Pascal sau pariul credinței în modernitate

Pascal rămâne spiritul care caută și află pe Dumnezeul-foc mistuitor al inimii omului, pe Dumnezeul mângâietor al neputințelor lui, în care omul își găsește toată fericirea și adevărul deplin. El demonstrează că, într-adevăr, credința în Dumnezeul cel viu și personal este nu doar posibilă în modernitate, ci că ea potențează la maximum modernitatea, revelând subiectului gânditor identitatea sa profundă, dimensiunea sa plenară. Acesta este sensul apologiei sale. A-l citi pe Pascal, a-l înțelege, înseamnă a-l urma pe calea unei autentice experiențe de sine, în care credința și modernitatea se purifică, se aprofundează și se completează reciproc, într-o întâlnire a imensităților, informează ‘Ziarul Lumina’.

Unii oameni nu doar au un destin, ci ei înșiși sunt un destin. Destinul nostru, al tuturor. Ceea ce ei trăiesc și spun ne angajează pe toți. Ei ne deschid viitorul. Și paradoxul este că acești oameni prefigurează destinul nostru în măsura în care sunt în modul cel mai autentic ei înșiși. Experimentează ca într-un laborator secret în ei înșiși ceea ce trebuie să devină pentru mulți din apropiații lor un drum al adevărului și al libertății. Pascal este unul dintre acești oameni.

Autorul Cugetărilor apare la o primă lectură nu ca un om al trecutului, apărând ideile unor vremi revolute, ci mai degrabă ca un om al viitorului. Cum prefigurează destinul lui Pascal pe al nostru? Ce lumină emană din el pentru noi astăzi?

Pascal nu este omul unui anume sistem de gândire, ci al unei experiențe care face să spargă toate sistemele. Pascal este un om care a făcut experiența lui Dumnezeu. Nu doar o vagă apropiere mistică, ci o întâlnire a lui Dumnezeu celui viu și personal al Scripturii, el a fost prins de Dumnezeu, ars de iubirea lui Dumnezeu cel apropiat și totodată ascuns al proorocilor. Or, această experiență el a făcut-o în contextul modernității care tocmai se năștea, cu sensibilitatea și exigențele unui om care pe neașteptate a schimbat universul.

La confruntarea dintre două lumi

Viziunea antică și medievală a unei lumi închise, armonioase se prăbușise, lăsând spiritul uman în față cu infinitul nemărginit, fără puncte de reper. Dar în același timp omul a descoperit insuficiența sa, a luat cunoștință de sine și de măreția sa, prin știința care se năștea. O știință care se emancipa de sub tutela autorității și a tradiției și care înțelegea să se construiască ea însăși, prin forțele proprii ale rațiunii, având ca singură bază experiența. Se năștea individul, subiect autonom, plecat în cucerirea universului și care se considera capabil să se conducă și să se construiască prin propriile sale lumini.

Pascal se situează în această lume nouă. Totuși, la el, credinciosul și omul de știință nu trăiesc separat, ca la Descartes. Ei nu se ignoră. Din contră, ei dialoghează. Meritul lui Pascal este în primul rând acela de a fi asumat în demersul credinței sale revoluția care se opera atunci în spirite și prin care subiectivitatea cucerea statutul său de referent universal. Condiția umană asupra căreia el reflecta nu este doar aceea a omului atemporal, situat cumva în afara istoriei, ci este aceea a omului care tocmai își face intrarea în modernitate.

Descoperirile lui Copernic care vorbeau despre dubla mișcare a planetelor în jurul lor și al soarelui, reluate și confirmate de observațiile lui Galileo Galilei fac să explodeze viziunea cosmică medievală conform căreia Pământul este centrul imobil și absolut în jurul căruia gravitează întregul univers. Globul terestru devine o planetă printre altele, care se învârte în jurul soarelui, ea nu este nici centrul universului, nici măcar centrul universului solar. Omul se găsește în fața unei dezlănțuiri de lumi, un delir al universului pe care inventarea lunetei astronomice în 1609 îi permite să-l întrevadă parțial. Pentru prima dată, omul se vede aruncat într-o lume care scapă percepției lui, ale cărei margini sau centru nu mai pot fi bănuite. În acest cosmos fără măsură, ‘sferă infinită al cărei centru este peste tot și circumferință nicăieri’, omul nu își mai știe locul. El este vizibil rătăcit și căzut din locul său fără a putea să se regăsească. El a pierdut toate coordonatele și, dintr-odată, identitatea sa. Abandonat unei lumi pe care nu o mai stăpânește prin rațiune și care pare să-l ignore total, omul a devenit, după expresia lui Sartre, un ‘sinistru cosmic’.

Pariul credinței

Modernitatea l-a condus pe Pascal la o credință interiorizată, respectuoasă a tainei lui Dumnezeu și a măreției omului. Acesta nu era un drum ușor. Pascal a îndrăznit să fie în sânul Bisericii un mădular gânditor, după propria sa expresie. El nu s-a mulțumit cu credința primită, ci a deschis un drum, iar acest drum trebuie într-o zi să devină al nostru.

‘Învățați-vă cel puțin neputința să creadă – spunea el contemporanilor săi sceptici – pentru că rațiunea vă îndeamnă, și totuși nu puteți. Lucrați să vă convingeți nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin diminuarea patimilor noastre. Vreți să vă vindecați de necredință și cereți leacul; întrebați-i pe cei care erau legați ca și voi și care vor să parieze acum tot binele lor, sunt oameni care au găsit drumul… urmați felul cum au început și ei: socotind că au credința, luând apă sfințită, ascultând Liturghia. La un mod firesc, veți ajunge la credință și vă veți smeri.

Ce rău ați îndura dacă ați apuca pe această cale? Veți fi cinstiți, fideli, umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevărați. Nu vă veți mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări. Vă spun că veți câștiga chiar din aceasta; și că prin fiecare pas pe care-l veți face pe acest drum certitudinea câștigului va crește și atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscați că veți recunoaște până la urmă că ați pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care nu ați dat nimic în schimb… Acest discurs vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Ființe infinite și indivizibile căreia el își supune toată ființa, pentru a i se închina; supuneți-i și voi ființa voastră pentru binele vostru și pentru slava sa.’

‘Dacă murim fără să aducem slavă Adevărului, suntem pierduți’

Pascal socotește necăutarea adevărului de oameni ca fiind cea mai mare rătăcire și păcat această atitudine mărturisind fără îndoială cel mai mult nebunia și orbirea în care trăiesc unii dintre semenii noștri. ‘Timpul vieții nu durează decât o clipă, iar starea morții este eternă și toate faptele și gândurile noastre trebuie să aleagă căi diferite, după condiția acestei eternități. Să ne gândim la cei care trăiesc fără să le pese de scopul ultim al vieții, la cei care se lasă dominați de înclinațiile și plăcerile lor, fără minte și fără neliniște, de parcă ar putea nimici eternitatea. Prin alegerea noastră trebuie să începem să căutăm adevărul, căci dacă murim fără să aducem slavă Adevărului, suntem pierduți.’

Pascal nu considera că argumentele metafizice ar putea converti la creștinism pe cei care încă mai aveau îndoieli privind existența lui Dumnezeu. El spunea că acest fel de dovezi nu ne pot conduce decât la o cunoaștere speculativă a lui Dumnezeu și că a-L cunoaște pe Dumnezeu în acest fel înseamnă a nu-L cunoaște deloc. De asemenea, nu folosea în exprimarea sa raționamente comune luate din lucrările naturii fizice, deși acestea erau consfințite de Sfânta Scriptură și conforme cu rațiunea. ‘Dumnezeul creștinilor, spunea el, este un Dumnezeu al iubirii și al consolării, este un Dumnezeu care umple sufletul și inima celor care-L au în ei. Este un Dumnezeu care-i face să simtă ticăloșia lor lăuntrică și infinita Lui bunătate, unite în adâncul sufletului lor, care-i umple de umilință, de credință, de încredere și de iubire, El îi face incapabili pentru alt scop decât El Însuși.’ Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu care face sufletul să simtă că El este unicul său bine; că orice tihnă se află în El și nu este altă bucurie decât să-L iubim.

‘Pe Dumnezeu îl putem cunoaște numai prin Iisus Hristos, iar această cunoaștere ne scutește de trufie și ne vindecă de disperare pentru că în El îl găsim pe Dumnezeu singurul răscumpărător al păcatelor noastre și calea unică de a ne salva de ele. Iisus Hristos este centrul și scopul a toate, cine nu-L cunoaște nu poate cunoaște nimic, nici din ordinea naturii lumii, nici despre sine. Fără Iisus Hristos omul trăiește fie în viciu, fie în ticăloșie. În El se află fericirea noastră, virtutea noastră, viața noastră, lumina noastră, speranța noastră.

Nu poate exista alt bine mai mare pe lume decât credința în existența unui Dumnezeu care ne bucură inima și a unui Mijlocitor care a venit pentru noi să ne mântuiască. El ne poate face fericiți această viață prin virtuțile pe care ni le inspiră, mult mai mult decât ne-ar putea face lumea prin tot ceea ce ne promite.’

Paradoxul omului

‘Stoicii spun: ‘Retrageți-vă în voi înșivă; acolo veți găsi odihna.’ Și nu este adevărat. Alții spun: ‘Ieșiți în afară ; căutați-vă fericirea în distracții’. Și nu este adevărat. De acolo vin bolile. Fericirea nu este în noi, nici în afara noastră, fericirea este în Dumnezeu, și în afară, și înăuntrul nostru.’

S-a crezut despre Pascal că ar fi fost un adept al predestinației. Dar mărturia lui contrazice acest fapt: ‘Dumnezeu îi răscumpără pe oameni și oferă mântuirea celor care o caută. Dar oamenii s-au arătat atât de nedemni că e drept ca Dumnezeu să refuze unora, din pricina înăspririi lor, ceea ce acordă altora printr-o milostivire care acelora nu se cuvine’. Așadar, Pascal pune răul pe care oamenii îl săvârșesc în voința lor liberă, și nu într-o deliberare divină care să nu țină seama de opțiunea umană. ‘Dumnezeu nu a voit să Se arate pe tronul lui de mângâiere înfrângând încăpățânarea celor îndârjiți, ci, pentru că atâția oameni s-au dovedit nedemni de îngăduința lui, El a vrut să-i lepede lipsindu-i de binele pe care nu-l vor’.

În privința omului, viziunea lui Pascal este una paradoxală. Omul este un amestec de excelență și umilință, de măreție și neputință, de rătăcire și regăsire, de speranță și disperare. Omul este ‘egalul lui Dumnezeu’ sau se poate considera doar ‘un vierme slăbănog’, socotind animalele ca pe tovarășul lui cel mai apropiat?

Nimeni până la Hristos nu a putut și nu a știut să consilieze aceste poziții divergente. Pascal însuși, văzând diferența dintre ele, exclama suspinând: ‘Ce îngrozitoare distanță! Cine suntem deci?’ Și tot el răspundea: ‘Omul este rătăcit, căzut din locul lui, pe care-l caută neliniștit și nu-l poate regăsi’. El este un paradox chiar pentru sine însuși: ‘Omul îl depășește infinit pe om și numai de la Stăpânul nostru putem înțelege adevărata noastră condiție pe care o ignorăm’.

Filosoful francez surprinde foarte bine condiția umană nefericită și afirmă că, dacă omul n-ar fi fost pervertit, el s-ar fi bucurat în inocența lui de adevăr și de fericire. Iar dacă omul ar fi fost dintotdeauna pervertit, el n-ar fi avut nici o idee, nici despre adevăr, nici despre fericire. Pornind așadar de la dorința firească a omului după adevăr și fericire, chiar dacă condiția umană căzută face să nu posedăm decât în mică măsură acestea, matematicianul de la Port-Royal conchide: ‘Ideea de fericire o avem, dar nu o putem atinge, simțim imaginea adevărului și nu posedăm decât minciuna: e atât de evident că am fost cândva la un anumit nivel de perfecțiune din care am căzut!’

‘Înainte de Iisus Hristos, oamenii nu știau unde sunt’

Așa ajunge Pascal la existența păcatului fără de care omul nu poate dobândi o cunoaștere autentică despre sine. Nimic nu este mai tulburător decât învățătura despre păcatul strămoșesc și totuși, admite Blaise, fără acest mister, noi suntem de neînțeles pentru noi înșine. ‘Înainte de Iisus Hristos, oamenii nu știau unde sunt, nici dacă erau mari sau mici.’

La fel se întâmplă și cu omul modern. Nici el nu își mai cunoaște originile. Autonom de acum, pentru a se înțelege sau pentru a-și asigura identitatea și propria demnitate, omul trebuie să se întoarcă spre sine însuși și să exploreze propria subiectivitate. Iată-l condamnat să sape propriile fântâni în el însuși pentru a găsi apa cea vie. De acum, drumul adevărului, al oricărui adevăr privind omul, va trece prin această explorare personală. Spre deosebire de Antichitatea greacă, unde omul lua cunoștință de sine ca un centru autonom de reflexie și decizie în sânul unei lumi închise, limitate și ierarhizate, situându-se în această ordine obiectivă care îi preexista și reprezenta obiectul contemplării sale, experiența modernă a subiectului este una total diferită.

Modernismul vorbește despre un subiect constitutiv, nu unul constituit. Diferența este majoră: în fața unei lumi atomizate, care nu mai prezintă o ordine obiectivă, conștiința de sine nu mai are alt sprijin decât pe ea însăși. Trebuie să găsească în sine, în dinamismul propriu sursa valorilor care o constituie ca și sensul existenței sale și a lumii. Eul ia cunoștință că nu există decât prin sine-însuși. Conștiința de sine nu este pur și simplu ceva care se adaugă ca un ornament la o ființă deja constituită.

Există oameni în istorie care privesc parcă tot ceea ce îi înconjoară cu ochii lui Dumnezeu. Intuițiile lor sunt atât de sigure, mintea lor atât de clară, încât nu pot fi considerați decât genii sau sfinți. Pascal, și este din acest motiv printre puțini, face parte cu siguranță din ambele categorii. Și poate l-am fi găsit în calendar dacă nu ar fi scris Provincialele în care înfierează cazuistica iezuită a vremii în care trăia.

Comentarii Facebook


Știri recente