Părintele Paisie Olaru – 20 de ani de la trecerea la Domnul

Se împlinesc astăzi, 18 octombrie, 20 de ani de la trecerea la Domnul a ieroschimonahului Paisie Olaru, unul dintre cei mai cunoscuți părinți duhovnicești plămădiți de pământul ortodoxiei românești de-a lungul veacurilor, informează „Ziarul Lumina”. Lucrând cu răbdare și multă râvnă în atelierul pustiei, s-a curățit mai întâi pe sine și apoi a ajutat la mântuirea multora care-l păstrează și astăzi în gând ca duhovnicul care vorbea puțin și se ruga mult.

Născut din părinți drept-credincioși, a primit cele dintâi rânduieli bisericești în casa părintească din satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani de la tatăl său Ioan, care citea în fiecare seară Paraclisul Maicii Domnului alături de fiii săi, și de la ‘mămuca’ lui dragă, Ecaterina.

Ceasuri lungi de rugăciune în poienița Cozancei

După ce a primit buna creștere duhovnicească în casa părintească și în cei trei ani de școală primară în satul natal, după ce s-a întors sănătos din Primul Război Mondial, de pe frontul din Ungaria, și după ce și-a împărțit averea primită în dar fraților săi, a ales să intre în viața monahală. În anul 1922, tânărului Petru i s-a cântat ‘Brațele părintești…’, intrând sub mantia monahismului la Schitul Cozancea, unde a primit îndrumarea duhovnicească a protosinghelului Vladimir. Aici a primit ca ascultare ‘toată treaba în ograda mănăstirii’, iar mai apoi a fost rânduit paraclisier și s-a nevoit în pustia din jurul mănăstirii. În poienița din apropierea Cozancei se retrăgea pentru ceasuri lungi de rugăciune și, după ce a primit blagoslovenia mitropolitului Pimen Georgescu, a ridicat aici un paraclis cu hramul Sfântul Mina.

„Îmi duc crucea și sunt în așteptarea Mântuitorului”

În anul 1943 a fost hirotonit diacon, la 4 aprilie 1947, preot, iar după ce a fost aproape un an stareț al Schitului Cozancea, monahul iubitor de viață de obște s-a dus în 1948 spre Mănăstirea Sihăstria, iar mai apoi a urmat împreună cu alți frați părintelui Cleopa, trimis să reînvie viața mănăstirească de la ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu – Slatina. Aici a fost rânduit să spovedească părinții și pelerinii care veneau să se închine, iar în tot acest timp a fost trimis și la Schitul Rarău.

În primăvara anului 1953, părintele Paisie s-a întors la Sihăstria și după ce, în acel context istoric neprielnic și rău potrivnic iubitorilor de Dumnezeu, când părintele Cleopa s-a retras pentru a treia oară în munți, blândul și râvnitorul duhovnic a așezat duhovnicește obștea de aici, dornic de liniștea tainică a pustiei, a venit iarăși în 1972 în ‘Sihlișoara noastră’, cum o numea într-o scrisoare. Își mișca permanent buzele spunând ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă’ și celelalte rugăciuni către Maica Domnului și către Sfinții ocrotitori, citea zilnic din Scriptură, Psaltire și din scrierile Părinților și primea la el pentru un sfat, pentru o mângâiere și binecuvântare arhierei, arhimandriți, simpli monahi sau preoți și diaconi de mir, dorindu-le la toți: ‘Să ne întâlnim la ușa Raiului!’ Din cauza suferinței trupești, s-a întors la Sihăstria pentru a fi mai bine îngrijit, fiind imobilizat la pat. Cu toate acestea, mai primea la el pe cei care voiau o binecuvântare sau pe cei care se hrăneau duhovnicește doar când îi vedeau chipul și care îl cercetau nu pentru înțelepciunea veacului acestuia, ci pentru înțelepciunea Crucii, cea dumnezeiască. De cele mai multe ori, orice convorbire se transforma într-o lungă rugăciune. Era smerit, discret și iubitor, blând și rugător și nădăjduia să primească izbăvire în Împărăția Tatălui ceresc, mărturisind de multe ori duhovnicului său: ‘Îmi duc crucea și sunt în așteptarea Mântuitorului’.

Un adevărat uriaș al spiritului românesc

‘Deși slab și firav la înfățișare, părintele Paisie a fost în ultimii ani ai dictaturii comuniste în România un adevărat uriaș al spiritului românesc care, în liniște, fortifica Biserica lui Hristos din inimile credincioșilor, în timp ce în zgomotul capitalei se demolau biserici de zid. Dumnezeu singur știe cât de mult prețuiește un duhovnic dătător de pace și sănătate a sufletului atunci când societatea umană se organizează în sistem infernal! Sfințenia părintelui Paisie duhovnicul nu se impunea spectaculos, ci irezistibil de pașnic, pentru că sfințenia umanizează pe om, contrar patimilor egoiste care înstrăinează umanul din om’ (Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la cartea ‘Părintele Paisie Duhovnicul’, de arhim. Ioanichie Bălan, Editura TRINITAS, Iași, 1993).

Chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Țăranului Român

‘L-am cunoscut pe părintele Paisie în perioada când era sus, la Sihla. Cred că l-am văzut de două-trei ori. N-am abuzat niciodată de întâlnirile cu Sfinția Sa. Mi se părea că era prea obosit și slăbit. Mă bucuram să iau binecuvântarea sa. Nici Sfinția Sa nu te îmbia prea mult pentru că, de obicei, tăcea. Vorbea foarte puțin. Era atât de diferit față de celebrul său ucenic, Părintele Cleopa. Am beneficiat de iradierea duhovnicească extrem de puternică a personalității sale, împreună cu colegii mei de generație și cu foarte multe dintre personalitățile lumii culturale ale vremii, în memoria cărora a rămas. Îmi exprim regretul că nu mai este printre noi Horia Bernea, care l-a prețuit mult pe părintele Paisie și a cărui mărturie ar fi fost astăzi atât de prețioasă. A rămas de la Horia Bernea chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Țăranului Român, ca semn al locului central pe care-l ocupă, în spiritualitatea noastră creștină, duhovnicul călugăr’ (pr. prof. dr. Constantin Coman, în cartea ‘Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realității’, Ed. Bizantină, București, 2007).

Trăia într-un rai al rugăciunii

Arhim. Timotei Aioanei a mărturisit: „L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, un sfânt al veacului XX, în anii â80, când mă pregăteam să dau examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda celor 80 de ani pe care îi împlinise. Urca și cobora în fiecare zi, cel puțin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră de la bisericuța dintr-un brad până la biserica mare. Trăia într-un rai al rugăciunii, într-un rai al simțămintelor profunde, intense și, în același timp, ascunse de ochii oamenilor.

Am avut bucuria sau privilegiul și în ultima perioadă a bătrâneților sale să intru în chilia lui și să primesc binecuvântare. Vorbea puțin, era un om de o discreție rară. La el, nimic nu era spectacol, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Nu făcea nimic de ochii înșelători, schimbători ai oamenilor. El și-a trimis din vreme comoara inimii lui, rugăciunea și celelalte virtuți către Mântuitorul. Mânca puțin, nu râdea aproape niciodată. Vorbea puțin, nu irosea niciodată cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povață spre cele duhovnicești. În această atmosferă l-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, care a fost un monah autentic și am spus adeseori că de la Sfântul Calinic Cernicanul, nimeni nu avut trăirile lui și poate că rugăciunile lui, într-un veac furtunos, a ajutat Biserica, a ajutat pe fiii ei, pe credincioșii Bisericii ca să ajungă la liman.’

Comentarii Facebook


Știri recente