Patriarhii României au văzut lumina zilei și au trăit primii ani ai vieții în frumusețile satului românesc, locul în care ‘s-a născut veșnicia’, după cum a zis atât de inspirat poetul. Între cei șase Patriarhi ai României observăm, fără dificultate, legătura lor cu Biserica, pe de-o parte, și cu glia, pe de altă parte. Tatăl patriarhului Justin Moisescu a fost învățător, la fel și tatăl Patriarhului Daniel Ciobotea. Ceilalți au fost truditori ai pământului, oameni apropiați Bisericii, doi dintre ei sfârșindu-și zilele ca monahi (cum a fost cazul părinților patriarhului Nicodim Munteanu).
În ascultarea mea de Eclesiarh al Catedralei patriarhale i-am așezat pe toți părinții patriarhilor în pomelnicul permanent al Maicii Bisericilor din România, ca o recunoștință pentru strădania lor, ca un semn al neuitării și pomenirii noastre.
Gheorghe și Domnița Cristea, Vasile și Mitrofana Munteanu – deveniți monahul Varnava de la Neamțu și monahia Veniamina de la Agapia, Lucreția prezbitera, Elena și Marin Ilie Marina, Ioan și Maria Moisescu, Dumitru și Marghioala Arăpașu, Alexie și Stela Ciobotea sunt oameni care au însemnat atât de mult pentru familiile lor, pentru viața comunităților în care au trăit și trudit, pentru Biserică și Țară, în general.
Voi pomeni în câteva cuvinte aspecte ale viețuirii și strădaniilor celor care i-au dat viață viitorului Patriarh al României, Daniel, născut în Dobreștii Banatului la sărbătoarea Sfântului Slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, din anul mântuirii 1951.
Părinții celui de-al șaselea Patriarh al României au fost oameni smeriți, evlavioși, dăruitori de bucurie și fapte bune pentru semenii lor.
Alexie Ciobotea (17.03.1915 – 25.09.1999) s-a născut la 17 martie (ziua Sfântului Alexie – omul lui Dumnezeu) în anul 1915 în satul Smadovicioara, comuna Secu, județul Dolj, într-o familie de țărani înstărită, cu frică de Dumnezeu și foarte buni gospodari.
Din copilărie deprinde disciplina muncii ajutându-și părinții la toate treburile de pe lângă casa unor oameni avuți din acel ținut.
Școala primară a urmat-o în sat, apoi în comună și s-a remarcat în mod deosebit având preocupări intelectuale. Intuind aceste calități, părinții l-au înscris la Școala Normală pentru învățători de la Craiova.
În vremea aceea Școala Normală impunea o serie de discipline riguros însușite, printre care învățarea unei limbi străine, caligrafia, desenul, îndemânările manuale practice, pe lângă matematici și limba și literatura română. Cu alte cuvinte, la terminarea acestei școli, elevii posedau o cultură generală solidă, fiind pregătiți pentru a-i lumina și pe alții, dar și pentru a fi ei înșiși oameni de nădejde în societatea românească de atunci.
După numai câțiva ani de activitate ca învățător, la vârsta de 26 de ani a fost înrolat pe front, în 1941, în cadrul Regimentului 94 de Infanterie, având gradul de sublocotenent. În acest răstimp a trecut prin cele mai grele momente din viață, când moartea îl pândea la tot pasul.
S-a întors de pe front în anul 1943, iar la terminarea războiului a fost decorat cu ordinul ‘Coroana României’ cu Spadă și Panglică de Virtute Militară, în grad de Cavaler, precum și ‘Crucea de Fier Germană’ clasa a II-a.
După terminarea războiului și-a reluat activitatea de învățător în județul Caraș-Severin, iar în anul 1945 s-a căsătorit cu Stela Brancu din satul Dobrești, comuna Bara. Din căsătoria lui Alexie și Stela au venit pe lume trei copii (Gheorghe, Floare și Dan-Ilie – devenit mai târziu monahul Daniel) care s-au bucurat de părinți credincioși, harnici și înțelepți.
În cei 40 de ani de activitate didactică, învățătorul Alexie a condus multe generații de copii spre bucuria științei de carte și a înțelepciunii. Mulți oameni din sat își amintesc că domnul învățător ‘i-a învățat să citească, să socotească, să cunoască bine tabla înmulțirii’.
Iubea în mod special munca intelectuală dar și natura în general, munca pământului cu toate rânduielile ei. Găsea în acestea un echilibru, între activitatea intelectuală și cea fizică, prețuind fiecare colțișor de pământ, care, prin muncă asiduă, putea să aducă roade îmbelșugate.
Era oarecum rezervat în a lăuda pe cineva la prima vedere, fiind adeptul unei discipline severe. Era foarte ordonat și meticulos, harnic și exigent, având o scriere caligrafică deosebită și o preocupare permanentă pentru corectitudine gramaticală.
Cum aproape toată activitatea didactică și-a desfășurat-o în vremurile comunismului, când fiecare intelectual putea fi exclus din învățământ, dacă se afla că frecventează slujbele Bisericii, Alexie Ciobotea mergea mai rar la biserică, dar se bucura că membrii familiei erau apropiați de tradiția Bisericii și de rânduielile de cult, în special de Sfânta Liturghie.
La 62 de ani a fost pensionat și până la vârsta de 84 de ani, învățătorul Alexie Ciobotea a rămas un practicant fidel al credinței ortodoxe. La mănăstirea Sihăstria din județul Neamț l-a întâlnit pe părintele Protosinghel Varsanufie Lipan care i-a devenit duhovnic și de atunci a purtat barbă până la sfârșitul vieții. Postea, se spovedea, citea zilnic acatiste și mai ales din Psaltire, nelipsind vreodată de la Sfânta Liturghie.
Cu o zi înainte de a trece din această viață i-a spus fiicei sale: ‘Mâine voi pleca la Domnul‘.
Dumnezeu, pe Care L-a iubit și lăudat prin înmulțirea talanților primiți, i-a făcut parte de un loc de veci în cimitirul mănăstirii Cernica, dar și de o înmormântare frumoasă la care a participat și vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, alături de mulți clerici, monahi și toți cei apropiați care l-au iubit și prețuit.
La slujba de înmormântare Patriarhul Teoctist a spus printre altele:
‘Conducem acum, în această străveche mănăstire din Muntenia, pe unul dintre credincioșii Bisericii noastre hărăzit de Dumnezeu să dea Bisericii un arhipăstor și hărăzit de Dumnezeu să-și ducă o viață curată, neprihănită și bineplăcută Domnului, spre a fi apoi călător pe drumul învierii sale prin această mănăstire.
Sunt emoționat și împărtășesc emoțiile Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Daniel și ale familiei pentru această rupere firească, pentru această trecere hărăzită de Dumnezeu, de pe pământ la cer a ființei iubite.
Prin tatăl Înaltpreasfințitului Mitropolit Daniel vedem simbolul tatălui fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare avem un tată și o mamă și un Tată ceresc. Și, nu se poate ca această firească rupere dintre materie și suflet să nu producă durere, dar o durere împărtășită de oricine, pe orice treaptă s-ar găsi.
Atunci când rămâi fără tatăl cel pământesc, simți o durere, simți o întristare. Dumnezeu și Sfânta Biserică au rânduit ca această întristare trecătoare a noastră să se transforme în bucuria Învierii prin această slăvită și neîntrecută în frumusețe slujbă, care este slujba înmormântării, slujba care petrece în mod atât de triumfal pe cel care a apucat calea vieții celei veșnice. Din rândul tuturor, face parte fratele și părintele nostru, a celor mai tineri și a celor mai vârstnici. Prin această trecere, un tată își încoronează viața pământească și devine apoi chematul lui Dumnezeu dincolo. Cu toții, în aceste clipe, după spusele Sfântului slăvitului Apostol Pavel împărtășim întristarea familiei Înalt Preasfințitului Daniel, dar în același timp trăim bucuria primelor momente ale trecerii la cele veșnice într-un mod atât de frumos, cum numai Sfinții Părinți au știut să tălmăcească prin tipicul slujbei înmormântării, prin cântările ei și datinile care au rămas.‘
Stela Ciobotea – (17.11.1920 – 28.05.1975) s-a născut la 17 noiembrie 1920 în satul Dobrești, comuna Bara și era singura fiică între cei doi frați ai săi, Gheorghe și Ioan Brancu. Ea a venit pe lume într-o familie înstărită de oameni gospodari. Până la nouă ani copilăria i-a fost lipsită de griji și a trăit în bucuria unei familii iubitoare și harnice. La vârsta de nouă ani a rămas orfană de mamă și acest lucru o marchează pentru tot restul vieții. Deși a fost ajutată de rude, multe dintre grijile casnice apăsau mai ales pe umerii ei. La vârsta adolescenței a început războiul în care și-a pierdut ambii frați. La scurt timp și-a pierdut și tatăl, căci suferința morții celor doi fii i-a grăbit sfârșitul. La vârsta de 22 de ani a rămas fără niciunul dintre membrii familiei. Ajutată de rude și mai ales după căsătoria cu Alexie Ciobotea viața a reintrat în normal iar grija pentru creșterea și educarea copiilor a fost preocuparea ei de căpătâi. Au urmat anii grei de comunism, când a fost nevoită să intre în C.A.P., pierzând tot pământul moștenit de la părinți, cum s-a întâmplat în aproape toate zonele țării. Au fost zile grele pentru majoritatea sătenilor, unii suportând foarte greu toate schimbările sociale brutale.
Timp de câțiva ani, în care a refuzat intrarea în C.A.P., soțul ei, învățătorul Alexie Ciobotea, a fost exclus din învățământ. Ani grei pentru părinți și copii…
Dumnezeu a fost singura lor nădejde, iar alinarea se afla în rugăciuni. Deși, nu absolvise decât clasele primare în satul natal, Stela știa că dincolo de puterile lumești, de toate prefacerile sociale ale vremii, există puterea lui Dumnezeu pe care ea se bizuia. Acest lucru o făcea mai dârză și o apropia tot mai mult de Biserică. Întrucât satul Dobrești n-a avut întotdeauna un preot stabil, ci acesta venea din alte sate, ea îl găzduia cu bucurie când acesta venea din ajun, pentru a săvârși a doua zi Sfânta Liturghie, duminica ori la marile sărbători. Așa, în casa familiei Ciobotea, au poposit toți preoții care au slujit în bisericuța cu hramul ‘Cuvioasa Parascheva’, între aceștia numărându-se Ieromonahii Ieronim Stoican și Ioan-Ilarion Neagoe.
Stela Ciobotea mergea în fiecare an în pelerinaje de Sfântul Ilie (20 iulie), la mănăstirea ‘Izvorul Miron’ de la Românești, lângă Făget, apoi de Sfânta Maria (15 august), de Adormirea Maicii Domnului, la mănăstirea Lipova, iar aceste călătorii le făcea cu piciorul. Familia pleca la răsăritul soarelui și ajungea odată cu lăsarea serii la slujbele mănăstirești.
Fiul cel mic, Dan-Ilie, își amintește adeseori că el și alți copii se odihneau în căruță, printre scoarțe frumos țesute așezate peste fânul de curând cosit, iar mama se ostenea mult, străbătând întregul drum în stare de post total.
Pelerinajul se derula cu rugăciune și post, cântând împreună cu ceilalți pelerini, pricesne închinate Maicii Domnului. Oamenii iubeau mersul pe jos; era o jertfă închinată Celei mai înalte decât Cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui.
Evlavia doamnei Stela Ciobotea a influențat mult copilăria copiilor, în special a celui mai mic, Dan-Ilie, devenit peste ani monahul și arhiereul Daniel.
Înzestrat cu inteligență nativă și interesat de toate materiile sistemului de învățământ, copilul Dan-Ilie, a înțeles și a simțit prin dragostea și jertfa mamei sale că Dumnezeu este mai presus de știință și de filosofie, este Viață, Adevăr și Iubire.
Acest adevăr l-a făcut ca la terminarea liceului ‘Coriolan Brediceanu‘ din Lugoj să urmeze Facultatea de Teologie din Sibiu unde mama i-a îndrumat pașii și s-a bucurat că a intrat primul dintre toți candidații prezenți la examen.
Cu toate că a trăit doar 55 de ani, viața ei a fost mereu legată de Biserică și toate realizările le considera ca fiind împlinite cu ajutorul și purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. Căuta pacea cu toți oamenii din sat și ajuta adesea pe cei nevoiași și, mai ales, îi sfătuia să nu lipsească de la Sfânta Liturghie.
Aceasta a fost, pe scurt, istorisirea vieții părinților Alexie și Stela Ciobotea, modele pentru copiii lor, pentru sătenii satului Dobrești și ai comunei Bara, imagini fericite ale oamenilor de altădată care au înțeles viața ca fiind un dar de la Dumnezeu care trebuie cultivat în credință, nădejde și iubire.
Azi casa părintească din Dobrești a devenit casă de oaspeți a unei mănăstiri noi, iar fosta școală a devenit trapeză pentru pelerini. În satul Dobrești sunt acum mai puțini locuitori decât altădată, dar mai multe rugăciuni zilnice, grație monahilor de la Mănăstirea ‘Sfânta Cuvioasă Parascheva‘.
Alexie Ciobotea
S-a născut la 17 martie 1915 de ziua Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, în anul 1915 în satul Smadovicioara, comuna Secu, județul Dolj, într-o familie de țărani înstărită, cu frică de Dumnezeu și foarte buni gospodari.
Din copilărie deprinde disciplina muncii ajutându-și părinții la toate treburile de pe lângă casa unor oameni avuți din acel ținut. Școala primară a urmat-o în sat, apoi în comună și s-a remarcat în mod deosebit, având preocupări intelectuale. Intuind aceste calități, părinții l-au înscris la Școala Normală pentru învățători de la Craiova.
Stela Ciobotea
S-a născut la 17 noiembrie 1920 în satul Dobrești, comuna Bara și era singura fiică între cei doi frați ai săi, Gheorghe și Ioan Brancu, și a venit pe lume într-o familie înstărită, cu acareturi, mult pământ și turme de animale, ca toți oamenii înstăriți de altădată. La vârsta de nouă ani a rămas orfană de mamă și acest lucru o marchează pentru tot restul vieții. La vârsta adolescenței a început războiul în care și-a pierdut ambii frații (pe frontul din Caucaz). La scurt timp și-a pierdut și tatăl, căci suferința morții celor doi fii i-au grăbit sfârșitul. Ajutată de rude și mai ales după căsătoria cu Alexie Ciobotea, viața a reintrat în normal, iar grija pentru creșterea și educarea copiilor a fost preocuparea ei de căpătâi. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 22 iulie 2011)
