Ortodoxia are sensibilitatea misterului – interviu cu Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

Viața duhovnicească așa cum este trăită în biserică nu poate fi epuizată în cuvinte. Specificul Ortodoxiei nu este teoria pe marginea adevărurilor de credință, ci închinarea așa cum spune și Evagrie Ponticul în cuvintele: ‘teolog este cel care se roagă și cel care se roagă este teolog.’ Elementele fundamentale ale Ortodoxiei sunt eclesialitatea, angajarea ascetică, pentru că viața creștină presupune un efort, o nevoință și existența reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. În interviul de mai jos, acordat „Ziarului Lumina”, Înalt Preasfințitul Părinte Serafim, Mitropolitul ortodox român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, ne deslușește câteva din trăsăturile definitorii ale vieții creștine autentice.

Înalt Preasfinția Voastră, astăzi se vorbește în multe locuri și chipuri despre spiritualitate. Definiți acest concept.

Este greu să definim termenul de spiritualitate, care nu este de sorginte ortodoxă. Este folosit mai mult în Occident. La noi, vorbim mai degrabă despre viața duhovnicească, adică viața în Duhul Sfânt, viața creștină, care este viața în Hristos. Termenul de spiritualitate este unul cu caracter teologic, care încearcă să exprime atât cât este posibil în cuvinte viața creștină.

Dogmele, îndrumătoare spre Dumnezeul cel tainic

Care ar fi specificul spiritualității ortodoxe?

Spiritualitatea ortodoxă înseamnă în fond viața duhovnicească, ce are anumite caracteristici. Încercând să definești ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte, îți dai seama că viața nu poate fi epuizată într-o definiție. Cuvintele, expresiile spun ceva despre spiritualitate, despre viața duhovnicească, dar ele sunt departe de a o epuiza. La fel, dogmele, care sunt expresii ce încearcă să exprime misterul, fac acest lucru delimitând adevărul de erezie, de ceea ce este rătăcire. Dogmele nu cuprind misterul în sine, în bogăția lui, nu-l epuizează, ci sunt mai mult indicatoare, îndrumătoare spre mister, spre taina care este Dumnezeu. Iar viața duhovnicească, fiind în legătură cu Dumnezeu, este inefabilă cum Dumnezeu însuși este inefabil.

Ce loc are Filocalia în spiritualitatea ortodoxă?

Filocalia a avut, are și va avea un loc central în viața noastră duhovnicească. Ea rezumă aspectele fundamentale duhovnicești, cu accent pe curățirea inimii, pe curățirea lăuntrică, pe rugăciune, pe asceză, pe nevoință, pe ascultare. Toate aceste elemente care ne ajută să ne purificăm, să ne sfințim inima, să ne unim cu Dumnezeu, să ne desăvârșim, să ne îndumnezeim. Iată tot atâtea expresii similare, care au aceeași convergență. Filocalia a avut în istoria creștinismului răsăritean un loc aparte. Să nu uităm că prima Filocalie a fost compusă în secolul al IV-lea de Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz, care au făcut o culegere, o antologie de texte din cele mai frumoase referitoare la viața lăuntrică din diferiți Părinți. Sigur, Filocalia clasică este cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneția în secolul al XVIII-lea.

Filocalia îl interpelează pe omul contemporan

Cum mai poate fi atras omul de astăzi de literatura filocalică?

Eu cred că tocmai literatura filocalică îl poate atrage pe omul de astăzi dacă acesta o descoperă, dacă are interesul s-o citească. Nu-i ușor să ajungi să cunoști Filocalia. Este nevoie și de pasiune, dar și de răbdare. Cine citește Filocalia este interpelat personal de scrierile filocalice. Celelalte scrieri de nuanță teologică sau alte scrieri cu caracter duhovnicesc nu știu dacă-l interpelează atât de mult pe omul contemporan cum o face Filocalia. Iar aceasta tocmai pentru că ea exprimă chintesența vieții după care suspină tot omul. Te regăsești în aceste texte, îți găsești eul tău cel mai profund fiindcă Filocalia se constituie ca un răspuns la întrebările Părinților din vechime. Aceștia au ajuns să primească soluții la problemele duhovnicești cu care se confruntau. Răspunsul nu mai trebuie să-l mai căutăm noi înșine, ci îl primim din aceste scrieri. Dacă Filocalia ar fi cunoscută mai bine de creștini, foarte mulți s-ar preocupa de o viață duhovnicească personală și s-ar angaja în acest demers. Nu poți să fii creștin deplin, autentic decât în Biserică. Or, scrierile filocalice te trimit la Biserică, să te integrezi, în comuniunea eclesială, acolo unde este locul nostru natural, propriu, de creștin. Prototipul filocalic este omul eclesial. Părinții filocalici au fost în Biserică și s-au exprimat ca și creștini aparținând Bisericii. Părintele Sofronie de la Essex spunea în acest sens că nu-și poate închipui un creștinism în afara Bisericii sau un creștinism fără asceză și adogmatic. Acestea trei sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei: eclesialitatea, angajarea ascetică (viața creștină presupune un efort, o nevoință) și existența reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. Atunci nu le mai simțim ca pe niște îngrădiri, ci le trăiești ca atare, de la sine, în modul cel mai natural. Patimile ne fac să vedem în dogme, în canoane ceva constrângător. În momentul în care suntem liberi de patimi, toate rânduielile Bisericii le vom trăi în mod spontan, ca de la sine, pentru că ele sunt, în fond, scrise în natura omului nepervertit, ajutând pe om să se despătimească. La început, orice efort, orice normă, orice dogmă îți pare o constrângere, ceva care îți limitează libertatea, care este una rea, care alege deseori răul în locul binelui. Dar libertatea adevărată este aceea de a trăi în Duhul Sfânt, de a săvârși numai binele.

Pronia și judecata, căile prin care Dumnezeu conduce lumea

Duhul lumii se imprimă și înlăuntrul omului. Dacă omul de astăzi a pierdut aproape toate reperele spirituale, cum mai poate el descoperi adevărul?

Este o taină a lui Dumnezeu care se îngrijește și vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului. Noi nu ne putem da seama cum lucrează Dumnezeu cu fiecare om din lumea aceasta. Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni. Pentru El toți oamenii sunt copiii Lui și Dumnezeu îi mântuiește pe fiecare după planul Său veșnic. Cum? Aceasta nu o putem spune noi, dar, din cele ce observăm noi înșine în viața noastră și cum ne spun unii Părinți, în vremurile în care credința se va împuțina, lumea se va rătăci. Lui Dumnezeu nu-i mai rămâne decât să întoarcă pe oameni la credință prin calea aceasta a necazurilor, a pătimirilor, a suferințelor, a încercărilor. La acestea ajungem nu pentru că vrea Dumnezeu, ci din cauza rătăcirii noastre, a lipsei de credință, de angajare în Biserică, de trăire autentică a Crezului și a Botezului propriu. Neputințele ne duc la tot felul de încercări. Acestea trezesc în noi conștiința că avem nevoie de Dumnezeu, că numai Dumnezeu ne poate salva din aceste situații uneori limită. Foarte mulți credincioși creștini botezați, dar care nu au practicat în viața lor, poate zeci de ani, credința, se întorc la Biserică din cauza necazurilor. Alții se întorc pe alte căi, Dumnezeu știe. El poate face adevărate minuni în viața unor oameni. Necazurile și încercările vieții pot fi considerate ele însele minuni care te întorc spre Dumnezeu, spre tine însuți în fond și te repun pe calea cea adevărată, calea firească a omului, care este calea credinței, calea Bisericii, calea rugăciunii, calea postului, calea adevărului, calea dragostei, a jertfei. Astăzi lumea este atât de rătăcită, trăim într-un fel de haos spiritual. Părintele Stăniloae o numește calea negativă de cunoaștere a lui Dumnezeu. Calea pozitivă e cea prin providență, și cea negativă e judecata. Iar judecata asta este: necazurile, neputințele, greutățile vieții. Dacă nu te întorci la Dumnezeu de bunăvoie, contemplând natura, văzând în toate voia lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu față de oameni, ajutorul lui Dumnezeu care este permanent, îl vei cunoaște pe Dumnezeu prin judecata Lui în viața ta. Dacă am conștientiza providența lui Dumnezeu, ne-am converti, ne-am întoarce, am fi sensibili față de acest ajutor.

Există o eshatologie intrinsecă a istoriei. Noi vorbim despre eshatologia de la finele istoriei și de judecata personală sau individuală de la sfârșitul vieții noastre, dar mai există o judecată a faptelor din viața noastră de zi cu zi. În viață, de multe ori noi primim răsplata faptelor noastre.

Entropia duhovnicească

Așa spunea părintele Rafail Noica, că în viața noastră suntem judecați de Dumnezeu și noi înșine Îl judecăm pe El.

Când vorbim de judecata lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim și la această judecată intrinsecă a istoriei, a vieții omenești, înainte de a fi judecata particulară și cea universală. Trebuie să ne gândim că judecata lui Dumnezeu este permanent asupra noastră și că aceasta constă din faptul că noi ne primim de multe ori plata faptelor noastre încă de aici, de pe pământ. Ai făcut rău, răul acela se întoarce împotriva ta, mai devreme sau mai târziu. Ai omorât, ai desfrânat, te-ai lăcomit, toate patimile acestea se întorc asupra noastră. Așa cum există o lege a naturii, a firii, imuabilă, pe care dacă o încalci suferi imediat consecințele faptelor tale. Tot așa se întâmplă și în viața duhovnicească, care este guvernată de legi duhovnicești, morale, spirituale. Dacă încalci aceste legi, ele, se întorc asupra ta, se răzbună. Asta este judecata lui Dumnezeu. Sigur că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, Dumnezeu ne iubește și vrea să fim sănătoși, buni și înțelepți. Dar dacă noi nu vrem… răutatea se întoarce împotriva noastră. Există o entropie duhovnicească.

Cum ajunge omul de astăzi la pocăință?

Pocăința, ca toate darurile, ca toate virtuțile, vine de la Dumnezeu. E foarte greu să spui cum lucrează darul lui Dumnezeu asupra omului în condițiile în care intervine și libertatea noastră proprie. Cum se conjugă deci darul lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfânt și voința noastră proprie? Fiecare om în lumea aceasta are o cale a lui care nu se aseamănă cu ale celorlalți. În viața fiecărui om există un punct de convertire, de întoarcere, de trezire duhovnicească, chiar dacă omul nu duce această trezire până la capăt. A te pocăi înseamnă a-ți da seama de greșeala ta, de rătăcirea ta și a-ți schimba judecata, mintea.

Părintele Sofronie de la Essex spunea că pocăința este asemenea unei lumini care deja a pătruns în sufletul tău și-ți face vizibile păcatele…

Sigur, lumina aceasta este de la Dumnezeu. Cum percepem noi această lumină, ce importanță îi dăm, cum o permanentizăm, este iarăși o taină a lui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu lucrează în viața fiecărui om pe tot parcursul ei ca omul să se pocăiască, să se întoarcă într-o zi. Și se întâmplă ca omul să se întoarcă puțin, după aceea să ezite, apoi iar să revină, până când probabil într-o zi se întoarce definitiv la Dumnezeu. În cazurile cele mai fericite. Alții probabil se vor pocăi spre sfârșitul vieții sau pe patul morții, când omul, fiind disperat, își dă seama că a trăit în zadar. Atunci Dumnezeu îi dă cunoștința deșertăciunii vieții, smerenia și pocăința.

Nu e tardivă această întoarcere?

Cum nu a fost tardivă întoarcerea tâlharului de pe cruce, probabil că nu va fi nici a noastră în cazul în care ne întoarcem în al doisprezecelea ceas. Sigur, noi nu putem să ne lăsăm în nădejdea pocăinței pe patul morții. Pentru că moartea poate să vină fulgerător, când tu nu mai judeci normal, se pot întâmpla tot felul de situații. Dar noi nădăjduim în mila lui Dumnezeu și în mântuirea care vine de la El atât timp cât trăim pe pământ, până în ultima clipă a vieții. Nădejdea mântuirii e prezentă până în momentul plecării noastre de aici. Ne putem asemăna cu tâlharul, știind că el nu a amânat în mod voit convertirea sa. Dacă îți faci planul că te pocăiești la sfârșitul vieții, atunci fii sigur că nu te vei pocăi.

Nici omul însuși nu se cunoaște pe sine cum îl știe Dumnezeu

Totuși, convertirea are nevoie de circumstanțe favorabile? Trebuie să avem o clipă a noastră în care să se producă schimbarea interioară?

Eu cred că în clipa aceea Dumnezeu lucrează efectiv în noi și ne întoarce, iar momentul acela reprezintă concluzia unei vieți întregi. Noi nu cunoaștem cum privește Dumnezeu viața omului. Noi judecăm după lucrurile exterioare. Poate nici omul însuși nu se cunoaște pe sine cum îl știe Dumnezeu.

Nu putem să teoretizăm, nici să generalizăm. Mântuirea este personală. Mântuirea este o lucrare a lui Dumnezeu asupra fiecărui om. Fiecare om își are traiectoria vieții lui unică. Numai Dumnezeu știe ce se petrece în sufletul fiecărui om de-a lungul întregii vieți. În viața fiecărui om sunt și lucruri pozitive, și lucruri negative. Ele sunt amestecate. Probabil că pocăință, regret, păreri de rău, nemulțumire pentru felul de a viețui, toate acestea fiind cunoscute de Dumnezeu, raportate la faptele negative, știe Dumnezeu cum acestea biruiesc la un moment dat rătăcirea omului. Deodată apare acea lumină, acea scânteie divină și omul se întoarce și se pocăiește cu adevărat. Lucrul acesta se poate întâmpla și la sfârșitul vieții. Noi nu ne dăm seama cât de complexă este viața omului și tot ce se petrece de-a lungul ei. Omul este o taină, cum Dumnezeu Însuși este taină. A întreba prea mult despre lucruri la care nu avem acces nu ne este folositor. Trebuie să nu judecăm comparativ, ci să lăsăm loc tainei. Să nu încercăm să pătrundem rațional taina. Misterul, taina lui Dumnezeu, este specificul Ortodoxiei. Spiritualitatea ortodoxă respectă misterul, nu-l epuizează în concepte teologice, dogmatice, în calcule. În fața misterului te închini. Misterul se adoră în tăcere, nu se discută despre el. Cazi în genunchi și adoră misterul, contemplă-l. De taina lui Dumnezeu trebuie doar să te minunezi. În teologia occidentală misterul aproape că a dispărut. Asta este frumusețea Ortodoxiei: taina, misterul care este protejat, care există și de care nu te poți apropia prea mult. Îl contemplăm și cădem în fața lui. Nu iscodim prea mult cu mintea, îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cum știe El. Noi ne încredințăm lui Dumnezeu, ne abandonăm Lui. Aceasta este atitudinea corectă a creștinului ortodox. Cel care întreabă toată ziua cine se mântuiește, cine nu se mântuiește nu are o atitudine ortodoxă, ci una absolut contrară. Cum să spun eu cine se mântuiește și cine nu? Cunoașteți prea bine pilda din Pateric cu monahul care a fost întrebat care sunt oile și care sunt caprele la care face referire Mântuitorul în Evanghelie. Părintele a răspuns cu smerenie: ‘toți sunt oi, eu singur sunt capră’.

Mântuirea este paradoxală

Deci nu putem judeca cine se mântuiește?

Cine se duce în iad, cine se duce în Rai? Toți se duc în Rai, numai eu mă duc în iad. Cum, te-ai bucura ca toți să se ducă în iad și tu să te duci în Rai? Ce Rai ar fi acela unde ești singur? Tu vrei ca toți să se mântuiască. Ar trebui să te doară sufletul pentru toți oamenii și pentru întreaga făptură. Sfântul Isaac Sirul se ruga și pentru vrăjmașii adevărului. Tu te rogi pentru ei, nu-i trimiți în iad, nu-i excluzi, nu-i blamezi. Te rogi pentru ei, te doare sufletul că sunt rătăciți și vrei ca și ei să se mântuiască chiar înaintea ta. Sfântul Apostol Pavel se ruga ca toți cei din neamul lui să se întoarcă chiar cu prețul osândirii lui.

Vedeți, mântuirea este paradoxală. Ortodoxia are sensibilitatea misterului, se închină lui, nu vorbește, nu face teorie pe marginea tainelor dumnezeiești, nu teologhisește în mod scolastic. Teologia pentru noi, ortodocșii, reprezintă rugăciunea adevărată. Spune Sfântul Evagrie Ponticul: cel ce se roagă este teolog, și teolog este cel ce se roagă. Trebuie să te rogi, nu să discuți, să condamni, să judeci toată ziua pe semenii tăi, indiferent cine sunt aceia, fie că sunt de o credință cu tine sau de altă credință. Noi nu putem să judecăm pe nimeni. Cine se judecă se judecă pe el însuși, se condamnă pe sine. Acest principiu este fundamental în spiritualitatea ortodoxă.

Înaintea tuturor, Hristos a mers pe drumul crucii

Cum aduce pocăința bucurie în sufletul omului?

Știind că pocăința se referă la recunoașterea păcatelor, la săvârșirea răului făcut de noi.

Nu numai în pocăință, ci în toate celelalte aspecte ale vieții duhovnicești, creștinul ortodox trăiește antinomic. Ca să ajungi la o virtute, la o statornicie în bine, nu este ușor. Trebuie să te angajezi prin efort, prin asceză, prin rugăciune, prin nevoință. Acest efort, acest angajament, e un aspect mai puțin plăcut, dificil. Dar în urcușul acesta duhovnicesc, anevoios, se cuprinde și o bucurie, paradoxal, o bucurie a împlinirii care încă nu-i definită, dar care își arată deja germenul, o simțim deja. În purtarea crucii este ascunsă învierea. Pentru că înaintea noastră, a tuturor, a mers pe această cale Iisus Hristos Însuși. Mântuitorul și-a purtat crucea o viață întreagă: cu suferințe, cu necazuri, dar El a biruit inclusiv moartea prin Înviere. Viața lui Iisus Hristos o refacem fiecare dintre noi. Mântuitorul a înviat deja, și Învierea Lui este cuprinsă în toate etapele progresului nostru duhovnicesc, în tot urcușul acesta, în toată purtarea crucii este cuprinsă și învierea. ‘Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!’ Suferința este întotdeauna îmbinată, este străbătută mai mult sau mai puțin de biruința și lumina Învierii. Nu este o suferință sau o pătimire oarbă, pentru ea însăși, fără nici o nădejde. Nu, când te rogi mult, când postești mult, când te nevoiești mult, e greu, bineînțeles, dar în acea nevoință, în acea greutate tu simți deja o arvună a Învierii, o bucurie a Învierii, care încă nu-i totală, dar care te încurajează să mergi mai departe. Atunci îți înmulțești și postul, îți înmulțești și nevoința, tu nu te mai temi de insucces, nu mai pui răul înainte, vezi totul din ce în ce mai pozitiv, mai frumos. În fața ta stă Învierea, biruința finală. Ești pe drum, cazi, ești sub povara crucii, dar tu știi că în cele din urmă vei ajunge, cu siguranță, la Înviere. Credința biruinței finale e o constantă a întregii noastre vieți duhovnicești.

Comentarii Facebook


Știri recente