O subestimare tot mai pronunțată

Edictul de la Mediolanum a fost considerat de unii cercetători ca având o valență infinit mai scăzută decât cea care i s-a acordat din partea creștinismului. În pofida susținerii acestei păreri de către persoane marcante, există puține argumente favorabile ei, cele din urmă având o valoare îndoielnică. Considerăm că edictul are mai multă importanță decât documentele similare emise înaintea sa, dar că această situație trebuie plasată foarte atent în contextul istoric al perioadei respective.

În general, majoritatea cercetătorilor din prezent par circumspecți atunci când își exprimă părerea cu privire la importanța Edictului de la Mediolanum (Milano de astăzi). Regăsim opinii conform cărora fie Edictul este o simplă scrisoare căreia i s-a exagerat semnificația, fie adresantul acesteia era un simplu guvernator de provincie (Bitinia), fie acordul în sine a fost unul depășit din toate punctele de vedere – atât pentru creștinii care se bucurau deja de libertate din partea lui Constantin cel Mare, cât și din perspectiva aplicării sale practice în Răsărit, unde Licinius a preferat să continue unele persecuții. Așadar, edictul a fost redundant în Apus, recunoscând ceva deja existent, în timp ce în Răsărit a fost complet ignorat. Ceea ce majoritatea cercetătorilor uită (voit sau nu!) este că majoritatea edictelor și rescriptelor emise de împărații romani, care aveau pretenții de aplicare universală, erau impuse rareori uniform. Să luăm câteva exemple celebre. Res-criptul lui Traian este o simplă epistolă, la fel și cel al lui Hadrian (presupus), în timp ce persecuții-le întemeiate pe edict, precum cele ale lui Severus, Galerius sau Decius, nu au avut niciodată aplicare universală. Întotdeauna au existat regiuni unde legile au fost aplicate cu indulgență sau au fost pur și simplu lăsate deoparte. Să ne aducem aminte că și după perioada primelor trei secole comunicarea a lăsat de dorit în ceea ce privește latura publică. În anul 420, episcopii din Persia încă mai dezbăteau aspecte de la Sinodul al II-lea Ecumenic și trebuia să decidă dacă îl acceptă sau nu! Așa-dar, a emite pretenții de aplicare universală pentru un document (fie el și sub formă oficială, iar nu epistolară, cum sunt majo-ritatea!) în secolul al IV-lea este o iluzie, care, din păcate, este ridicată la rang de adevăr absolut de numeroși cercetători de renume. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu are mai multe valențe universale decât au avut documentele similare precedente, dar nici mai puține. Cu alte cuvinte, ne confruntăm aici cu o falsă controversă, menită mai mult să atragă atenția asupra subiectului în sine, decât să aducă lumină asupra unui fapt „necunoscut” din punct de vedere istoric.

Restituirea lăcașurilor de cult

Unii cercetători s-au grăbit să afirme că edictul este criticabil și pentru că nu se adresează exclusiv creștinilor. În sprijinul afirmației lor au adus în discuție următorul pasaj-cheie: „Întrucât eu, Constantin Augustus, și eu, Licinius Augustus, ne-am întâlnit în chip fericit la Mediolanum și am urmărit să îndeplinim tot ceea ce interesează binele și folosul poporului, între alte decizii pe care le considerăm utile tuturor în multe privințe, am hotărât în primul rând să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității, adică să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți posibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care și-o doresc, astfel încât orice divinitate sau putere cerească ar fi aceea, să ne poată fi de folos și nouă, și tuturor celor care se găsesc sub puterea noastră” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, 10, 5, 1, 2 – trad. C. Bejan în: Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 197 – vezi nota 206). Considerăm că aici se regăsește de fapt o enunțare generală care arată că toleranța nu se exercită exclusiv asupra religiei creștine, o captatio benevolentiae față de populația păgână a imperiului care avea o părere împărțită asupra subiectului în cauză. De altfel, acest fapt este întărit în continuare de ur-mătoarea afirmație: „Pacea vremurilor actuale cere ca fiecare să aibă libertatea de a-și alege și practica religia care-i place” (ibid., p. 198). În continuare, se precizează clar că lăcașurile de cult creștine trebuie restituite credincioșilor fără a se cere nimic financiar în schimb. Dacă acestea au fost înstrăinate de autoritatea romană și, astfel, s-au plătit bani pentru ele, magistratura locală este silită să judece cauza și să înapoieze din trezoreria statului despăgubirile necesare. Așadar, creștinii beneficiau de reprimirea propriilor biserici, fără a fi nevoiți să plătească nimic în schimb. De asemenea, se cere în mod expres ca și alte bunuri răpite creștinilor să le fie restituite în același fel: „Deoarece aceiași creștini nu posedau numai lăcașuri de cult, unde aveau obiceiul să își țină adunările, ci, întrucât se știe că avuseseră și alte bunuri care nu aparținuseră persoanelor fizice, ci întregii comunități, vei da poruncă, potrivit legii amintite mai înainte, ca toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nici o împotrivire creștinilor, adică grupului și comunității lor. Dispozițiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb prețul lor să aibă, cum am spus, speranța că vor fi compensați potrivit mărinimiei noastre” (ibid., pp. 198-199). A-șadar, se procedează și la restituirea bunurilor bisericești, care vor fi constat în obiecte de cult, terenuri și alte proprietăți. Observăm aici grija și atenția Sfântului Constantin cel Mare, care a căutat pe orice cale să efectueze această restituire în mod corect și cinstit, fără a aduce vreun prejudiciu persoanelor care se aflau în posesia bisericilor creștine și pe care le achiziționaseră de la autoritatea romană. De asemenea, se vede preocuparea ca legea să fie aplicată cât mai repede: „Oricum, trebuie să acorzi toată atenția comunității creștinilor, astfel încât porunca noastră să fie adusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândețea noastră, să avem convingerea că li-niștea publică este în felul acesta asigurată” (ibid., p. 199).

Edictul de la Mediolanum cuprinde două diferențe majore față de cel emis de Galerius cu scurt timp înainte de moartea sa. Prima dintre acestea este reprezentată de precizarea libertății religiei creștine într-un mod mult mai clar, în timp ce cea de-a doua constă în restituirea clară a lăcașurilor de cult și a proprietăților acestora care fuseseră preluate abuziv de puterea romană. Ambele aspecte sunt deosebit de importante, iar argumentele istoricilor cum că documentul în cauză a avut doar un efect local și a fost departe de a reprezenta un element esențial în ascensiunea creștinismului trebuie privite cu multă circumspecție. În definitiv, orice critică are nevoie de argumente puternice pentru a nu se transforma într-o simplă joacă de cuvinte. (Articol realizat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 4 iulie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente