La fiecare 15 ianuarie, părintele Florin Șerbănescu merge la mormântul lui Mihai Eminescu sau participă la evenimentele organizate în cinstea marelui nostru poet. De fiecare dată când se roagă pentru sufletul lui Eminescu, la slujba parastasului, spune că îl încearcă o convingere puternică a săvârșirii unui „ritual al conștiinței de noi înșine, pentru că nu trebuie să lăsăm să moară ceea ce e cu adevărat important și adevărat – valorile acestui neam”. Acesta este, de fapt, mesajul pe care părintele Șerbănescu vrea să-l transmită, la care adaugă experiența personală legată de opera „sfântului preacurat al ghiersului românesc”.
„Când spun Eminescu, nu pot să nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Tudor Arghezi („Cuvânt înainte”): «A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. ș…ț Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc ș…ț Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal»”, spune preotul Florin Șerbănescu, consilier patriarhal în cadrul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române.
„Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper”
Părintele recunoaște că a prins drag de Eminescu și de versul său încă de pe vremea când era elev. Mai târziu, la vârsta maturității, personalitatea și opera poetului au ajuns să-l impresioneze atât de tare, încât aveau să-l marcheze definitiv și să nu-l părăsească niciodată.
„Le datorez profesorilor mei de limba română din școală apropierea mea de Eminescu. Este locul potrivit pentru a-l aminti aici pe cel care mi-a fost profesor la școala generală, domnul profesor Popovici, care era moldovean, din părțile lui Eminescu, și avea un har deosebit de a ne face să ascultăm cuvântul. La liceu, a fost Vladimir Dogaru. Este foarte evocator cum preda acest dascăl. Niciodată de la catedră. Întotdeauna în mijlocul nostru; își aducea scaunul de la catedră și-l plimba printre bănci. Parcă îl văd și acum, un om înalt, impozant, cu niște plete pe spate, un chip de bătrân frumos. Un om curajos, care-și pierduse un picior pe frontul de răsărit, în al Doilea Război Mondial. Când începea să vorbească despre Eminescu, înainte de a spune orice altceva, bătea cu degetul în masă și pe urmă ridica mâna, ca și cum ar fi mânuit un diapazon de la care își lua tonul. Urma imediat un moment extatic, de o liniște profundă, după care profesorul începea să zică: «Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?…» Recita cu o frumusețe aparte, pentru ca acele cuvinte să ne pătrundă cu toată valoarea și frumusețea lor. Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă”, precizează părintele Șerbănescu.
În continuare, preotul Florin Șerbănescu mărturisește că încă din timpul școlii, cu mintea și sufletul de atunci, îl percepea pe marele nostru poet ca pe o „transcendență, care străbate dincolo de persoana lui, ca om. Mai mult, din perspectiva istoricului, îl văd în continuitatea unui efort al acestui popor de a da limbii române nivelul său maxim de expresivitate. Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper”.
Cum sunt privite valorile astăzi. Contribuția Bisericii în menținerea lor
Într-o altă ordine de idei, păstrând registrul, coordonatorul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române continuă să puncteze câteva aspecte referitoare la felul în care contemporaneitatea privește valorile culturii noastre și contribuția Bisericii în menținerea acestora, ca zestre identitară a acestui neam.
„Poate nu mulți au avut parte de un Dogaru, atât de apropiat de elevii săi, cărora Eminescu să le rămână pentru totdeauna în suflet. Lipsa unui asemenea dascăl nu poate fi o scuză pentru unii opinenți, unii dintre ei intelectuali cu notorietate, care încli-nă mai degrabă spre nerecunoașterea acestor valori care ne aparțin și ne reprezintă, fie că este vorba de Eminescu, Brâncuși, Enescu sau Ștefan cel Mare. Există în istoria și cultura poporului valori în adevăratul sens al cuvântului care trebuie păstrate ca atare, cu foarte multă grijă, pentru că ele dau consistența apartenenței noastre la acest neam, care a avut, are și va avea ceva de spus în contextul actual al construcției europene, pe care nu o vedem în sensul unei globalizări, care să șteargă urmele noastre identitare, ci o vedem ca pe o comuniune de elemente proprii fiecărui neam, ca un buchet de valori”.
Părintele Șerbănescu este de acord cu o libertate de exprimare a opiniilor, dar aceasta nu trebuie ducă la generalizarea unui curent de opinii viciat, care poate să fie transpus și în sistemul organizat de instrucție pentru generațiile care vor veni. În accepțiunea sa, trebuie evitat cu orice preț pericolul de a deveni o masă informă, incapabilă să-și mai recunoască trecutul. Tocmai de aceea, spune preotul Florin Șerbănescu, trebuie să ne unim într-un efort comun pentru a păstra religia în școli, pentru ca istoria să fie învățată din manuale adecvate, iar copiii să aibă parte de o cultură generală, expresie pură a ceea ce a creat mai valoros poporul acesta.
„Este vorba, în ultima instanță, și de o responsabilitate a noastră. Preotul trebuie să fie purtător de mesaj, al tradiției Bisericii. Este știut că Biserica ortodoxă, creștinismul românesc, în general, au mers mână în mână cu acest popor, de când s-a născut el ca neam, de 2000 de ani, și că valorile spirituale au fost intim asimilate în conștiința acestui popor, pentru că, așa cum spunea Nicolae Iorga, «noi suntem români fiindcă suntem creștini și creștini fiindcă suntem români». Nu trebuie să omitem aici contribuția importantă a Bisericii, care a susținut întotdeauna atât valorile spirituale, cât și pe acelea de ordin cultural. Multă vreme, cultura și-a găsit loc prielnic de dezvoltare în Biserică. Și ea continuă această tradiție în zilele noastre. Grija noastră mare este ca sufletul acestui popor să nu se piardă, să dăinuiască și să poarte cu sine zestrea identitară, la a cărei îmbogățire generații de-a rândul au contribuit și contribuie.
„Mai am un singur dor” pentru „Un pământ numit România”
Revenind la ceea ce reprezintă Eminescu, din punctul de vedere al experienței personale, pentru omul Florin Șerbănescu, iubitor și păstrător al valorilor autentice românești, acesta recunoaște în Eminescu o punte de legătură cu alți poeți și scriitori atinși de aripa harului:
„Apropiindu-mă de Eminescu, am învățat să-l înțeleg mai târziu pe Nichita Stănescu, prea puțin studiat la școală în acea vreme; el era în plină activitate creatoare atunci. O întâmplare survenită mai târziu, în armată, la școala de ofițeri de rezervă, cu prilejul unui eveniment artistic, mi l-a dezvăluit. N-am putut uita până în ziua de astăzi un poem de-al său, citit în biblioteca unității – «Un pământ numit România», care poate fi o paralelă la «Mai am un singur dor» al lui Eminescu, în ceea ce privește starea de comuniune a poetului național cu pământul poporului, sentiment care se ridică la nivel cosmic.
„De două mii de ani acest pământ / din trupurile noastre face parte. […]
Un nod e-n viață. Restul / frânghiei spânzură în jos. / O mie de strămoși atârnă-aici / de fiecare suflet. […]
Străbunii dorm, / apele curg, luna răsare / și apune. / Pământ de carne ești, / pământ de carne… / Pentru un om, o, câtă lume! / Pământ atârnând înapoi cu morții tăi, / tu care-mi începi direct din spinare, / pământ de carne de mii de ori / sărată sub șei de sare. […]
Am să te-ngraș la rândul meu / cu mine, / lăsându-ți doar scheletul alb / să-ți fie verighetă-n jurul râurilor, / pământ de carne, / pământule de pământ.” („Un pământ numit România”, Nichita Stănescu)
„Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar / Din umbra de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. Va geme de patemi / Al mării aspru cânt… / Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi”. („Mai am un singur dor”, Mihai Eminescu) (reportaj de Raluca BRODNER, ‘Ziarul Lumina’, vineri, 15 ianuarie 2010)
