Paradoxul Crucii

Crucea are în creștinism mai multe înțelesuri. Primul este cel al instrumentului de tortură pe care îl vedem pe Hristos răstignit, apoi acela al obiectului de cult prezent în biserici. Într-alt sens, crucea ar fi legată de puterea de mortificare a păcatului din noi, de înfrânare de la rele și de răbdare a greutăților și a întristărilor suferite din pricina aceasta. Crucea este semnul darului pocăinței, al pocăinței sub har.

Instrumentul Răscumpărării

Hristos a ales moartea pe cruce pentru că Crucea este simbolul cel mai elocvent pentru sacrificiul Mântuitorului. Ridicat pe cruce, Domnul poate fi văzut de departe și, de la înălțime, El îmbrățișează întreaga omenire. Brațele întinse exprimă cuvintele: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Capul plecat pe Cruce semnifică ascultarea față de Tatăl. Sângele care curge din coasta Lui mărturisește: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Atunci când facem semnul Sfintei Cruci, noi spunem: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, iar aceasta înseamnă că ascultarea poruncii se realizează prin puterea Preasfintei Treimi.

De unde ne vine această surprinză toare îndreptățire de a vorbi atât de îndrăzneț? Din puterea Sfintei Cruci. Putem vorbi astfel pentru că suntem răscumpărați prin Sfânta Cruce. Dumnezeu a ales din eternitate Crucea ca instrument al Răscumpărării. Greutatea păcatelor umanității a fost legată de lemnul pe care erau dezonorați public cei condamnați la o asemenea moarte. Făcând semnul crucii în numele Treimii, noi cinstim dreptatea dumnezeiască și cu ea pronunțăm condamnarea la moarte a înclinărilor noastre păcătoase.

Crucea dă sens pozitiv suferinței și morții pe care le întâlnim în univers, devenind izvor de existență pentru persoanele umane și lume în general, deschizând drumul spre realitatea lui Dumnezeu, ca lumină și viață infinită.

Crucea are un aspect paradoxal: mai întâi arată insuficienț a creației în ea însăși, apoi pune în evidență dependența ei de Creator.

Așa cum menționează și Sinaxarul Duminicii a III-a din Post, „ni se pune acum înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie. (…) Nevoințele noastre ni se ușurează când ni se aduce aminte de nădejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce”. Prima stihire a Canonului Utreniei acestei Duminici proclamă: „Aceasta este zi de prăznuire, că prin Învierea lui Hristos moartea s-a arătat deșartă; lumina vieții a răsărit; Adam înviind, dănțuiește cu bucurie; pentru aceasta strigă m, cântând cântare de biruință”.

De altfel, canonul Crucii, alcătuit de Sfântul Teodor Studitul, este pe glasul I, ca la Înviere, irmoasele fiind aceleaș i ca ale Canonului Utreniei din noaptea Paștilor (Ziua Învierii). Cu toate acestea, catavasiile Duminicii a III-a sunt unele speciale: „Dumnezeiescul Moise…”, „Întărește-mă Stăpâne…”.

Crucea – sensul și conținutul pregătirii noastre pentru Înviere

Părintele Stăniloae, într-un articol despre cruce în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, subliniază că, „deși răstignirea a fost un eveniment produs într-un anumit moment al istoriei mântuirii, razele puterii lui se prelungesc în înviere și sunt pururi prezente în ea și în Hristos cel înviat… Ca și Învierea, care este prăznuită o singură dată pe an, dar ca stare permanentă a lui Hristos și nădejde a noastră, umple gândirea și viața Bisericii tot timpul, la fel, Crucea, ca eveniment istoric, este prăznuită în Vinerea Paștilor, ca putere perpetuată în Învierea lui Hristos, este pomenită în fiecare zi, invocată de creștini ca ajutor la începutul oricărei fapte și apără- toare de orice necaz”.

Crucea este semnul biruinței finale a Fiului Omului, dar nu numai atât, ci este semnul biruinț ei oricărui păcat, rău sau moarte, care ne încolțește zi de zi. Ea este prezentă pretutindeni în cultul public, în rugăciunea particulară și în viața creș- tinilor. Prăznuirea Crucii în Duminica a III-a din Postul Mare arată intenția Bisericii de a o așeza la mijlocul perioadei de pregătire ascetică prin care ajungem la Învierea Domnului. Crucea devine sensul și conținutul acestei pregătiri, dar ea constituie și puterea ce ne trece de la viața pământească la înviere. Puterea crucii care înaintează până la înviere se vede din faptul că prin însăși crucea a deschis Hristos Raiul și l-a primit pe tâlhar în el, iar prin aceasta înlătură din ușa Raiului sabia heruvimului, așa cum gă- sim în condacul Utreniei Duminicii a III-a din Post: „Nu mai păzește sabia cea de văpaie ușa Edenului, că minunată stingere s-a făcut văpăii, prin lemnul Crucii. Acul morții și biruința iadului s-au alungat, că de față ai stat, Mântuitorul meu, strigând celor din iad: Intrați iarăși în rai”.

Crucea face loc în ființa noastră energiei Duhului Sfânt, prin faptul că ea înseamnă moartea făpturii în afirmarea ei autonomă față de Dumnezeu, spune părintele Stăniloae. Crucea lui Hristos este la prima vedere „o față a pieirii și a înfrângerii, dar are în ea izvoarele dă- tătoare de viață ale sfințeniei”. De altfel, în tradiția răsăriteană, crucea lui Hristos ca pătimire fără de păcat a morții nu este treapta extremei slăbiciuni a omului, ci prilejul manifestării puterii lui.

Prin Cruce redescoperim lumea ca dar al lui Dumnezeu

Căderea omului, scria în caietele sale Daniil Sandu Tudor, este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînțelegerea Crucii, adică neputința de a pricepe rostul și trebuința jertfei noastre proprii spre dobândirea mântuirii. Crucea reprezintă atât semnul iubirii culminante a lui Hristos ca om față de Dumnezeu, pătimirea și moartea Lui fiind modul prin care renunță la Sine și se predă Tatălui, unindu- Se cu El, dar și semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu și om față de noi, din care luăm puterea de a ne face asemenea Lui.

Dacă Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă”, atunci omenirea numai prin Hristos cel răstignit și înviat ajunge în Împărăția cerurilor. Crucea aduce creștinilor puterea lui Hristos cel Înviat și, amintindu-ne de ea, noi voim să ne comportăm în lume asemenea Lui, eliberați de patimile egoiste.

Făcând semnul crucii, creștinii nu primesc doar puterea lui Hristos de a birui păcatul și a reuși în tot ce e bun, ci oferă un adevărat cult lui Dumnezeu, aducându-se pe ei și lumea întreagă lui Dumnezeu ca dar.

Crucea transfigurează creația. Prin ea se sfințesc toate: oamenii și lucrurile, casele, grădinile și câmpurile cu roadele lor, mâncarea, apa. Crucea, subliniază părintele Stăniloae, se dovedește singurul mijloc prin care creația se naște sau trece la forma nouă de existență prin care este văzut Dumnezeu ca Cel ce este totul în toate. Imprimată în univers, Crucea redescoperă sensurile adevărate, frumoase, nedeformate de patimi, ale creației, făcând transparent pe Dumnezeu din ea.

(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediția din data de 18 martie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente