Părintele Dumitru Stăniloae – amintirea întâlnirii

Nici un lucru care se petrece în viața omului nu e întâmplător. Totul este providențial. Așa spunea părintele Constantin Galeriu. La fel s-a întâmplat și cu cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște și de a-i fi aproape părintelui Dumitru Stăniloae, de la a cărui naștere se împlinesc 106 ani, în data de 16 noiembrie. A fost pentru ei ceva providențial. Întâlnirea cu cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea a rămas, pentru totdeauna, păstrată ca o amintire scumpă și de neuitat.

„Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire”

Doamna Florela Suceava, membră în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, deapănă un remember al intrării în casa teologului născut la Vlădeni

Cum l-am întâlnit prima oară? Costion Nicolescu ne-a întrebat pur și simplu: „Nu vreți să-l cunoașteți pe părintele Stăniloae?”. Cred că era pentru prima oară când vorbeam. Ne intersectasem deseori prin săli de concerte și la vernisaje, dar, mai adevărat, soțul meu îl întâlnise la cursurile lui Ioan Alexandru. Mi se părea că și eu îl știu de când lumea. Nici nu m-am mirat când ne-a întrebat: „Vreți să îl cunoașteți pe părintele Stăniloae? Peste câteva zile este ziua dânsului, 16 noiembrie. Ne întâlnim în stație la Biserica Armenească”. Abia am așteptat ziua aceea. Era destul de rece afară, era spre seară, după ce se terminase programul de lucru. Am ajuns repede la locuința părintelui. Ne-a întâmpinat Măicuța, soția părintelui. Era numai bucurie. Părintele era așezat la un birou; s-a ridicat, ne-a binecuvântat și ne-a invitat să ne așezăm. Încăperea era plină. Se aflau acolo cei care aveau să devină prietenii noștri cei mai apropiați. Pe câțiva dintre ei îi știam din vedere de la Bisericile Antim și „Sfântul Silvestru”.

Cuvântul lui era direct și simplu; îți atingea inima

Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire. Avea un chip luminos, ochi foarte vii și blânzi. În același timp, simțeai la el o discreție și o delicatețe aparte. Era foarte atent cu fiecare dintre noi, vorbea cu fiecare pe rând și asculta cu multă luare-aminte pe fiecare. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca dânsul. Interlocutorul era pentru dânsul persoana cea mai prețioasă. Era atent să nu-l rănească cumva, fie din nebăgare de seamă, fie din prea multă pripă. Aveam timp la părintele, era blând și răbdător. Era atât de simplu să te întâlnești cu părintele încât puteai rata întâlnirea. Noi, oamenii, suntem foarte complicați. Din această cauză putem rata întâlnirea cu noi înșine, și asta duce spre schizofrenie. Noi dăm spectacol chiar în fața noastră înșine, cu alte cuvinte ne furăm căciula. Părintele era foarte departe de astfel de lucruri. Cuvântul dânsului era direct și simplu; îți atingea inima.

Am revenit de multe ori în casa părintelui. Erau perioade în care veneam zi de zi, dar în general îl vizitam de două-trei ori pe săptămână. Era un loc în care începeai să fii tu însuți. Locuința părintelui nu cred că avea mai mult de 30 de metri. O cameră mai mare, de vreo 14-15 metri, unde avea biroul, și tot acolo erau și două paturi. Era puțin mai luminoasă și acolo lucra părintele. Cealaltă încăpere, un fel de hol locuibil, cu biblioteca, un birouaș și o canapea, nu avea mai mult de 9 metri. Acolo ne primeau părintele și Măicuța. Așa mică cum era, odăița putea cuprinde uneori 10-12 oaspeți. De obicei, când era asaltat de vizitatori și prieteni, primii veniți plecau, pentru a face loc noilor sosiți. Și părintele și Măicuța păreau neobosiți și se bucurau de fiecare. Simțeam că fiecare dintre noi aveam un loc anume în inimile lor.

Părintele se trezea pe la patru și jumătate dimineața. Mai rămânea culcat gândindu-se la ce are în lucru: „Dacă-mi vine vreo idee, mă ridic și o notez imediat”. La ora 6 se ridica cu totul și la ora 7 începea lucrul la masa de scris, aproximativ până la ora 12. Urma masa de prânz, ceva timp de odihnă și, după ora trei și jumătate, relua lucrul până apăreau primii vizitatori. Aveam grijă să nu venim înainte de ora 18, pentru a nu-l deranja. La ora 19 apărea și Horea Paștina, care îi vizita zilnic. Dacă se întâmpla să întârzie, Măicuța dădea semne de neliniște: „Ce-o fi cu Horea? Trebuia să vină!”. Și Horea venea într-adevăr. Discuțiile erau simple, despre lucruri comune de viață; uneori, Măicuța ne istorisea întâmplări petrecute demult. Avea multă vervă și cele evocate de dânsa prindeau contur și parcă le vedeai și le trăiai aievea. Așa aveam să aflu că avuseseră parte de multe necazuri în viață. Doi din cei trei copii ai lor muriseră de mici. Apoi au trebuit să părăsească Sibiul, la cererea expresă adresată de Petru Groza mitropolitului Bălan și în urma unor intrigi locale. Mitropolitul încerca să-l protejeze pe părintele, dar Petru Groza amenința cu desființarea institutului în caz că nu i se urma cererea. Au venit la București.

Venirea acasă, după detenția de la Aiud

A urmat o perioadă grea, de lipsuri și privațiuni, perioadă resimțită de altfel de toți românii. A făcut 5 ani de temniță grea la Aiud, acuzat ca „dușman al poporului”. A fost acuzat și judecat împreună cu lotul „Rugul Aprins”. Despre perioada de detenție vorbea puțin și, când o făcea, o făcea cu discreție și reținere. Cred că nu voia să întristeze și să încarce pe celălalt. Amintea în schimb de cei care l-au ajutat în închisoare. „Era un tânăr acolo foarte bun, foarte generos. El mi-a cârpit ciorapii și mi-a cârpit și o pătură cu care să mă pot înveli, pentru că era tare frig. Improvizase ceva cu care a reușit să facă toate astea. N-aș fi putut face asta niciodată. Câtă dragoste avea acel tânăr!”

Cinci ani familia nu a știut nimic de dânsul. Singura veste au primit-o de la un fost deținut care își ispășise pedeapsa și care a venit, într-o dimineață devreme, să le spună că părintele trăiește, este la Aiud, este sănătos și are un moral bun. Cu altă ocazie, Măicuța povestea: „Într-o dimineață, foarte devreme, a sunat telefonul. M-am speriat grozav. Am auzit o voce care a spus: „Vreau să vă anunț o bucurie. Părintele va veni curând acasă! Sunteți sănătoase?” „Când?” am întrebat. Plângeam. „Foarte curând! Sunteți sănătoase?” „Da, da, suntem bine și noi și copilul”. „Aveți un copil?” „Da, am un nepoțel!”. La scurt timp telefonul a sunat din nou. Aceeași voce spune: „Părintele va veni curând”. „Când? Cât de repede?” „Mărioară, nu mă recunoști?” Era părintele. De teamă să nu ne producă o emoție prea puternică, un șoc, a încercat să ne pregătească în acest fel! Sosise în toiul nopții în Gara de Nord și așteptase să se facă dimineață. Bucuria și emoția revederii au fost atât de mari – povestea mai departe Măicuța – încât Dumitraș, nepoțelul lor de câțiva ani, a sărit din pat și, văzând pe părintele, a întrebat: „Cine este?” „Este tata-mare!”.” El cunoștea chipul părintelui dintr-o fotografie pe care o aveau în casă; chiar se interesase unde e tata-mare și aflase că e plecat în delegație. A luat-o pe Măicuța de-o parte și i-a spus tainic: „Mamă-mare, ăsta nu e tata-mare, tata-mare are barbă!”.

„Dumnezeu ne iubește cu aceeași iubire cu care Îl iubește pe Fiul Său…”

Părintele predica uneori la Biserica Negustori. Ținea un cuvânt scurt și foarte limpede. Reușea să aprindă în suflet un dor și un foc cu care plecai spre casă zburând. Nu l-am auzit de multe ori predicând în biserică. Dar de fiecare dată îmi rămâneau în minte cuvintele precise și arzânde ale părintelui: „Dumnezeu ne iubește cu aceeași iubire cu care Îl iubește pe Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos”. Glasul său era catifelat și blând, nu răsuna în biserică; trebuia să-ți ascuți puțin auzul ca să-l percepi. Chipul lui strălucea, avea un zâmbet cald și bun. Parcă ne împărtășeam și noi din acea strălucire și blândețe.

Fiecare vizită a noastră la părintele se încheia cu un cuvânt de folos; totul decurgea foarte firesc și simplu. Părintele Stăniloae ne explica în mod natural și pe înțelesul nostru toate pericolele pe care o deviere cât de mică le-ar putea aduce credinței; deși lipsiți de o cunoaștere mai aprofundată a dogmelor credinței noastre, primeam de la dânsul cea mai curată și mai accesibilă explicare a acestora. Și acum, după ani și ani, devierile uneori foarte subtile ale practicii creștine ne află înarmați cu predania limpede a respectului pentru pravila adevărată și tradiția autentică, așa încât să fim pregătiți să respingem asalturile învățăturilor mincinoase ale acestor vremuri atât de amestecate.

Acum, după ani și ani de la plecarea lor de aici, știu că a fost un privilegiu, un dar aparte pe care Dumnezeu mi l-a făcut: întâlnirea cu părintele Stăniloae și cu Măicuța, soția dânsului.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 15 noiembrie 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente