Originea sărbătorii „Înălțării Sfintei Cruci”

În jurul anilor 350-360, s-a ivit la Ierusalim o tradiție care atribuia descoperirea Crucii și Mormântului lui Hristos împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, care ar fi întreprins un pelerinaj la Locurile Sfinte în ultimii ani ai vieții. Tradiția aceasta e consemnată în secolele IV-V de către Ghelasie de Cezareea, Sf. Ambrozie de Milan, Sf. Ioan Gură de Aur, Rufin, Paulin de Nola, Socrate, Sozomen și Teodoret de Cyr.

Pe locul acestor minunate descoperiri, Constantin cel Mare a ridicat, între 326-335, un grandios complex cultic orientat de-a lungul unui ax central și alcătuit dintr-un propileum succedat de un atrium încadrat de porticuri, de Martyrium (bazilica de pe Golgota), despărțită printr-un al doilea atrium de Anastasis (rotonda Sf. Mormânt). Pe amplasamentul complexului constantinian, distrus din cauza vitregiilor istoriei, împărații Justinian cel Mare (secolul al VI-lea) și Heraclie (secolul al VII-lea) au ridicat noi edificii, căzute, la rândul lor, pradă distrugerilor declanșate în 1009 de califul Al-Hakim. Între 1099-1149, cruciații au realizat o restaurare de anvergură ale cărei urme sunt vizibile până astăzi.

Târnosirea locașului ctitorit de Constantin cel Mare a avut loc sâmbătă, 13 septembrie 335, la acest mare eveniment fiind de față și episcopii participanți la Sinodul de la Tyr (iulie 335).

Alegerea zilei sfințirii nu a fost întâmplătoare. În 335 se sărbătorea Tricenalia (30 de ani de domnie ai împăratului), iar prin această ctitorie, Constantin dorea să mulțumească lui Dumnezeu Care i-a hărăzit victoria din 324 împotriva lui Liciniu și conducerea întregului imperiu. 13 septembrie era ziua inaugurării templului lui Jupiter de pe colina Capitoliului din Roma, simbol al religiei romane și, astfel, biserica de la Ierusalim, locul Patimii și Învierii lui Hristos, ridicată pe locul statuii lui Jupiter, subliniază biruința Bisericii asupra păgânismului. Zidirea ei semnifică simbolic zidirea Noului Ierusalim și reîntoarcerea slavei lui Dumnezeu în Cetatea Sfântă. Constantin devine noul Solomon și nu întâmplător pelerina Egeria (383) menționează că ziua târnosirii Martyrium-ului coincide cu ziua sfințirii Templului lui Solomon, marcând astfel plinirea Legii prin Hristos și faptul că noua biserică, simbol al Crucii, reflectă Ierusalimul ceresc în care a intrat Domnul prin jertfa Sa.

Cu ocazia târnosirii a avut loc și instalarea Lemnului Sf. Cruci în noul locaș. Meonologhiul lui Vasile II (secolul XI) relatează că a doua zi după sfințirea locașului, pe 14 septembrie, patriarhul Macarie s-a suit pe un loc înalt și a ridicat de mai multe ori spre cer Lemnul Sf. Cruci, de fiecare dată poporul strigând: „Doamne miluiește!”. Aceasta ar fi originea momentului în care, la sfârșitul Utreniei zilelor închinate Crucii, preotul ridică Crucea în prezența credincioșilor. Conform Egeriei, de atunci s-au instituit anual zilele dedicației (dies encenarium), în care se prăznuia, timp de 8 zile, târnosirea bisericii din Ierusalim și a Sf. Cruci, cu aceeași strălucire ca Paștile și Epifania. Expunerea și venerarea Lemnului Sfânt al Crucii, adăpostit într-un sipet de argint aurit, avea loc în Ierusalim de două ori pe an: în Vinerea Patimilor și de 14 septembrie.

Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se mai păstrează în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Veneția, Constantinopol, în Franța (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix” din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sf. Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) etc. Cel mai mare fragment din Sfânta Cruce se află la Mănăstirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adus, în 1992, pentru câteva săptămâni și în țara noastră, spre închinare.

În 2004, cu prilejul hramului Cuvioasei Parascheva, a fost adus la Iași un alt fragment din lemnul Sfintei Cruci, care se află la Mănăstirea „Panaghia Soumela” – Veria, Grecia.

Sursa: Săptămânalul ‘Lumina de Duminică’

Comentarii Facebook


Știri recente