iubirii și sfințeniei veșnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtășania și milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simțim că Hristos Se naște în sufletul nostru, aducând în el pacea și bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace și între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., București, 2008, p. 38.

2 Idem, p. 373.

3 Ibidem, p. 101.

4 Ibidem, p. 362

Comentarii Facebook


Știri recente