Maramureșeana Cristina Pop și-a urmat soțul în Belgia, unde acesta a devenit parohul comunității românești din Zeebrugge. Chiar dacă a urmat cursuri de management și resurse umane în țara de adopție, prima ei dragoste, ca absolventă de Litere, a rămas literatura, astfel că scrie și publică volume de poezie.
Preoteasa Cristina Pop a povestit, într-un interviu acordat Basilica.ro, despre preocuparea românilor din diaspora pentru hrana spirituală și pentru păstrarea legăturii cu rădăcinile lor românești.
Ce v-a marcat cel mai mult la contactul cu civilizația și cultura belgiană, respectiv flamandă?
Dacă din cărțile de istorie cunoșteam Belgia sau Țările de Jos pentru frumusețea arhitecturală a catedralelor gotice cu ogive, arcuri butante și rozete de un farmec poetic al altor vremuri sau prin pictorii Van Eyck, Bruegel, Rubens, de-adevăratelea contactul a fost nu o experiență de realitate virtuală, ci una veridică prin coexistența acestor lucruri palpabile în zilele noastre.
Specificul culturii flamande se regăsește din abundență în orașele reprezentative ale Flandrei și se evidențiază prin permanență, clasicitate, frumusețe, toate acestea în jurul clădirilor ce emană veșnicie, pietate, solemnitate.
Per ansamblu, spațiul belgian este unul eterogen, cuprinde o multitudine de culturi capabile să conviețuiască și poate acest lucru e înlesnit și de organizarea politico-administrativă a țării în regiuni, cu trei limbi oficiale peste care se suprapune factorul european, migrațiile proaspete.
Îmi place să îmi imaginez această țară ca pe o seră în care cresc diverse specii de plante, în camere cu zone de temperatură adecvate, neținând cont de ploaia ce udă pereții de sticlă. Monarhia are cu siguranță rolul său.
Poartă cu sine Maramureșul pretutindeni
Ce vă lipsește cel mai mult din Maramureșul natal?
Maramureșul natal e locul de poveste ale cărui particularități culturale și spirituale m-au așezat în această formă a ființei pe care o port cu mine aici, unde trăiesc și gândesc ținând cont de lucrurile care se schimbă necontenit și a căror sumă suntem.
Țara Maramureșului, împărțită și ea pe zone sau văi, este comparabil de colorată, lingvistic și prin modul de viață, cu ținutul belgian.
Mi-aș dori să pot aborda aceste aspecte de viață belgiană și românească de-a lungul timpului printr-un proiect comparativ al celor două culturi cu elevii școlii parohiale, ca să vedem ce s-a schimbat și în ce mod pentru cele două comunități – evident ambele impactate de istoria europeană.
Cred că am descoperi mai multe lucruri în comun decât ne imaginăm azi printre rămășițele zilei, adică privind la cele ce ne înconjoară în prezent.
Cum a fost experiența studiilor de specializare făcute la Bruxelles? Ai reușit să învățați și puțină flamandă?
Studiile făcute la Bruxelles în franceză și engleză s-au axat în principal pe «muncă», și aici mă refer la cursuri de la resurse umane la dreptul muncii, de la contabilitate la economie, de la managementul lanțului de aprovizionare la informatică pentru business. Mă refer la muncă pentru că este, de fapt, acel axis mundi în jurul căruia gravitează tot ce înseamnă demografie și viață a cetății.
Acel «labor» din engleza sau «travail», în franceză, ce definesc activitatea și travaliul deopotrivă. Cumva societatea urmează acel ora et labora, discutabil în ce proporții, și, astfel, adaptarea tuturor nou-veniților se organizează prin sectorul social bine structurat – apropo de arcurile butante gotice.
Cursurile de limba flamandă au fost puține la număr până în prezent, dar vă asigur că este o limbă deosebită, pe care rămân curioasă să o descopăr în continuare.
Cum arată, ce lucrează și ce preocupări au românii din comunitatea parohială Zeebrugge?
În funcție de zona în care locuiesc și de așezămintele economice cu care au contact pentru asigurarea traiului zilnic, ca și alți români în Europa, românii din comunitatea parohială Zeebrugge provin din diverse zone ale României și astfel formează o mică Unire în biserică.
Din punct de vedere profesional, în zonă, românii lucrează mai cu seamă în agricultură, menaj, construcții, transport și logistică, comerț, centre medicale de îngrijire – mai cu seamă a vârstnicilor, în spitale, în agenții de recrutare, în școli sau chiar în sectorul public al primăriilor și bibliotecilor.
Pot spune că românii sunt preocupați de latura duhovnicească și că încearcă să echilibreze abundența materială cu a-și hrăni sufletul. Nevoia de a-L cinsti și primi pe Dumnezeu este una din nevoile fundamentale pe care românii o conștientizează odată ce au ajuns pe un alt pământ.
Românii din diaspora au mulți copii
Ce anume oferă în mod special biserica românească de acolo celor care îi calcă pragul?
Biserica românească este formată din credincioși, din nevoile acestora, din amarul și bucuria care îi locuiesc și, având o biserică unde să își identifice aceste nevoi, să le recunoască și să le accepte pentru a se vindeca, de fapt, și a mulțumi, este un lucru mare.
Poate în lumea actuală aceste nevoi sunt facil gestionate prin ședințe psihoterapeutice, de dezvoltare personală, de abordare a altor filozofii și credințe, dar este foarte importantă legătura omului cu Dumnezeu și felul în care îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze cu noi, felul în care ne raportăm la sursa existenței noastre în trup și în duh, de aceea Biserica oferă în principal această regăsire a legăturii pierdute.
Întregul parcurs al vieții noastre este plin de indicii vizibile sau invizibile, de lucruri care revin până reușim să le îndreptăm. Biserica este acolo pentru a asigura continuitatea existenței noastre în acest spațiu și a continua lucrarea de credință începută de două milenii, pe care este vital să o revendicăm, pentru că ea este, există acolo.
Nu este nevoie să redescoperim roata, ci să ne aliniem acestui program ciclic al manifestării în credință și faptă, iar calendarul românesc îmbină aspectele vieții interioare cu cele exterioare.
Problema apare când acest calendar al neamului nu se suprapune identic peste calendarul societății contemporane multiculturale, pentru că nu facem ajustările necesare. Dar, într-o lume cu Dumnezeu, toate sunt în armonie.
Sunt mulți copii în comunitate? Aceștia mai țin legătura cu țara?
Comunitatea are mulți copii și este un lucru îmbucurător mai cu seamă când aceștia vin la biserică, sunt botezați și educați în credința ortodoxă. Să celebrăm libertatea credinței și să o cultivăm în sânul familiei este un aspect definitoriu pentru buna educație a adultului de mai târziu, indiferent în ce țară sau pe ce continent trăim.
Antropologic și psihologic vorbind, acest lucru nu doar că asigură continuitatea unui neam, dar elimină traumele ce țin de apartenență și identitate din sufletul adultului de mai târziu.
Exemple edificatoare avem în culturile lumii și, dacă analizăm fenomenul continuu al migrației pe Glob, vom observa că personalitățile care s-au distins au avut o bază solidă a credinței și a legăturii comunitare, iar acest lucru este pur și simplu înălțător.
Scrisul, un stetoscop care ia pulsul sufletului
Cum v-ați descoperit vocația pentru poezie și ce vă inspiră să scrieți?
Poezia este pentru mine un canal de comunicare a ideilor și gândurilor. Este un lucru frumos să ne ascultăm gândurile, să ne punem întrebarea de unde vin și încotro se îndreaptă, care este legătura neurolingvistică cu sufletul, ce beneficii are această exprimare și implicit dacă mai servește poezia azi.
Cred că ars poetica este personală, diferită de la un poet la altul, de la un scriitor la altul, iar simplul fapt de a scrie înseamnă a lua pulsul cu un stetoscop al interogației interioare aspectelor ce ne tranzitează trupul, gândul, simțirea.
Suntem oameni fizici, dar ne-am îndepărtat de corpul nostru încât existăm mai mult în oglindirea noastră în lucrurile ce ne înconjoară. Sunt ceea ce am sau ceea ce îmi lipsește prevalează asupra faptului că sunt ceea ce sunt, creația lui Dumnezeu.
Scriind, îți definești conturul ce te conține drept ființă cu o moștenire culturală, cu un deziderat ce se vrea identificat și apropriat pentru a te valida în întregimea cu care ești menit acestei lumi.
Descoperim noi, oamenii, oare totul cu care am fost înzestrați de Dumnezeu în mod gratuit sau acest lucru implică o contribuție personală? Cred că e important să fim turiști ai propriilor întrebări, să călătorim în cunoașterea pe care o deținem și să nu ne fie frică să descoperim toate de ce-urile pe care o generație le predă următoarei.
Există o relație între poezie și traiul departe de patrie? Dacă da, cum ați descrie această relație?
Poezia este pretutindeni în jurul nostru, indiferent dacă este vorba de traiul departe de patrie la propriu sau căutarea unei patrii. «Limba română este patria mea» (N. Stănescu) a devenit refugiul poetic al cetățenilor pentru care nu pământul este vectorul important al existenței, ci limba, iar a vorbi implică eterul, văzduhul, dar și procesul din spatele sunetelor, gândirea.
Ca o împărtășire este relația dintre poezie și traiul departe. Astfel, nu mai există departele, este anihilat de apropierea slovei de foc ce hrănește.
Bineînțeles că distanța de patrie poate fi o sursă de sondare a trăirilor, dar niciunul din noi nu va sta veșnic pe acest pământ, scopul este de a călători în altă patrie, în Împărăția Tatălui și atunci este bine să ne identificăm poezia personală în viață de zi cu zi, să ne curgem acțiunile precum o caligrafie, să analizăm trăirile omului de dimineață, ale omului de la prânz și ale omului de seară.
Vom descoperi în noi mai mulți oameni care ne locuiesc și vom fi uimiți.
A fi departe presupune a lua o distanță față de ceva, a vedea și implicit a înțelege mai bine. Cuvântul «poezie » vine din poíêsis din greaca veche și exprimă acțiunea de a crea.
Pentru că ne transferăm ființa lucrurilor materiale și le animăm cu dorințele noastre, un exercițiu bun ar fi de a crea acest om interior ascuns înlăuntrul nostru. Să îl scoatem la lumină prin poezie, prin cuvântul său adresat lumii.
Preoteasa, sprijinul comunității din diaspora
Care este rolul preotesei într-o comunitate din diaspora și cum v-ați adaptat la această nouă responsabilitate, după ce soțul a devenit parohul comunității din Zeebrugge?
Rolul preotesei în diaspora este de a fi un colaborator iscusit și de nădejde al preotului, pentru că în această familie nevoile nu mai sunt personale, ci comunitare și, atunci, preoteasa nu mai are [doar] propriii copii de educat și nevoi personale de gestionat, ci își modulează în așa fel rolul, pentru a asista cât mai bine această mare familie a comunității, o oglindă a familiei mici de acasă.
Nu ne dăm seama de importantă covârșitoare a acestui rol pentru că mai întâi nu îl tratăm ca pe un rol, iar apoi nu îl vedem pe deplin ancorat în noi, dar el se construiește împreună cu comunitatea și cu provocările care apar pe parcurs.
După ce soțul meu a devenit parohul comunității din Zeebrugge, am putut să descopăr nevoile reale ale credincioșilor și să îmi dau seama că, așa cum un bebeluș are nevoile sale de bază, ce e imperios necesar a fi satisfăcute – și aici vorbim despre iubire, prezența conștientă, sprijin –, tot așa și o comunitate în formare are nevoie de timpul, îngăduința și hrana adecvată pentru a se constitui.
Este foarte important ritmul în care se întâmplă această creștere a comunității și evenimentele care îl parcurg. Dacă resortul ce adună credincioșii din diaspora în jurul bisericii este căutarea acelui acasă pierdut, atunci responsabilitatea este de a fi acolo ca dintotdeauna, adică de a ne adapta tuturor schimbărilor și condițiilor în care ființăm ca biserică printr-o naturalețe a veșniciei pe care să o cultivăm, apare sentimentul de împlinire în biserică, de încărcare a bateriilor credinței, de îmbunătățire a vieții noastre pe zi ce trece.
Ce mesaj aveți pentru comunitățile românești din diaspora?
Comunitățile românești din diaspora mă uimesc prin originalitatea, adaptabilitatea și zelul lor de fiecare dată când le vizitez, fie în Belgia sau altă țară europeană, ele manifestă un deplin respect pentru ortodoxie și în aceeași măsură pentru țară în care locuiesc.
Simt aceste comunități strâns unite în jurul Bisericii, iar darul cel mai de preț pe care îl fac societății sunt actuala și permanenta cercetare pentru a păstra starea creștinului curată la nivel individual, educarea copiilor în duh creștin, apartenența la valorile definitorii ale predecesorilor pentru a susține astfel viața unei societăți ce îl conține pe Dumnezeu.
Nu pot decât să felicit aceste comunități pentru dăruirea cu care cultivă un mediu adecvat și nobil sufletește.
Preoteasa Cristina Pop este asistent financiar și administrativ la o Școală Europeană din Belgia. În vara acestui an, a lansat volumul de poezie „Dincolo de cuvinte”, publicat la Editura Siono din București.
Sâmbăta și duminica, ea coordonează Școala Parohială, care desfășoară activități la Centrul cultural din Knokke Heist și la biserica parohială din Zeebrugge. „Copiii se formează astfel într-un mediu adecvat susținerii identității și consideră aceste repere naturale în societatea actuală”, spune ea.
Foto credit: Fotomonaj Basilica.ro cu fotografii din arhiva personală a Cristinei Pop (deschidere articol)
Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews
