O carte despre istoria religioasă a Bucovinei la instalarea regimului comunist

„Se pare că pentru mulți istoria Bucovinei se oprește la 1918, fără a se încerca măcar să se înțeleagă de ce au fost posibili un 1940 și un 1944, ani de cumpănă pentru neamul românesc.” Acestea sunt cuvintele preotului Dumitru Valenciuc, slujitor al Parohiei Volovăț, din județul Suceava, cunoscut căutător al trecutului din Țara Bucovinei și autor al cărții „Arhiereul Emilian Antal Târgovișteanul, lt. de Mitropolit al Bucovinei, 1945-1948”, Câmpulung, Biblioteca „Miorița”, 2005, 258 de pagini, cu anexe documentare și fotografice. Prin această lucrare, autorul creionează o frescă religioasă a Bucovinei la instalarea regimului comunist, o perioadă de mari încercări și chiar necunoscută istoricilor, mai ales din mediul religios românesc. Părintele Valenciuc își elaborează demersul prin cheia biografiei arhiereului Emilian Antal, nepot al întâiului patriarh român, care în 1938 fusese hirotonit ca episcop-vicar. După decesul patriarhului Miron Cristea, arhiereul Emilian este numit locțiitor la Eparhia Argeșului, unde dovedește o rodnică activitate pastoral-misionară, în speranța alegerii pentru acest scaun eparhial. La alegerile eparhiale din ianuarie 1944 nu întrunește numărul de voturi, ajungând stareț la Mănăstirea Cernica, de lângă București. În acea vreme, România trecea prin mari schimbări politice și militare. Intuind neajunsurile care se vor abate asupra Eparhiei Bucovinei, în ianuarie 1945 mitropolitul Tit Simedrea demisionează. La 6 martie 1945, ziua instalării guvernului „democrat” condus de Petru Groza, arhiereul Emilian Antal este numit locțiitor al scaunului bucovinean de către patriarhul Nicodim Munteanu. Gestul a avut o componentă bisericească, dar și una politică, într-un context în care se vehicula ideea desființării acestei eparhii al cărei teritoriu fusese devastat de război și din care jumătate era ocupat deja de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, noul locțiitor s-a bucurat de un real sprijin din partea lui Emil Bodnăraș, lucru care la prima vedere ar părea ciudat. De aceea, autorul tratează subiectul în contextul politic și religios deopotrivă. Caută răspunsuri în gesturile făcute de guvernanții comuniști, în acțiunile care se concretizau în mediul bisericesc, adesea influențate de rivalitățile politice, pe care autorul le surprinde prin interpretarea atentă a documentelor de arhivă și a publicațiilor din epocă. De multe ori, Dumitru Valenciuc apelează la memorialistica oamenilor politici, dar și la Dudu Velicu, un bun cunoscător al realităților bisericești românești de la jumătatea secolului trecut. Tocmai de aceea, autorul uneori se exprimă prea direct în prezentarea unor realități crude, cu consecințe grave pentru viața religioasă din România postbelică. Pe de altă parte, Dumitru Valenciuc este printre puținii istorici din mediul religios românesc care surprind rivalitățile unor slujitori ai căror interese se răsfrângeau până la conducerea superioară a Bisericii, rivalități care erau alimentate de oameni politici, mulți aliați ai partidului comunist, tot așa cum se practica în perioada ante și interbelică. Dincolo de aceste realități de la nivel instituțional, Dumitru Valenciuc abordează o serie de aspecte care vin să întregească tabloul religios al Bucovinei. În câteva capitole tratează situația administrativă a Eparhiei Bucovinei, epurările și primele arestări ale clericilor operate de noua putere politică, rechizițiile inițiate de autoritățile militare sovietice. De asemenea, sunt reliefate măsurile luate de arhiereul Emilian, precum redresarea situației materiale a clericilor refugiați, asigurarea unei conduceri eficiente a fondului forestier bisericesc, ajutorarea orfanilor, funcționarea Facultății de Teologie, acum mutată la Suceava, organizarea misiunii eparhiale, dezvoltarea monahismului sau redeschiderea tipografiei eparhiale de sub ale cărei teascuri au apărut periodicele bisericești și diverse lucrări teologice. Cu toate neajunsurile venite dinspre puterea politică de la București, activitatea în Eparhia Bucovinei, acum rămasă numai cu Arhiepiscopia Sucevei și Episcopia Maramureșului, părea că este pe drumul cel bun. A venit anul 1948 în care factorul politic dicta tot mai mult în relația cu Biserica. La puțin timp după adoptarea unui alt cadru legislativ privind cultele, Eparhia Bucovinei era desființată, în locul ei ființând Arhiepiscopia Sucevei și Maramureșului. A doua zi, 18 septembrie 1948, titular al acestei eparhii era numit Sebastian Rusan, care mai înainte fusese eparhiot la Maramureș. Astfel, arhiereul Emilian era din nou eliberat dintr-o funcție în care dovedise mult zel misionar. O vreme a fost director al Seminarului Monahal de la Neamț, apoi stareț la Cozia, pentru ca ultima parte a vieții să o petreacă la Toplița, acolo unde unchiul său, Miron Cristea, înființase o mănăstire. Toate aceste frânturi de istorie bisericească românească le găsim prezentate cu multă acuratețe și viziune critică în cartea părintelui Dumitru Valenciuc.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 8 iulie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente