Numirile Maicii Domnului

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este pomenită mai des decât orice sfânt. Ea a inspirat monahismul creștin și curentele ascetice duhovnicești ca isihasmul și stărețismul. Din primele veacuri, creștinii au cinstit-o pe Maica Domnului în cadrul unui cult bogat. Cei mai mari sfinți ai Bisericii i-au închinat imne, acatiste, tropare, redând bogăția teologică și imnografică a preacinstirii Născătoarei de Dumnezeu. Între multele titluri cu care a fost numită Maica Domnului, unele au devenit concepte teologice esențiale și repere ale mărturisirilor de credință ortodoxe.

Atunci când spunem că numirile Maicii Domnului au devenit concepte teologice esențiale ale Bisericii, înțelegem în primul rând că ele activează în mod real relația omului cu Dumnezeu. Titlurile Maicii Domnului nu sunt simple epitete, ci sunt într-o formă concentrată rugăciuni și mărturisiri de credință, chemări ale numelui veșnic al lui Dumnezeu. În Biserica Ortodoxă există spiritualitatea isihastă centrată pe rostirea neîncetată a numelui lui Hristos, ca singur izvor de putere și mântuire. Teologia numelui poate fi aplicată și Născătoarei de Dumnezeu. Chemarea numelui Maicii Domnului și bogăția expresiilor implicate în acest proces sunt componente ale spiritualității ortodoxe care nu trebuie neglijate pentru că se întemeiază pe puterea numelui veșnic al lui Dumnezeu, despre care o poruncă a Decalogului spune că nu trebuie luat în deșert niciodată pentru ca omul să fie viu. Mântuitorul îndeamnă pe ucenicii Săi să cheme în ajutor numele lui Dumnezeu și ne arată că trebuie să-L numim mai mult ca pe oricine Tată, Părinte. Dacă din Persoana Tatălui se revarsă harul prin care devenim fii ai lui Dumnezeu, din persoana Maicii Domnului se revarsă harul maternității duhovnicești prin care toți devenim fii duhovnicești ai Născătoarei de Dumnezeu. Esența numirilor Maicii Domnului relevă calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, dar și de Maică duhovnicească a întregii Biserici.

‘Mireasă, pururea Fecioară’

Unul dintre cele mai uzitate titluri ale Maicii Domnului este cel de ‘Mireasă, pururea Fecioară’, care apare pentru prima dată la Sfântul Ignatie Teoforul (35-107), în Epistola sa către Efeseni. Sfântul considera că nașterea feciorelnică a Mântuitorului este una din marile taine ale mântuirii, ‘taina lui Dumnezeu ascunsă din veac’. De la Sfântul Ignatie întreaga tradiție creștină a preluat și îmbogățit ideea zămislirii fără prihană a Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria și statul special al ei ca Mireasă feciorelnică a lui Dumnezeu. Maica Domnului are un statut special pentru că Însuși Cuvântul, Persoana Sfintei Treimi, prin lucrarea Duhului Sfânt, își asumă trup omenesc adevărat din trupul fecioarei: ‘Înțelepciunea și-a zidit casă’ (Pilde 9, 1). Moise vede rugul aprins care nu se mistuie (Ieș. 3, 2-3). El o vede pe Maica Domnului, pentru că para focului din rug este simbolul maternității, iar ramurile neatinse și nearse de puterea focului sunt simbolul fecioriei. Legat de titlul de ‘Mireasă, pururea Fecioară’ s-au dezvoltat și alte numiri care readuc taina și paradoxul persoanei Maicii Domnului, care este în același timp și mamă, și fecioară: ‘Fecioară neîntinată’, ‘Poarta vieții’, ‘Ușa Domnului neumblată, prin care singur Cel Prea Înalt a trecut și pe tine, însuți, pecetluită te-a păzit’, astfel încât ‘mai înainte de naștere a fost fecioară, și în naștere fecioară, și după naștere iarăși a rămas fecioară (parthenos)’.

‘Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului’

Numele propriu-zis al Fecioarei Maria este cel de ‘Maica Domnului’, în limba greacă ‘Mitir Theou’, de aceea pe icoanele cu chipul ei sunt reprezentate inițialele MR-THU. În limba latină la scară largă a fost folosită denumirea de ‘Mater Domini’. Titlul de ‘Născătoare de Dumnezeu’, în limba greacă ‘Theotokos’, a fost adoptat de Sinodul III Ecumenic de la Efes din 431, împotriva ereziei lui Nestorie, ca dezvoltare a învățăturii ortodoxe despre unirea celor două firi în Iisus Hristos. Titlul de ‘Theotokos’ reprezintă cheia de înțelegere și de mărturisire a unirii ipostatice a firii dumnezeiești și a firii umane în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. Sfinții Părinți au mărturisit că ‘Fecioara a născut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu’, de aceea ea e Născătoare de Dumnezeu. Alte afirmații aruncă o lumină de înțelegere asupra titlului de ‘Theotokos’: ‘Pe Cel ce s-a născut mai înainte de veci din Tată fără de maică, pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, în anii cei de apoi L-ai născut întrupat, din curate sângiurile tale, fără bărbat, de Dumnezeu Născătoare’. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, ‘zămislitoare în chip de negrăit a trupului lui Hristos’. Prin ea, Cel nevăzut Se face văzut. Fiul Însuși și-a luat din Maria firea Sa omenească, trup și suflet, prin procesul maternității și zămislirii fără de păcat, de la Duhul Sfânt: ‘Cuvântul Tatălui, Cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se’. Nestorie separa în Iisus Hristos două persoane, cea dumnezeiască și cea omenească. Împotriva acestei rătăciri, prin titlul de ‘Theotokos’ – Născătoare de Dumnezeu, părinții de la Sinodul III Ecumenic învățau că Fecioara nu a născut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu Însuși care și-a luat fire omenească desăvârșită.

‘Cea plină de har’

Arhanghelul Gavriil o numește pentru prima dată pe Maica Domnului ‘Cea plină de har’ (Lc. 1, 28). Mai este numită ‘Preasfântă’, în limba greacă ‘Panaghia’, și Împărăteasă. Vechiul Testament vorbește despre preacinstirea Maicii Domnului. Psalmul 44 este considerat un imn de laudă adus Născătoarei de Dumnezeu. Ea este identificată cu scara dintre cer și pământ din visul lui Iacob pe care se coborau și urcau îngerii (Fac. 28, 12). În tradiția patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind numită Noua Eva, chipul unei noi umanități. După cum Eva a luat parte la căderea și moartea lui Adam, în același chip, Fecioara Maria a participat la întoarcerea chipului celui întinat la chipul cel dintâi de la creație. Sfântul Ioan Damaschin o numește: ‘Templul Cuvântului’, ‘sfântă mai presus decât toți sfinții’, ‘mai cinstită decât heruvimii și mai preamărită decât serafimii’. Ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea și ajutătoarea credincioșilor, ‘mare solitoare’ a creștinilor, înălțând rugăciunile la tronul lui Dumnezeu. Biserica Romano-Catolică a adoptat două dogme mariologice: a imaculatei concepții sau zămisliri a Fecioarei Maria (1854) și dogma asumționistă, adică înălțarea cu trupul la cer a Maicii Domnului (1950). Prima dogmă aduce o alterare a raportului dintre Mântuitorul Iisus Hristos și firea umană în iconomia mântuirii. Maica Domnului nu a fost născută fără de păcat pentru că ea era după fire fiica lui Adam, moștenitoarea firii umane căzute în păcat. Maica Domnului a fost curățită de păcatul strămoșesc și de starea căzută a firii umane în momentul în care Duhul Sfânt s-a atins de ea și Fiul s-a întrupat în pântecele ei. Prin Maica Domnului, prin firea umană asumată de ea de către Hristos, lucrarea de mântuire s-a extins la toți oamenii din lume până la strămoșul Adam. În Biserica Ortodoxă, înălțarea cu trupul la cer a Maicii Domnului are sensul de cinstire specială a ei și de afirmare a statutului ei deosebit, și nicidecum de transformare a Maicii Domnului în dumnezeu. Unicul mijlocitor între oameni și Dumnezeu și răscumpărător este Mântuitorul Iisus Hristos, care i-a înălțat Maicii Domnului trupul la cer. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 8 septembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente