Părintele Toma Suru în rezistența anticomunistă

La începutul lui 1948, anul instaurării regimului „democrat-popular” în România, Munții Banatului erau împânziți de luptătorii anticomuniști care așteptau clipa eliberării de sub cizma sovietică. Aceștia erau ajutați de sătenii din împrejurimi, care nu puteau accepta modelul politic de sorginte străină. Dintre aceștia un rol important l-au avut preoții, așa cum am arătat în alte ediții ale rubricii noastre, „Memoria Bisericii”. Astăzi ne vom opri asupra cazului preotului Toma Suru din Verendin, județul Severin. Acesta s-a născut la 10 august 1904, în familia învățătorului Toma Suru din Slatina-Timișului, județul Severin. După șase clase de liceu, tânărul Toma Suru a urmat cursurile Institutului Teologic din Caransebeș. În 1927 a fost hirotonit, apoi numit preot în Parohia Verendin. Aici a depus o intensă activitate pastoral-misionară, permanent fiind în mijlocul credincioșilor, reparând și pictând biserica și zidind o casă parohială. A inițiat numeroase opere de binefacere, a botezat și cununat gratuit pe cei fără o situație materială bună și s-a ocupat de ridicarea profesională a tinerilor din comunitate. În calitate de președinte al Comitetului școlar, a contribuit fundamental la ridicarea unui edificiu școlar și a unei locuințe pentru director. În anii 1942-1944 a îndeplinit funcția de învățător și a întreținut cantina școlară. Era respectat de credincioși și autoritățile locale. În decembrie 1948, ca mulți alți locuitori ai ținutului din estul județului Severin (Verendin, Luncavița, Domașnea, Cornereva, Teregova etc.), preotul Toma Suru i-a ajutat pe cei din grupul de rezistență armată anticomunistă condus de colonelul Ioan Uță, fost prefect de Lugoj în vremea guvernării antonesciene. Potrivit declarației date la Siguranță, în decembrie 1948 preotul Suru a urcat în munți pentru a-i duce colonelului Uță mâncare și băutură. Securitatea, care opera arestări masive în zonă, soldate cu anchete grele, a aflat de gestul preotului Suru, pe care l-a arestat la 15 februarie 1949. De la arestare și până în octombrie 1949, părintele Suru a fost anchetat la Securitatea din Caransebeș, unde a semnat mai multe declarații, însă, de fiecare dată, cu același conținut. Pentru eliberarea sa au intervenit sătenii din Verendin și chiar autoritățile locale, care au trimis un memoriu către Securitate. Cu toate acestea, după anchetă, părintele Suru a fost inclus într-un lot de 33 de inculpați, numit „grupul Nicolae Armaș”, pentru învinuirea de „tăinuirea și alimentarea membrilor acestei organizații”. Părintele Suru a fost condamnat de Tribunalul Militar Timișoara prin Sentința nr. 62 din 30 ianuarie 1950 la 3 ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. De la Caransebeș, părintele Suru a cunoscut penitenciarul de la Timișoara, apoi, din iunie 1950, pe cel din Aiud. În 1951 a fost trimis la muncă forțată la Poarta Albă, pentru ca în februarie 1953 să revină la Aiud. Deși trebuia să fie eliberat, ca participant în mișcarea de rezistență, părintele Suru a mai primit o decizie de detenție administrativă pe o perioadă de 18 luni de muncă forțată. Așa se face că, în aprilie 1953, a fost trimis în unitatea de muncă de la Galeș. La 20 august 1953 a fost eliberat din centrul de triere din București.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 12 iulie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente