Ortodoxie și identitate românească în Transilvania

Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puțin în Transilvania… Aceasta este convingerea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei și Harghitei. Pentru ierarhul de la curbura Carpaților credința ortodoxă a fost singura care a menținut coeziunea populației românești în aceste părți ale țării.

Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Ioan, de cele mai multe ori auzim, fie în biserică, fie la școală, acolo ce e drept mai puțin, că trebuie să ne păstrăm identitatea și demnitatea. Există vreo legătură între românism și ortodoxie?

Cred că în spațiul nostru transilvan iese cu totul bine în relief și a marcat viața și cultura din Transilvania elementul acesta creștin de sorginte ortodoxă. În Transilvania, a fi ortodox este identic cu a fi român. Așa și-au păstrat înaintașii noștri identitatea lor națională sub aura aceasta ortodoxă. Român ortodox! Sau, dacă spuneai în Transilvania ortodox, se știa că este automat ro-mân, având în vedere celelalte confesiuni cu care trăim aici. Aș putea spune că ortodoxia a marcat atât de puternic conștiința românilor, încât, cel puțin în părțile acestea, ale Covasnei și Harghitei, a fost un scut de apărare al identității noastre.

Până astăzi vedem că în localitățile unde s-au păstrat biserici și au fost preoți neîntrerupt în decursul timpului, acolo s-au păstrat și credința și graiul nostru românesc. Acolo unde, din cauza vitregiilor vremurilor, preoții au fost alungați, nu mai avem, astăzi, nici grai, nici limbă româneas-că. Avem și astăzi localități unde credincioșii noștri români ortodocși și-au pierdut limba, și-au pierdut graiul – nu mai grăiesc între ei în limba mamei, ci grăiesc într-o limbă străină. Dar ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. Adică, în Biserică, cultul este în limba română, așa că Hristos, prin Evanghelia Sa, vorbește și acestor comunități tot în limba română. Se roagă în limba română! Iată, deci, ce a însemnat ortodoxia, ce a însemnat credința noastră, păstrată în decursul timpului, nu numai pentru relația interumană, în comunitatea de aceeași limbă. Chiar dacă acolo comunicarea între oameni s-a făcut într-o limbă străină, totuși, ei și astăzi sunt români și vor ră-mâne cât vor trăi pe acest pământ. Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii într-o limbă străină, cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu sfinții vorbesc numai în limba și graiul românesc.

Mă gândesc, apoi, că, dacă în aceste mici comunități, iată cât este amprenta și cum se poate vedea ce a însemnat păstrarea credinței noastre ortodoxe, la nivel național ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru românesc, în forma, în confesiunea aceasta a noastră ortodoxă? Ce am fi noi astăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva valori importante de care să se țină și pe care să-și clădească viața, acel popor dispare, alunecă. Și avem, din nefericire, atâtea exemple pe planetă când unele popoare și-au pierdut credința și, în mod firesc, a urmat pierderea identității naționale și nu mai putem vorbi de o națiune, de un popor unit în jurul unor concepte și valori fundamentale, ci vorbim de un amalgam, de o unire a mai multor culturi, care nu mai dă identitatea aceea profundă care a fost înainte.

„Sabia n-a tăiat doar brațul românului, ci i-a tăiat și limba, i-a tăiat și graiul”

Județele Covasna și Harghita sunt în acest pericol?

În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în arcul carpatic, în arcul de sud-est al Transilvaniei, unde cei care au venit după noi au fost mai puternici și sabia n-a tăiat doar brațul românului, ci iată vedem că de multe ori i-a tăiat și limba, i-a tăiat și graiul. Am putea să amintim de perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după Dictatul de la Viena, când mulți români din această parte au trecut Carpații spre Moldova sau spre Țara Românească, când mulți preoți au fost alungați și numeroase biserici au rămas multă vreme pustii. Iată, eu, când am venit în această parte de țară, am găsit biserici în care nu se mai slujise de șaizeci și cinci de ani! S-a observat că a lipsit ceva din localitatea aceea. Acolo credincioșii vor-besc deja într-o limbă străină – și în casă, și cu vecinii lor ș.a.m.d. -, deci, iată de ce este nevoie să ne menținem credința noastră moștenită din strămoși.

Din nefericire, lumea ortodoxă este destul de mică. Astăzi, când vorbim de un sistem planetar de 6,5 – aproape 7 miliarde de oameni, ortodocși suntem în jur de două sute și ceva de milioane, deci foarte puțin; suntem după virgula miliardelor. De aceea, aici, în spațiul acesta răsăritean s-a păstrat credința ortodoxă și se poate observa că popoarele ortodoxe care au avut credința ortodoxă neîntreruptă au și astăzi un pronunțat caracter de identitate națională. În Rusia, Biserica Rusă de astăzi este foarte înfloritoare. Iată, și ei sunt depozitarii ortodoxiei. Grecia, la fel, este inconfun-dabilă. Atât credința ortodoxă a Greciei, cât și cultura ei sunt inconfundabile, păstrate toate în contextul acesta al credinței care, în decursul secolelor, s-a păstrat așa, venită după rânduielile apostolice, pentru că și Biserica noastră, noi, ca Biserică Ortodoxă, suntem o biserică apostolică, deci avem primele semănături ale cuvântului lui Dumnezeu aruncate în spațiul nostru românesc de un Apostol, Sfântul Andrei.

„M-a trimis Dumnezeu să caut oaia pierdută”

Cum este trăită ortodoxia în aceste comunități din Covasna și Harghita?

V-aș răspunde tot printr-o întrebare. Ce părere aveți despre un tânăr care de curând și-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine și mi-a cerut o parohie din eparhia noastră; și i-am oferit o parohie de 46 de familii? Este greu de înțeles, ca să spun așa: un teolog vine și slujește la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog care a venit și mi-a cerut, tot așa, o parohie și i-am dat o parohie care are 48 de credincioși. Numai atât! Deci, cel cu doctorat a luat 46 de familii, iar cel care nu avea doctoratul încă avea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să a-runc o umbră asupra altor profesii: credeți că un medic s-ar duce la un dispensar unde ar avea patruzeci și ceva de familii sau patruzeci și opt de suflete? Din nefericire, avem comunități de o mie, două mii de oameni și nu au medic! Iată, preotul se duce și pentru o turmă așa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, avem studenți, avem tineri care înțeleg rolul și valoarea ființei umane. Adică, la noi, aici, în Covasna și Harghita, oarecum viața preotului se aseamănă cu pilda aceea pe care a spus-o Mântuitorul că păstorul a lăsat nouăzeci și nouă de oi și s-a dus și a căutat oaia cea pierdută. Așa că și în eparhia noastră, încă de la înființare, am avut a-ceastă perspectivă și această amprentă a parabolei rostite de Hristos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu nouăzeci și nouă de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia rătăcită printre străini, care sunt puținii noștri credincioși risipiți pe aici, prin crestele Carpaților.

„Bucuria slujirii este cea care ne menține aici”

Ce oferă Episcopia Covasnei și Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, care, treptat, dispar din această zonă?

În primul rând este satisfacția aceasta a slujirii. Și, aș repeta, raportul acesta din parabolă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se întoarce. Deci, un păstor se bucură mai mult când găsește oaia cea pierdută și rătăcită, decât de cele nouăzeci și nouă. Există încă această credință și bucurie. Gândiți-vă că am găsit parohii, cum vă spuneam, în care nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot care vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de cincizeci, de șaizeci de ani și vin albinele – albinele din stup n-au înghețat, n-au murit -, și vin, una câte una. Mă gândesc, și pentru mine, și pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ține aici. Pentru că altfel nu putem spune că, în toată această eparhie, din o sută de parohii, dacă sunt maximum zece parohii, care s-ar putea întreține pe ele și să-și întrețină un pic și preotul, și cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dumnezeu, cu ce putem, ne gospodărim: preoții mai și lucrează, deci sunt gospodari, și mai avem ajutor de la Fondul Central Misionar, de unde mai primim un pic de mângâiere pentru preoții pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aș mulțumi Sfântului Sinod, Părintelui Patriarh, bunilor credincioși și preoților din toată țara care adună bănuți după bănuți și o parte din ei ajung și în părțile noastre pentru a mângâia și partea aceasta de trebuință pentru preoții cu parohiile foarte mici și care trebuie sprijiniți, pentru că, altfel, sunt și ei oameni, cu greutăți, cu familii, cu copii. Gândiți-vă că sunt preoți care își duc, în fiecare zi, copiii la distanțe mari la școală, pentru că nu în toate localitățile mai sunt școli în graiul nostru românesc. Și atunci, eu caut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar putea și copiii lor să aibă acces la școală, însă, mila lui Dumnezeu! Încearcă să-și educe și ei copiii, atât în spiritul credinței, cât și în alte profesii. Uitați-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii și toți trei sunt la Medicină. Dacă ați vedea mâinile tatălui lor, sunt crăpate de muncă, însă muncă cinstită. Slujește la altarul lui, peste săptămână muncește în gospodărie și, iată, are trei copii la Medicină. Și mai sunt și alții. Mai am o altă familie care, tot așa, deși orfan (tatăl, n.red.), deja alți doi copii la Medicină, dintr-o singură familie de preot! Așa că încercăm să-i ajutăm. Am acordat și acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăți, știind în ce situație se află părinții lor, și așa se face că am școlarizat până acum peste trei sute de copii. Nu toți sunt preoți, dar o parte dintre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci preoți născuți în această zonă – restul erau veniți din alte părți -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puțin de zece preoți din altă parte și toți sunt din această zonă și, până acum, nici unul nu mi-a cerut dezlegare, să spună: „Părinte, dați-mi dezlegare să plec într-o altă eparhie”. Stau aici, cu părinții lor, cu familiile lor și sunt legați de această zonă. (Articol apărut sub semnătura Diac. Mircea Toma și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 7 iulie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente