Ortodoxie și greco-catolicism în anul 1948

Încă de la începutul anului 1948 se anunțau mari schimbări în societatea românească, de la schimbarea formei de guvernământ și instalarea partidului conducător până la adoptarea unei alte legislații de inspirație sovietică, ce implica inevitabil schimbarea statutului cultelor. De asemenea, toți potențialii oponenți influențați de ‘apusul imperialist’ urmau să fie anihilați în vederea consolidării noului regim politic. Printre aceștia era Biserica Catolică, fie de rit latin, fie de cel bizantin. Lichidarea acesteia din urmă nu făcea decât să elimine un potențial adversar al regimului, dar care, în același timp, rezolva un mai vechi deziderat al Ortodoxiei. În cazul Bisericii Greco-Catolice din România, despre a cărei soartă era anunțată încă din 1946, statul comunist a aplicat modelul sovietic, după cel consumat în Ucraina sovietică. În optica politicienilor de la București, odată adusă în sânul Ortodoxiei, masa credincioșilor era ruptă de Vaticanul imperialist, astfel fiind mai ușor de manipulat într-o Biserică autocefală, precum cea Ortodoxă. În iulie 1948, regimul politic a denunțat concordatul cu Vaticanul, un deziderat al Ortodoxiei românești încă din perioada interbelică, dar și al statului din vremea guvernării antonesciene. Gestul a fost considerat de către politicienii comuniști drept un mare favor făcut Bisericii Ortodoxe, în fapt urmărindu-se îngenuncherea catolicismului din România. În august 1948, a urmat adoptarea unei alte legi a cultelor, care practic cerea o altă recunoaștere a confesiunilor din România după un statut acceptat de Ministerul Cultelor și aprobat de Marea Adunare Națională. O lună mai târziu, numărul episcopatelor ortodoxe și romano-catolice a fost redus, pentru ca regimul să exercite o presiune asupra Bisericilor la nivelul ierarhiilor. Tot acum, autoritățile statului au trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie, o inițiativă a regimului propagată ca un mare dar făcut Bisericii Ortodoxe. Însă, pentru a salva aparențele, atunci ierarhia română, în special cea din Ardeal și Banat, a fost obligată să participe, practic să contribuie la realizarea unui ‘1700 pe invers’. ‘Regimul democrat-popular’ dorea să-i convingă pe români că Biserica Ortodoxă Română este cea care îi trece pe uniți la Ortodoxie. Nu a lipsit nici refuzul manifestat de unii ierarhi ortodocși, precum Nicolae Bălan, care nu putea fi de acord cu metodele autorităților de convingere a credincioșilor și a clericilor greco-catolici de revenire la Biserica-mamă. Însă Securitatea, mereu vigilentă, a acționat asupra mai-marilor din Biserică, astfel încât, prin factorii politici, ierarhi precum Justinian Marina și Nicolae Bălan au fost nevoiți să participe la actul de reîntregire a Bisericii din Ardeal în ziua de 21 octombrie 1948 la Alba Iulia. Ierarhia ortodoxă manifesta o aducere a credincioșilor și slujitorilor greco-catolici prin activitate misionară, nicidecum prin gesturi de forță. Biserica o considera o problemă religioasă, în schimb regimul dorea să-și manifeste fidelitatea față de ‘marele aliat de la Răsărit’. La sfârșitul lui octombrie 1948, potrivit documentelor de arhivă, la Ortodoxie reveniseră aproape 80% din numărul credincioșilor greco-catolici și 1.100 de preoți din cei 1.400. Dar mai erau zone în care greco-catolicismul reprezenta ‘focare de nesupunere civică’ și potențial de propagare cu sprijinul ‘agenturii imperialiste a Vaticanului’, față de care regimul a luat măsuri. La numai o săptămână, după momentul de la Alba Iulia, factorul politic decidea: reținerea episcopatului greco-catolic și a preoților rezistenți care încurajau credincioșii să rămână uniți și ocuparea cu forța a catedralelor și principalelor obiective greco-catolice. Apoi, ca o încununare a politicii regimului pentru anul 1948, dar și ca o legitimare pentru acțiunile sale, printr-un decret special, la 1 decembrie regimul a decis desființarea Bisericii Greco-Catolice. Așa se încheia o primă etapă din actul de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie, ca un act politic inițiat și săvârșit de puterea politică comunistă. Pentru Biserica Ortodoxă Română însă problemele nu se încheiau aici, deoarece presiunile statului pentru consolidarea ‘unificării religioase’ aveau să fie tot mai mari.

Acum peste un deceniu, istoricul Andre Kom spunea că în acest act politic cu implicații religioase, ‘rolul ortodocșilor ar fi relativ modest, mai mult ritual-ceremonial și instrumental. Doar în ultima fază, a consolidării unirii, rolul ortodocșilor va fi substanțial. În etapa întâi, contribuția Bisericii Ortodoxe Române se limitează la propagandă, în timp ce pregătirea administrativă este opera statului. ș…ț Rolul ceremonial corespunde modelării acțiunii sub forma contrafacerii unirii din 1698’. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 22 oct. 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente