Părintele Dumitru Popescu: „Numai Dumnezeu te ajută să biruiești încercările ceasului”

Marele teolog plecat la Domnul zilele acestea, părintele Dumitru Popescu, rămâne pentru cei care l-au cunoscut un reper de moralitate, de erudiție, dar și de slujire a lui Hristos până în ultima clipă a vieții. Telespectatorii Televiziunii Trinitas au avut bucuria să-l vadă și să-l audă pe părintele academician în emisiunea „Biserica azi”, difuzată la 24 noiembrie 2009, realizată de arhidiaconul Nicolae Dima. Câteva fragmente din interviul amintit, aducând astfel un omagiu părintelui Dumitru Popescu, sunt prezentate in ediția de azi a cotidianului „Ziarul Lumina„.

Sunteți un remarcabil reprezentant al școlii românești de teologie și o persoană la care se raportează teologia românească în momentul de față. Lumea se concentrează, în ge-neral, pe biografia dumneavoastră intelectuală. Cu voia dumneavoastră, vă voi ruga să vorbim puțin despre câteva date importante ale etapelor formării dumneavoastră. Sunteți născut de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, pe 29 iunie, în 1929: de Sfinții Petru și Pavel, totuși vă numiți Dumitru! De ce?

Pentru că am avut un naș pe care l-a chemat Dumitru și care a ținut cu tot dinadinsul să port numele lui!

Ați regretat mai târziu?

Nu, pentru că în felul acesta am posibilitatea să mă refer în același timp și la Sfântul Dumitru, dar și la Petru și Pavel, care au fost între apostolii și campionii propovăduirii creștine în lumea antică.

V-au fost stindarde biografiile celor doi mari apostoli sub semnul cărora v-ați născut?

Am apreciat ceea ce m-a frapat de câte ori am citit pe Sfântul Apostol Pavel sau viața Sfântului Dumitru. A fost, pur și simplu, spiritul lor de jertfelnicie, de dragoste, de slujire față de Hristos. Au slujit, au crezut în Hristos și L-au slujit cu toată puterea sufletului lor și au reușit să realizeze cu adevărat minuni. Gândiți-vă numai la Sf. Ap. Pavel, un biet om, mic de statură, foarte bine dotat din punctul de vedere intelectual, care a avut acest merit extraordinar, să întreprindă trei călătorii misionare și să răspândească creștinismul pe o rază extraordinar de mare, care merge din Orientul Apropiat până în Spania. Este, pur și simplu, exemplul unui om care a fost mistuit de credința lui și a ținut cu tot dinadinsul să împărtășească și celorlalți, pe unde a fost, și a impresionat prin cuvintele și dăruirea de care a dat dovadă în viața lui și în tot ceea ce a făcut. Am spus că îmi rămân mereu gravate în memoria mea cuvintele lui: „Nu mai trăiesc eu, Hristos trăiește în mine.”

Tatăl dumneavostră era preot, v-a fost model?

Mi-a fost îndrumător, mi-a fost model, și-a făcut datoria cu toată prisosința, nu a făcut niciodată paradă de realizările lui. Aproape o jumătate de veac și-a slujit cu devotament și dragoste biserica pe care a avut-o în pază.

Era preot la țară, în comuna Călugăreni… Cum arăta slujirea preoțească în anii ’30? Oamenii erau mai credincioși?

Erau mai credincioși, își păstrau obiceiurile și tradițiile lor și țineau permanent legătura cu Biserica. Erau la biserică și în timpul anului, dar mai ales la marile sărbători biserica era asaltată de cre-dincioși și își îndeplineau obligațiile lor religioase, nu din obligație, ci din dăruire și din dragoste față de Dumnezeu și față de Biserică.

Familia dvs. era înstărită. Aceasta v-a ajutat sau, dimpotrivă, a fost o piatră de moară?

Până la al Doilea Război Mondial am dus-o bine cu familia. Nu era deosebit de înstărită, făcea parte din ceea ce era să fie numit pe timpul comunismului chiaburi. Avea câte o proprietate de pământ mai consistentă și bunicul meu era inginer agronom și s-a ocupat mult de exploatarea agricolă a proprietății. De la el a moștenit și taică-meu același lucru și am dus-o cât de cât onorabil, în perioada aceasta de dinainte de război. Dar după ce au venit armatele sovietice „eliberatoare”, viața ni s-a schimbat complet, am început să fim supuși la tot felul de vexațiuni și de prigoane. Ne-au luat toate proprietățile, am fost dați afară din casă, părinții mei au ajuns de dormeau pe prispa unor țărani care i-au primit de milă ca să locuiască alături de ei și iarna, și vara. Eu a trebuit să plec de acasă, după ce terminasem Seminarul „Nifon Mitropolitul”, pe care l-am făcut opt ani de zile, prin Ardeal, la o funcție într-o bancă. Nu mă primeau nicăieri pentru că eram considerat fiu de exploatator. Am stat acolo vreo doi-trei ani de zile, până s-au trezit că nu am origine socială bună… M-au obligat să să fac armata la așa-numitele „detașamente de muncă”. Trei ani. Nu era propriu-zis armată, aveam numai sapă, târnăcop și lopată. Erau pur și simplu un fel de lagăre de exterminare. Ne-au trimis în Munții Făgărașului să săpăm pe sub munte niște adăposturi în care să depoziteze fel și fel de lucruri ale regimului comunist. Eram 10 000 de inși într-un munte, în condiții mize-rabile, extraordinare. Munceam de dimineață până seara, de multe ori cu apa până la genunchi, ca niște deținuți, iar mâncarea era… vai de capul nostru!

Și după aceea cum a decurs viața dumneavoastră? Ați reușit să vă înscrieți, totuși, la facultate?

După ce am terminat asta, la un an de zile s-au desființat detașamentele de muncă, a fost scandal internațional pentru că erau, pur și simplu, lagăre de exterminare. S-a mai schimbat și regimul în România, au venit alți conducători, am avut posibilitatea ca, cu chiu, cu vai, să mă înscriu la Facultatea de Teologie din București, după aproape șapte ani de întrerupere.

Aceasta era în 1955, în momentul în care v-ați înscris la Teologie. Ce personalități v-au marcat și v-au influențat?

O influență decisivă au avut pentru mine două persoane: Teodor M. Popescu și Dumitru Stăniloae. Teodor M. Popescu, în cei doi ani de studiu al istoriei Bisericii universale, ne-a vorbit numai de persecuțiile îndrepatate împotriva creștinilor din primele trei secole de existență a Bisericii lui Hristos. Și, după ce spunea problemele și situația Bisericii din epoca respectivă, scotea Actele martirice și ne citea ultimele cuvinte ale celor care erau condamnați la moarte pentru credința lor creștină. Și vă spun sincer că nimic nu a contribuit la edificarea noastră religioasă și spirituală mai mult decât aceste cuvântări, pentru că proveneau de la oameni care au trăit și s-au jertfit pentru Hristos. Și ne-a imprimat extraordinar această dragoste față de Biserică, cum nu s-a întâmplat niciodată în viața mea. Și acest profesor, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un mare profesor, din punctul de vedere spiritual și pedagogic. Mai grozav decât un preot!

Și un alt profesor care a avut o influență mare asupra mea a fost Părintele Stăniloae, care a venit cu Dogma. L-am avut pe Părintele Stăniloae un gânditor remarcabil, care pur și simplu a scos din teologia românească ortodoxă tot ceea ce era influență străină, scolastică, și-a adus-o pe calapoadele ei duhovnicești și spirituale specifice gândirii răsăritene și din punctul ăsta de vedere aș putea să spun că a făcut o opră deosebit de importantă pentru faptul că generații întregi de oameni au avut posibilitatea să afle ortodoxia cu adevărat. Și tot așa de remarcabil a fost și părintele profesor I.G. Coman, un autor extraordinar, îi ziceam Olimpianul, pentru că avea un talent oratoric extraordinar și, când vorbea despre Sfinții Părinți – căci preda patrologia -, ne încânta grozav, încât ne părea rău că se termina ora.

Cum v-a rămas în memorie, din vremea aceea a studenției, patriarhul Justinian?

Când vizita institutul să vadă cum merg treburile, la fiecare sfârșit de an venea și împărțea cadouri premianților. Și când primești un dar din partea Patriarhului, rămâne gravat în memorie pentru totdeauna, era un gest cu totul ieșit din comun și arăta dragostea lui mare față de Biserică. Dacă ai fi avut nevoie să te duci să vorbești la cancelarie, când era dimineața, în timp ce acorda audiențe, să poți să pătrunzi în cabinetul său, trebuia să aștepți ore întregi, și de multe ori nu puteai pentru că era prea multă lume. Avea un obicei extraordinar: după-masă ieșea în grădină să se plimbe și din fiecare boschet îi apărea câte un cetățean cu jalba în mână și se întorcea acasă cu brațul plin de plângeri și de toate cele din partea celor care îl întâlneau prin grădină, iar el le rezolva problemele.

Intuiați pe vremea aceea că urmează decenii întregi de asuprire a poporului român?

Eu am să vă dau un singur exemplu, ca să vedeți ce însemna Biserica în epoca respectivă. Era interzis să colinzi de Crăciun. Îi vânau pe stradă pe toți cei care se ocupau de astfel de lucruri. Ei bine, de fiecare dată, de Crăciun, se organiza la institut o serie de concerte religioase cu colinde și venea patriarhul, dar era lume de n-avea loc în institut. Se păstra tradiția asta extraordinară în mijlocul Bucureștiului, cu asistență extraordinară. Când îmi amintesc de epoca respectivă, nu îmi vine să cred că am trecut prin clipe… și necăjite și amare, dar și fericite, cum au fost acestea, să vezi câtă dragoste aveau față de colinde și de tradițiile românești, bieții credincioși…

Când v-ați dat seama de vocația dumneavoastră ?

După ce am trecut prin „armată”, după ce am trecut prin toate necazurile pe care vi le-am amintit înainte, am început să-mi dau seama că numai Dumnezeu poate să te ajute să supraviețuiești și să biruiești încercările ceasului prin care treci.

Comentarii Facebook


Știri recente