Istoria vieții bisericești din Patriarhia Ierusalimului a fost marcată negativ, ca și în cazul Patriarhiei Antiohiei, de numeroasele cuceriri ale teritoriului ei de jurisdicție: cuceririle perșilor (614), ale arabilor (637), ale cruciaților (prima cruciadă 1096-1099), înființarea regatului Ierusalimului, dominația latină în Ierusalim (1099-1187), refugierea patriarhului grec la Constantinopol, dominația mamelucilor (începând cu a doua jumătate a sec. al XII-lea), dominația otomană pentru 400 de ani (începând cu 1516), rezidența patriarhului Ierusalimului la Constantinopol, pierderea autonomiei bisericești și recunoașterea autorității patriarhului ecumenic, care îndeplinea și funcția politică de etnarh, informează „Ziarul Lumina”.
S-a ajuns și în Patriarhia Ierusalimului la aceeași situație ca în Patriarhia Antiohiei, în sensul promovării, de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, a elementului grec în defavoarea creștinilor autohtoni de limbă arabă. Clerul înalt minoritar era de limbă greacă, în timp ce credincioșii și clerul inferior era, în majoritate, de limbă arabă. Tensiunea interetnică la nivelul organizării bisericești a fost accentuată pe tot parcursul sec. al XIX-lea, astfel încât la începutul secolului următor a fost înregistrată chiar o schismă internă, determinată de chestiunea apartenenței etnice a patriarhului Ierusalimului.
Împărțirea Palestinei din anul 1948 și înființarea statului Israel au adus greutăți pentru organizarea vieții bisericești, o bună parte a creștinilor trăind în actualul stat Iordania. Reacția circumspectă vizavi de mișcarea ecumenică poate fi înțeleasă și pe fondul experiențelor istorice interconfesionale negative, înregistrate adeseori, în viața bisericească, catolicii și protestanții urmărind câștigarea de poziții importante în orașul Ierusalim.
Date actuale: Număr de credincioși creștini ortodocși: 260.000, răspândiți în Israel, Iordania, Palestina și Sinai; Întâistătător: Teofil al III-lea (din anul 2005) – Patriarhul grec ortodox al Ierusalimului; Reședința patriarhală: Ierusalim (Israel).
1. Așezământul românesc de la Ierusalim
Cel dintâi care a semnalat lipsa unui lăcaș de rugăciune pentru pelerinii români ajunși la Locurile Sfinte este primul patriarh al României, Miron Cristea, care, în anul 1927, a întreprins o vizită la Ierusalim, făcând demersuri pe lângă patriarhul Damian al Ierusalimului, în vederea construirii unui așezământ în acest sens. Terenul pentru construirea acestuia fusese achiziționat încă din 1906 de către prof. Teodor Burada din Iași, din banii adunați prin colectă publică de la credincioși din România. Acest teren, în suprafață de 1.208 metri pătrați, trecut inițial pe numele unui creștin arab, respectiv Hanna Baramki, a fost transcris, în 1929, pe numele ierarhului român Tit Simedrea Târgovișteanul, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, în 1935, l-a donat Patriarhiei Române, aceasta devenind proprietară de drept a terenului. După ce a fost oficiată o slujbă de binecuvântare de către episcopul Lucian Triteanu al Romanului, în aprilie 1935, a urmat punerea pietrei de temelie de către arhimandritul Iov, mare eclesiarh al Sfântului Mormânt, și ierodiaconul Aristobul de la Patriarhia Ierusalimului, de față fiind și consulul general al Greciei, consulul general român Marcu Beza, și viceconsulul Al. A. Botez. După acest eveniment, la care contribuiseră neobosit două generații, au început lucrările propriu-zise, finalizate în anul 1938.
Izbucnind al Doilea Război Mondial, evenimentele petrecute atât în Europa, cât și în Orientul Apropiat aveau să conducă la întreruperea vremelnică a legăturilor Patriarhiei Române cu Așezământul românesc din Ierusalim. Noul patriarh al României, Nicodim Munteanu, într-o scrisoare din 20 ianuarie 1940, dispunea ca administratorul să rezolve singur toate problemele și să asigure autofinanțarea așezământului.
La 1 noiembrie 1939, Guvernul britanic al Palestinei a rechiziționat Așezămintele românești (Ierusalim și Iordan), incluzându-le în ‘Custodia Proprietăților Inamice’, iar viețuitorii au fost internați într-unul din lagărele create, permițându-se doar administratorului să locuiască într-un mic spațiu al Așezământului din Ierusalim, în care au locuit o vreme diferiți chiriași.
În anul 1946, Patriarhia Română l-a numit ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfinte pe arhimandritul Victorin Ursache, în timpul căruia așezămintele aveau să treacă, după 1948, în custodia statului Israel.
Abia în anul 1963 se reușește obținerea de la statul Israel a retrocedării Așezământului din Ierusalim și, potrivit unei legi speciale, care prevedea despăgubiri de război, încep lucrări generale de reconstrucție, reparare și dotare a așezământului, care suferise grave deteriorări în timpul războiului din 1948. Între anii 1965 și 1970 s-a executat pictarea bisericii de către pictorii Gheorghe Popescu și Niculina Dona, sub coordonarea noului reprezentant al Patriarhiei Române, arhim. Lucian Florea. În 1975, patriarhul Justinian Marina, însoțit de o delegație a Bisericii noastre, răspunzând vizitei oficiale efectuate în România de patriarhul Benedict al Ierusalimului în iunie 1968, a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă, având totodată și intenția de a sfinți, cu acest prilej, biserica românească din Ierusalim, cu hramul ‘Sfântul Mare Mucenic Gheorghe’. La slujba de sfințire, oficiată în ziua de 28 mai, a participat și arhiepiscopul Ștefan de Gaza din partea Patriarhiei Ierusalimului, în prezența autorităților, diplomaților și a numeroși credincioși români și localnici.
Rând pe rând, reprezentanții Patriarhiei Române la Ierusalim au făcut dotări și îmbunătățiri, după posibilitățile și timpurile pe care le-au traversat.
2. Schitul Românesc ‘Sfântul Ioan Botezătorul’ de la Iordan
Începând cu anul 1931, doi români, ierom. Gherasim Luca din America și teologul Athanasie Negoiță din România, aflând că Guvernul Palestinei punea la dispoziția comunităților creștine terenuri pe malul drept al Iordanului pentru construirea de instituții bisericești, în ianuarie 1933 au primit din partea Guvernului un teren în suprafață de 948,26 mp. Ulterior, Patriarhia Română i-a încredințat ierom. Gherasim misiunea de a construi o biserică și câteva chilii pentru viețuitori; slujba de sfințire a locului a fost săvârșită în aprilie 1935 de către același episcop Lucian al Romanului, în prezența a numeroși clerici și pelerini români, iar lucrările de construire a bisericii cu hramul ‘Sf. Ioan Botezătorul’ au fost finalizate în anul următor, 1936.
Începând cu 1 noiembrie 1939, din pricina războiului, Așezământul de la Iordan a fost și el rechiziționat, autoritățile însă permițând prezența egumenului Gherasim Luca, în calitate de supraveghetor.
Începând cu anul 1947, noul egumen al așezământului, Sf. Cuvios Ioan Iacob, a organizat o frumoasă obște monahală. Aici avea să locuiască, între 1948 și 1962, și primul delegat patriarhal la Locurile Sfinte, arhim. Victorin Ursache, deoarece Așezământul din Ierusalim, aflat în statul Israel, avea statut de clădire publică. În anul 1964, arhim. Lucian Florea, noul delegat patriarhal la Ierusalim, s-a stabilit și el temporar la Iordan, unde între timp se formase o comunitate de călugărițe române, dar care aveau să plece, în 1969, din pricina conflictului militar arabo-israelian. Astfel, cel puțin temporar, viața monahală la Schitul românesc ‘Sfântul Ioan Botezătorul’ a fost întreruptă, întrucât teritoriul respectiv a fost declarat zonă militară închisă.
Ținând seama că, în ultimii ani, s-au creat, oarecum, condițiile legitime pentru comunitățile creștine din Israel și Palestina de a-și redobândi bunurile avute în zonă, Patriarhia Română, prin delegatul ei la Ierusalim, a întreprins numeroase demersuri pentru redeschiderea schitului românesc de pe malul râului Iordan, în scopul refacerii construcțiilor și reactivării sale. Pe baza acordurilor internaționale de la Oslo s-a stabilit că întreaga zonă de graniță a Văii Iordanului va rămâne sub suveranitatea autorităților israeliene.
3. Așezământul Românesc de la Ierihon
În primăvara anului 1995, Sfântul Sinod Permanent al Patriarhiei Române a hotărât dezvoltarea pelerinajului românesc la Sfintele Locuri, pentru care erau necesare mai multe locuri de găzduire a pelerinilor români. În acest sens, ne-a fost de un real folos terenul de 833 metri pătrați, în Ierihon, donație a familiei Samoilă, care a intrat în proprietatea Patriarhiei Române cu documente legale, emise de către Autoritatea Palestiniană în decembrie 1996; ulterior, au fost achiziționate alte trei terenuri alăturate care au mărit suprafața proprietății la 3.000 metri pătrați.
Proiectul arhitectural al viitorului așezământ a fost întocmit de prof. univ. dr. arhit. Sorin Ilie Vasilescu și asist. univ. arh. Horea Gavriș, de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism ‘Ion Mincu’ din București, fiind aprobat de către preafericitul patriarh Teoctist, la 15 noiembrie 1997.
Efectiv, lucrările la Așezământul românesc de la Ierihon au început în anul 1998, fiind executate benevol de către muncitorii români aflați în Israel, sub coordonarea părintelui arhimandrit Ieronim Crețu, superiorul Așezămintelor românești de la Locurile Sfinte, cu binecuvântarea verbală a vrednicului de pomenire Diodor, patriarhul Ierusalimului, care a apreciat contribuția materială substanțială oferită de români, de-a lungul secolelor, pentru supraviețuirea Patriarhiei Ierusalimului în vremuri grele, precum și necesitatea practică de construire a unui astfel de așezământ sau cămin, atât de necesar pelerinilor ortodocși români.
În ianuarie 2000, cu prilejul participării Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe surori la manifestările religioase de la Betleem și Ierusalim, la împlinirea a 2.000 de ani de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, patriarhul Teoctist și delegația însoțitoare, din care a făcut parte și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, au avut o întâlnire privată cu patriarhul Diodor al Ierusalimului, în timpul căreia s-a pus din nou problema statutului respectivului așezământ. Acesta a îngăduit continuarea lucrărilor și a făgăduit că va reglementa problema existenței unui nou așezământ românesc la Ierihon, după o consultare cu ierarhii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, și că va emite în scris aprobarea necesară. Mai mult, a fost de acord ca delegația să se deplaseze la Ierihon pentru sfințirea altarului paraclisului de la Așezământul românesc, precum și a altarului unui paraclis mai mic (pentru spovedanie) din același edificiu. Din nefericire, aprobarea scrisă, promisă de patriarhul Diodor, nu a mai putut fi emisă, ca urmare a agravării stării de sănătate și, în cele din urmă, a trecerii sale la cele veșnice, spre sfârșitul anului 2000.
După plecarea majorității muncitorilor români din Israel în alte țări, îndeosebi în Occident, lucrările de la Ierihon au continuat – este adevărat, într-un ritm mai lent -, dar, în cele din urmă, s-a ajuns la finalizarea construcțiilor și amenajarea bisericii și a clădirilor din jur în proporție de 95%, iar în momentul de față este posibilă găzduirea numărului tot mai mare de pelerini români care vizitează Țara Sfântă, prin intermediul Biroului de Pelerinaje al Patriarhiei Române. Așezământul de la Ierihon a fost prevăzut de la început cu biserică, întrucât în înțelesul ortodox al cuvântului nu se poate concepe casă de pelerini fără lăcaș de rugăciune (mai ales pentru Spovedanie, Liturghie și convorbiri duhovnicești).
Articol redactat de Sectorul relații bisericești și interreligioase pe baza informațiilor extrase din articolele Relațiile cu Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului (pr. conf. dr. Mihai Săsăujan) și Așezămintele Ortodoxe Românești de la Ierusalim, Iordan și Ierihon (arhim. Ieronim Crețu) din volumul Autocefalie și comuniune. Biserica Ortodoxă Română în dialog și cooperare externă (1885-2010)
