Părintele Dumitru Stăniloae sau despre delicatețea sfințeniei

Nu cu multă vreme în urmă, mergând la mormântul părinților mei de la Cernica, am dat acolo de o bătrânică. Cu o farfurioară în care fumega tămâie pe câțiva tăciuni aprinși dădea ocolul mormântului murmurând o rugăciune. După ce l-a înconjurat de trei ori, a pus farfurioara pe mormânt, s-a închinat adânc și mi-a spus: „Știu cine sunteți. Aș vrea să vă spun că nu l-am cunoscut pe părintele Stăniloae cât a trăit. L-am văzut prima oară în ziua înmormântării lui. A fost un înger!”

De fapt știm prea puține despre îngeri, dar vorbim foarte mult despre ei. Odinioară, venerabila maică Mihaela Ghișoi, stareța Mănăstirii Hurezu, îmi spunea că arhanghelul Rafail este ocrotitorul călătorilor. Cum aveam de făcut un drum foarte greu, s-a rugat acestuia pentru noi. Într-adevăr, arhanghelul Rafail este alături de cei ce călătoresc, nu încape nici o îndoială, am trăit acest lucru…

Da, știm prea puține despre îngeri, deși prezența lor este evidentă în viața noastră. Dar chiar și așa, ei sunt un termen definitiv de comparație. Și sunt aducătorii veștilor care au schimbat soarta omenirii, mesageri pe care-i întâlnim mereu în paginile Bibliei. Cuvintele Bunei Vestiri și cele în fața mormântului gol au hotărât destinul nostru – „Nu-l căutați pe Cel viu printre cei morți”. Prin ele, noi, oamenii, am câștigat dreptul la viață. Mesajul îngerilor a readus realitatea noastră la destinul pe care Domnul îl rezervase omului și pe care acesta îl pierduse prin păcat. „Înger, îngerelul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…” Nu degeaba este prima rugăciune pe care o învățăm în copilărie…

Binele, normalitatea existenței

Lumea noastră este o întrepătrundere între „dincolo” și „aici”, e destul să observăm cu atenție realitatea în care trăim. E destul să încercăm a înțelege sensul lucrurilor, al evenimentelor, ca să pricepem că trăim adevărul fără să-l remarcăm, încăpățânându-ne să îi negăm semnificația, limitându-l la situații exterioare și straturi superficiale. Nu, adevărul nu e alcătuit din straturi exterioare, pe care le poți da deoparte ca pe niște coji de ceapă, ci din elemente fundamentale care definesc și determină realitatea în ceea ce reprezintă definitivul și finalitatea ei. Trăind în preajma unor mari personalități care o înțeleg astfel, devine evident că ea este cu adevărat realitatea, și nu contrafacerile ridicole în pretențiile lor fără nici o susținere. Și, inevitabil, capătă alte înțelesuri, alte perspective. Existența umană în întregime capătă alte înțelesuri, alte perspective.

Am văzut la părinții mei, la tata, un fapt esențial: binele este, ar trebui să fie normalitatea vieții, și nu un fapt izolat, pricină de lăudăroșenie, de „eroism” momentan, care piere odată cu binele pe care l-ai făcut câteodată, ca un eveniment unic și pe care uiți să-l faci mereu. Am văzut la ei că binele este exemplu de modestie, prilej de nemulțumire pentru că nu l-ai împlinit totdeauna, de smerenie pentru că nu poți să împlinești mai mult. Această „normalitate a binelui” este cea mai evidentă întrepătrundere dintre transcendent și imanent, întrepătrundere care devine un fapt firesc. A face binele este, trebuie să fie un fapt firesc, și nu motiv de împăunare, de lăudăroșenie, de slavă deșartă. Este modul filocalic de existență. Am mai spus-o și altă dată. Părinții mei, tatăl meu

l-au adoptat cu adevărat. Iată ceea ce este fundamental. Credința lor se manifesta ca viață de zi cu zi, nu ca argument teoretic, temă filosofică sau citate mai mult sau mai puțin docte. „Cine vrea să creadă ajunge la putința de a crede”, spune el undeva în scrierile sale. Credința lor nu era prilej de înfumurare. Raportul Dumnezeu-om este esențial, omul fiind înălțat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia.

Credința părintelui, ansamblul unei atitudini de viață

Întrepătrunderea între teoretic și trăirea practică, aducerea spiritualității în viața de zi cu zi, a fost poate una dintre cele mai importante caracteristici ale vieții părinților mei. Nu priveau de jur împrejur ca să vadă ce impresie au făcut cuvintele lor, fraze menite să emoționeze, pe care unii le repetă în fața oglinzii cu gesturile de rigoare. Pentru tata ar fi fost de neimaginat să atragă altora atenția cât de „sfânt” era. Credința lui era simplă, modestă, smerită, pătrunsă de conștiința că suntem fiii Domnului, cărora ni s-a arătat drumul către veșnicie, pe care libertatea noastră îl poate alege dacă vrea. Credința este ansamblul unei atitudini de viață, dedicată celorlalți, pe care trebuie să-i iubim, să-i ajutăm, să le fim devotați, „tuturor toate”, după cum spune Scriptura.

Dumnezeu ne-a primit în dragostea Sa de Părinte și ne-a trimis și pe cei care să ne învețe, să ne amintească, să ne preschimbe din ființe căzute în păcat și moarte în existențe care să găsească treptele ce urcă neîncetat spre viața adevărată. Aidoma îngerilor, ei rostesc cuvintele care deschid pentru noi perspectivele acesteia. Le datorăm exemplul pe care îl dau, conștiința că se poate trăi după modelul îngeresc al bunătății, dragostei, smereniei. Ei sunt un fel de îngeri pământeni care ne luminează mințile și ne încălzesc sufletele.

Pe mormântul lui Marc Chagall, suspendat undeva între albastrul cerului și al mării, în cimitirul din fermecătorul sat al artiștilor de la Saint-Paul de Vence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-odată, piatra rece capătă transparență. Ca și cum materialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca o întoarcere a aspirației infinite a omului spre ținta care îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adus aminte de cuvintele tatei atunci când a fost solicitat să vorbească despre sfințenie. El a vorbit atunci despre delicatețea sfințeniei, despre bunătatea și înțelegerea care devin transparență, imaterialitate. Despre grația divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „lumina sfințeniei din suflet face și trupul transparent”, copleșire a materiei de către spirit, care transformă omenescul într-o categorie aparte.

„Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simți foamea și frigul?”

Miracolul devine realitate și transcendentul imanență. El a vorbit despre dragostea pentru ceilalți cu asumarea destinelor lor, despre sfințenie ca un punct culminant, un vârf al bunătății, al curăției, al dragostei, aureolat de „vălul smereniei”. Tata schițase conturul omului luminii, în care omenescul se întâlnește cu puritatea îngerească și duhul copleșește materia, așa cum va sta la picioarele Tronului Dumnezeiesc.

Toți cei care l-au cunoscut vorbesc până astăzi despre transparența chipului său, despre lumina pe care o răspândea în jur. Așa cum spune Ilie Tudor, tatăl cântărețului Tudor Gheorghe, în amintirile sale de la Aiud: „Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simți foamea și frigul? Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieșea o căldură din el când vorbea! Acolo, pe cimentul înghețat, în lipsă și suferință, duhul stătea deasupra materiei!”

Și înțelegem că moartea e numai o etapă către veșnicia unde Dumnezeu îi cheamă pe aleșii Săi. Căci, așa cum spune îngerul, cei vii nu se află printre cei morți. Ei sunt biruința duhului asupra materiei, sunt „oamenii luminii” despre care vorbea tatăl meu, dintre care, sunt sigură, face și el parte.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 14 noiembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente