Pastorația în situații de criză

Cu problematica pastorației în situații de criză are de-a face lucrarea lui Raimar Kremer, Jutta Lutzi, Bernd Nagel ‘Accidentul ca și criză. Consilierea oamenilor după un eveniment traumatic’ (Unfall als Krise. Beratung von Menschen nach einem traumatischen Erlebnis), apărută la Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, în 2011, informează Ziarul Lumina, Ediția de Transilvania.

Toți cei trei autori ai cărții pe care o prezentăm sunt colegi, lucrând în cadrul Centrului de Pastorație și Consiliere al Bisericii Evanghelice din Hessen și Nassau, Germania. Raimar Kremer este preot, doctor în filosofie, având și studii de psihologie, și director de studii în cadrul instituției amintite. Jutta Lutzi este psiholog și psihoterapeut, iar Bernd Nagel este preot cu studii în psihologie. Pornind de la cazul concret al accidentului mortal de mașină al unui tânăr de 19 ani și de la urmările pe care un astfel de eveniment le-a avut asupra părinților și prietenilor persoanei în cauză, asupra comunității parohiale din care acesta făcea parte, asocierea resurselor de natură teologico-pastorală și psihologică i-a condus pe autorii acestei lucrări la elaborarea unui studiu paradigmatic pentru întreaga creștinătate, respectiv aducerea în discuție a conceptului de pastorație în situații de criză.

Pornind de la constatarea că atunci când un accident rutier sau de altă natură smulge brutal un om din contextul viețuirii lui zilnice, urmările apar atât în registru fizic, cât și spiritual. Autorii prezentei lucrări arată că, în context bisericesc, rănile spirituale din timpul sau de după accident se pot trata atât prin intermediul preotului duhovnic, cât și al psihologului terapeut sau al terapeutului de criză. Ne sunt oferite argumente pentru o astfel de problematică, din interiorul praxisului: ce terapii sunt necesare, posibile și eficiente, pentru ca armonizând toate direcțiile de abordare să se ajungă la un efect benefic concentrat asupra persoanei suferinde. Cartea oferă, așadar, mărturie despre cum poate fi împărțită responsabilitatea terapiei pentru binele pacientului/credinciosului. Un astfel de demers (preocuparea pentru pastorația în situații de criză) pornește de la o fundamentare biblică pentru terapia în situații de accident (p. 39): vindecarea slăbănogului (Mc. 2, 1-12); pilda samarineanului milostiv (Lc. 10, 25-37), ca și îndemnul Sfântului Apostol Pavel: ‘Purtați-vă sarcinile unii altora’ (Gal. 6, 2). Demersul de cercetare al celor trei autori ne arată că terapia spirituală include atât persoana implicată în accident, cu întreg sistemul ei personal de relaționare: martorii oculari, rudele ei, rudele martorilor oculari, purtătorul veștii tragice a accidentului (pp. 39-66), cât și comunitatea parohială de care aparține cel în cauză, cu mecanismele ei, respectiv: contactul cu comunitatea prin preot, priveghiul, slujba de înmormântare, îndrumarea postînmormântare, dimensiunea socială și politică a terapiei spirituale (pp. 71-108) etc.

Preotul de la Urgențe

Pentru a înțelege mai bine funcționarea sistemului de pastorație în situații de criză, cum acesta e implementat de către Biserica Evanghelică din Germania, arătăm faptul că la solicitările primite la numărul de urgență, similar celui de 112 din România, nu se deplasează doar poliția, salvarea sau pompierii. Împreună cu aceștia se află întotdeauna și un preot exersat în pastorația situației de criză. Există așadar trei direcții pe care trebuie să le avem în vedere, pentru a înțelege cum funcționează acest sistem de pastorație. Pe de o parte, trebuie să înțelegem că nu e vorba de o terapie în criză, ci de o pastorație în situații de criză. Apoi, în al doilea rând, dincolo de momentul evenimentului, avem de-a face cu o pastorație în parohie: preotul care a gestionat situația de criză ia legătura cu preotul paroh de care aparținea cel care a murit trupește (catolic sau evanghelic, uneori fără apartenență confesională) și dincolo de munca acestuia, preotul de criză revine un timp, cel puțin lunar, pentru a observa cum s-a adaptat familia încercată la o viață fără persoana dragă dispărută. În al treilea rând, trebuie să avem în vedere că pot fi oameni atât de traumatizați, încât nu reușesc să depășească singuri aceste situații de criză. În astfel de situații, există centre de psihologie ale Bisericii, cu oameni ai Bisericii specializați ca psihologi, în traume, în situații legate de educație, probleme de căsătorie, femei care vor să avorteze, dar și traume psihice. În astfel de centre nu se prescrie medicamentație. Atunci când specialiștii centrelor consideră că e vorba de o situație ce necesită o astfel de îngrijire, sunt îndrumați spre medic! Reținem că, în toate aceste trei direcții de înțelegere prezentate, avem de-a face cu un sistem cu subsisteme, cazul predându-se ulterior unei alte persoane abilitate. Ne rețin atenția capitolul II ‘Accidentul’ (pp. 13-20), capitolul III ‘Urmări psihice de la accidente’ (pp. 21-32), capitolul IV ‘Pastorația de criză’, capitolul V ‘Pastorația parohială’ (pp. 71-108) și capitolul VI ‘Consilierea psihologică’ (pp. 109-132), urmate de o listă de adrese importante, necesare omului aflat în diverse situații de dificultate, ca și un registru de literatură de specialitate.

O contribuție a teologiei protestante care poate îmbogăți teologia pastorală ecumenică

Adesea, când se vorbește în estul Europei despre interrelaționarea socială din spațiul Europei Occidentale, auzim că se vorbește despre oameni însingurați, despre conștiințe creștine reci, despre oameni care nu se deranjează nici măcar în situații de greutăți sufletești sau varii traume fizice ale semenilor… O astfel de lucrare științifică, care unește abordări competente din sfera psihologiei și teologiei, vine să ne arate că o astfel de opinie persistentă până astăzi în Europa de Răsărit a încetat de mult să mai fie o realitate. Constatăm așadar că psihologia, prin oameni competenți, poate pune tot ce are la dispoziția teologiei pentru a salva tot ce poate: suflet și trup sau trup și suflet. O astfel de lucrare, iată, ne vorbește că nu doar în Răsărit există sentimentul conștiinței apartenenței la întregul unei comunități parohiale, ci și acolo, membrii unei comunități, fie ea și neortodoxă, suferă dacă un membru al unei parohii trece printr-o traumă.

Avem de-a face, așadar, cu o lucrare care vorbește nu doar despre succesul relaționării dintre factori ai psihologiei moderne și teologiei pastorale, ci și cu o lucrare care ne vorbește, plecând de la fundamentări biblice, despre faptul că iubirea continuă să curgă prin venele creștine ale locuitorilor Europei Occidentale, fie ele și mai puțin mistice. O astfel de carte, despre un misionarism creștin aparte, constituie o șansă spre a descoperi cum putem să ne împlinim mai bine vocația de creștini astăzi, nu unilateralizând proclamarea teoretică a compasiunii creștine, ci însoțind-o întotdeauna cu fapta, cu praxisul concret. Iată că un astfel de exemplu îl primim dintr-o Europă pe care adesea o catalogăm ca secularizată, cu o identitate creștină în criză, letargică sau aproape pierdută. Și totuși… după cuvântul Apostolului neamurilor, iubirea nu cade niciodată, iată de ce suntem încrezători că nici asumarea oamenilor, în orice traume sau dificultăți s-ar afla, în orice timp și dincolo de elementul identității lor confesionale, nu va înceta să constituie obiectul pastorației Bisericii. Dacă nu ar fi așa, am avea lipsa unei pastorații, cu o Biserică în criză. E de dorit existența pastorației de criză, cu o Biserică activă și responsabilă. Suntem așadar în fața unei contribuții a teologiei pastorale protestante, care poate îmbogăți teologia pastorală ecumenică.

Comentarii Facebook


Știri recente