„O sărbătoare a națiunii române”

Sărbătorim astăzi ziua Unirii Principatelor Române, la 154 de ani de la evenimentele petrecute pe Dealul Mitropoliei din București, când Adunarea Electivă a Țării Românești alegea domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, domnul ales al Moldovei. Despre importanța zilei de 24 ianuarie 1859 pentru poporul român ne-a vorbit acad. prof. dr. Dan Berindei, vicepreședintele Academiei Române.

Domnule academician Dan Berindei, care a fost contextul istoric al evenimentelor petrecute în Iași și București la 5, respectiv 24 ianuarie 1859?

Procesul politic care a avut loc a fost marcat de evenimentele legate de Războiul Crimeei și de urmările sale, de Congresul de la Paris din 1856 și de tratatul care s-a încheiat între Puteri în urma acestui congres. Statutul internațional al Principatelor a fost modificat prin hotărârea Marilor Puteri, în sensul că a fost menținută suzeranitatea otomană, dar Principatele au ieșit de sub protectoratul Rusiei și au intrat sub garanția colectivă a celor șapte Mari Puteri ale Europei. Pe de altă parte, însă, lucru deosebit de pozitiv a fost intenția acestor Puteri de a da o altă înfățișare acestui spațiu românesc, sau cel puțin unei părți din el, partea principală reprezentată de Moldova și Țara Românească. În consecință, nu numai că s-au luat anumite hotărâri referitoare la români și la modernizarea lor, dar, totodată, s-a hotărât chiar ca românii să fie consultați. De aici a apărut ideea Divanurilor sau Adunărilor ad-hoc, care s-au întrunit în 1857 și care au fost prezidate, în fiecare țară, de mitropolit: în Moldova de Sofronie Miclescu, în Țara Românească de Nifon Rusăilă.

Ați amintit de cei doi mitropoliți care au prezidat atât Divanurile, cât și Adunările Elective. Cât de important a fost aportul reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române în pregătirea și realizarea Unirii Pricipatelor?

Momentul crucial de la 24 ianuarie 1859, prin care a apărut pe harta Europei un nou stat național, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost legat strâns de Biserica Ortodoxă, atât în final, cât și pe tot parcursul acțiunii precedente, care a durat o jumătate de deceniu și în care clerul a avut rolul său, atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Înăuntrul adunărilor au figurat, de asemenea, reprezentanți ai clerului, aleși și ei pentru a reprezenta o categorie importantă din acea vreme, care să adauge la revendicările care urmau a fi exprimate și această componentă esențială pentru orice societate. Prezența clericilor a contat foarte mult, mai ales începând din anii 1855-56. La slujbe, în predici, preoții făceau aluzii la problema unirii și mulți dintre ei chiar transmiteau enoriașilor îndemnul de a sluji această cauză. Astfel se și explică răsunetul extraordinar pe care l-a avut această idee, pentru că a fost slujită de toată lumea. Biserica a avut rolul ei firesc de a stimula această acțiune de apropiere care avea să se dovedească atât de utilă în existența românilor.

Care a fost rezultatul întrunirilor Divanurilor ad-hoc?

După cum știm, Divanurile ad-hoc au adoptat programul unionist în unanimitate în Țara Românească, având numai două voturi potrivnice în Moldova, și în temeiul acestui program unionist se prevedea unirea celor două țări sub un principe străin și, de asemenea, ceea ce era deosebit de important, un Guvern responsabil și o adunare reprezentativă, să spunem o Cameră aleasă de reprezentanții întregii societăți, pe modelul Divanurilor ad-hoc. În această situație s-a trăit un moment de cotitură: Europa ne dăduse ceva, dar nu totul! Nu se acceptase unirea, se dăduse o titulatură frumoasă: «Principatele Unite». Dar în spatele acestei titulaturi se mențineau doi domni, două administrații, două Guverne, două Adunări. Deci aceste țări erau unificate și nu erau. În această ipostază, a revenit înșiși românilor, muntenilor și moldovenilor sarcina de a găsi soluțiile. Soluțiile au fost deosebit de ingenioase, trebuie să spunem, și inteligente, dar ele s-au întemeiat mai ales pe un avânt patriotic deosebit. Timp de câțiva ani de zile, societatea din Principate a fost preocupată în mod dominant de realizarea acestui program al mișcării naționale unioniste. Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesar ca cele două Adunări care urmau să aleagă pe viitorii domnitori, câte unul în fiecare țară, să exprime ele, în fond, dorința ardentă a românilor.

Cum au reușit românii să împlinească acest ideal?

La Iași, la 5 ianuarie, a fost ales candidatul mișcării naționale, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, și în ceea ce privește Țara Românească, problema a fost mai complicată. La Iași ea a fost simplificată și prin căimăcămia interimară care a avut o compoziție unionistă 100% și, datorită acestui lucru, în compoziția Adunării partida națională a avut o majoritate clară. În Țara Românească, însă, situația a fost puțin diferită. Aici, toată lumea dorea unirea, dar totuși opțiunile erau împărțite. Exista o grupare destul de însemnată, conservatoare în înțelesul rău al cuvântului, în sensul de a nu accepta, în fond, modernizarea în deplinătatea ei. E drept că nici acești conservatori nu erau ostili unirii, dar ar fi vrut o unire, să spunem, în propriul lor folos înainte de toate. În această situație s-a deschis Adunarea cu o majoritate care nu mai era a partidei naționale, unioniste active. Dar vorbim despre cel mai important oraș din spațiul românesc – București -, și de data aceasta intervenția populară a fost hotărâtoare, atât a orășenilor, cât și a câteva mii de țărani care au pătruns în oraș și s-au alăturat orășenilor. După aprecierile consulilor străini, care n-aveau nici un interes să umfle cifrele, a fost vorba de 35.000, până la 40.000 de oameni care timp de trei zile au stat în preajma Adunării, pe Dealul Mitropoliei, susținând minoritatea din Adunare, dar care avea niște concepții mai înaintate. Au fost două zile de înfruntări foarte mari, aproape că exista primejdia unui război civil și soluția s-a găsit în noaptea de 23 spre 24, când la hotelul Concordia, care se găsea pe str. Smârdan, există clădirea și astăzi, s-au întrunit deputații reprezentând minoritatea aceasta națională. Acolo Dimitrie Ghica, fiu al celui dintâi domnitor pământean după 1821, a lansat ideea dublei alegeri: să se renunțe la toți ceilalți candidați și să fie ales de toată lumea Cuza. Cei de față, deputați ai partidei naționale, au adoptat această hotărâre. A doua zi, ea a fost comunicată majorității conservatoare. Între timp, însă, Ion Brătianu, care a fost un fel de artizan al acestei operații politice gingașe, dar foarte importante, a luat legătura cu șeful poliției, col. Caragea, și șeful armatei, gen. Vlădoianu, asigurându-și neutralitatea lor. Pe de altă parte, s-a și angajat ca poporul să stea la o anumită distanță, să nu se poată spune că votul a fost dat sub presiune.

Într-adevăr, a doua zi, când consulii străini au sosit la Adunare, au rămas surprinși că au găsit o atmosferă relativ liniștită, nu ca aceea din zilele precedente și, de asemenea, poporul la distanță. În Adunare s-a cerut ședință secretă și în ședință s-a făcut propunerea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Conservatorii au acceptat-o, evident, și oarecum sub presiunea mulțimii din zilele precedente, dar și pentru că ei înșiși erau, în fond, unioniști, nu erau contrari unificării; voiau doar să-și păstreze, să spunem, partea leului în procesul de unificare. În consecință, s-a luat angajamentul de către toți deputații să-și dea votul lui Cuza și apoi a urmat ședința publică în care toți deputații, în frunte cu mitropolitul, au votat numele lui Alexandru Ioan Cuza. Practic, așa s-a făcut unirea, printr-o unire personală reprezentată de domnitorul Moldovei care acum devenea și domnitorul Țării Românești. Cu alte cuvinte, denumirea de Principatele Unite căpăta acum un conținut concret prin persoana noului Domn ales și la Iași, și la București.

Cum a fost primită de popor vestea Unirii Principatelor Române?

A fost primită cu un entuziasm extraordinar, care a început atunci și s-a propagat rapid. De câțiva ani exista telegraf, așa că vestea s-a răspândit și, evident, a fost sărbătorită pretutindeni. Sigur că pentru cei din afara Bucureștiului vestea a fost și mai surprinzătoare. Cei din București o așteptau, pentru că cifra aceea de 35-40.000 de oameni era uriașă pentru acea vreme. Potrivit statisticilor, populația orașului era de o sută și ceva de mii de oameni. Or, un sfert au fost pe Dealul Mitropoliei, în vreme de iarnă, iar nefericiții de țărani care veniseră au dormit cu cojoacele pe ei afară, în ger! A fost, într-adevăr, un moment absolut deosebit și primit pretutindeni cu un entuziasm nestăvilit, nu numai de românii din cele două Principate, dar și de românii din Transilvania, din Bucovina, de peste Prut. A fost, în general, o sărbătoare a națiunii române, care în sfârșit își avea statul ei național. În primă fază, pentru că avea să fie desăvârșit în mai puțin de două decenii, când s-a câștigat independența.(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 24 ianuarie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente