Nașterea Ta răsărit-a lumii Lumina cunoștinței…

Nașterea Domnului (adică întruparea lui Dumnezeu), considerată de mulți dintre Părinții Bisericii cel mai important eveniment din istoria mântuirii, implicit, cea dintâi mare sărbătoare a creștinătății, fără de care mântuirea nu ar fi fost posibilă, copleșește prin adâncul și profunzimea teologică în care se înveșmântează. Compozițiile imnografice alcătuite în cinstea acestui praznic au fost, cu siguranță, mult mai multe, însă s-au impus acelea care au reușit să surprindă în același timp măreția și taina sărbătorii. Frumusețea și plenitudinea marii sărbători a Nașterii Domnului se datorează, în cea mai mare parte, acestui izvor nesecat de sens și teologie care este imnografia. Așadar, numai în măsura în care vom cunoaște imnografia acestui praznic vom reuși să înțelegem sensul, mesajul, strălucirea și importanța Nașterii Domnului.

„Soarele Dreptății”

Una dintre puținele compoziții imnografice anonime din slujba de la Nașterea Domnului este troparul: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ție!”.

Troparul (cuvânt care în limba greacă înseamnă mod, fel, chip) reprezintă forma cea mai veche, dar fundamentală a poeziei imnografice liturgice. Actualmente, creațiile imnografice care primesc această denumire sunt forme poetice izolate, care prezintă pe scurt chipul sau icoana unui sfânt sau a unor sfinți, ori descriu sensul și importanța unui eveniment din viața Mântuitorului sau din istoria mântuirii, ce se comemorează în principalele momente din cursul anului bisericesc.

Troparul Nașterii Domnului pare a fi o construcție poetică de excepție, pe marginea unui verset scripturistic, pe care melodul îl împrumută din cartea „Înțelepciunea lui Solomon”, dar căruia îi adaugă și o profeție mesianică (Maleahi, 3, 19): „Așadar noi am rătăcit de la calea adevărului și lumina dreptății n-a strălucit pentru noi și nouă soarele nu ne-a răsărit” (Înțelepciunea lui Solomon, 5, 6). Ceea ce ne îndreptățește a susține afirmația de mai sus sunt cuvintele acestui verset care pot fi regăsite în tropar, de exemplu: noi (lumea), lumina, dreptatea, soarele, răsăritul.

Tema centrală a troparului („Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței…”) reprezintă răspunsul esențial la dilema înțeleptului din Vechiul Testament, care este conștient că omul nu mai poate găsi, de unul singur, drumul spre Dumnezeu, drumul adevăratei cunoștințe sau, de ce nu, drumul adevăratei închinări („…că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus…”). Despre importanța Nașterii Sale și despre conținutul adevăratei închinări (fundamentul creștinismului), Mântuitorul avea să-i vorbească, în chip deslușit, femeii samarinence la puțul lui Iacov: „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este” (Ioan, 4, 22).

Ceea ce impresionează cel mai mult este contrastul aproape insesizabil pe care îl sugerează imnograful, și anume că popoarele care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu L-au cunoscut la Nașterea Sa, cum avea să-L cunoască de altfel și femeia samarineancă (care era de alt neam); iar poporul iudeu („din care este mântuirea”), nu L-a primit : „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan, 1, 11). Acest refuz va genera un fapt mult mai grav: pierderea Împărăției (inaugurate prin Nașterea lui Hristos) de către poporul ales și câștigarea acesteia de către neamurile care L-au cunoscut pe Dumnezeu și au făcut fapte vrednice de ea: „De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei” (Matei, 21, 43).

Metafora „Soarele Dreptății”, pe care autorul a împrumutat-o ad litteram din Sfânta Scriptură, își găsește componentele (dreptatea și soarele) și în versetul din „Înțelepciunea lui Solomon”, citat mai sus. Iată însă contextul scripturistic în care ea apare: „Și va răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, cu tămăduire venind în razele lui…” (Maleahi, 3, 20).

Troparul se încheie printr-o formulă doxologică („Doamne, slavă Ție”) foarte des întâlnită în imnografia bizantină, care nu-și are echivalent în Sfânta Scriptură.

„Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera…”

După cum știm, primul Canon (serie de imnuri bizantine bazate pe cele nouă Cântări biblice) de la Utrenia praznicului Nașterii Domnului a fost alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma († 781), care s-a folosit în redactarea acestuia de Cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul († 390), rostită la 25 decembrie 379, în Constantinopol. Așadar, Irmosul (cel dintâi tropar al unei Cântări a Canonului) Cântării a 9-a („Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălășluirii, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim”) este creația Sfântului Cosma de Maiuma.

Acest Irmos, însoțit și de stihul: „Mărește, suflete ale meu, pe cea mai cinstită și mai mă-rită decât oștile cele de sus”, va fi cântat și la Sfânta Liturghie în locul Axionului obișnuit („Cuvine-se cu adevărat…”), după o regulă statornicită de Tipic, lucru posibil deoarece anumite cântări în decursul vremii și-au schimbat locul sau se găsesc astăzi în rânduiala mai multor slujbe.

Referirile speciale la Maica Domnului din Irmoasele Cântării a 9-a sunt evidente, de vreme ce imnul „Ceea ce ești mai cinstită…” este, la origine, Irmosul Cântării a 9-a, substituit, la Praznicele împărătești, de cântarea troparelor și a stihurilor care o alcătuiesc.

Axionul (cuvânt preluat din greacă și care înseamnă vrednic) este un imn în cinstea Maicii Domnului, și el va deveni foarte important mai ales după condamnarea ereziei nestoriene. Se pare că originea acestui imn este una foarte veche și că el însoțea pomenirea nominală a Maicii Domnului în cursul rugăciunii de mijlocire.

Axionul obișnuit este alcătuit astăzi din două părți care au apărut în perioade de timp diferite. „Ceea ce ești mai cinstită…”, la început, Irmosul Cântării a 9-a din Canonul din Joia Săptămânii Patimilor, atribuit de asemenea Sfântului Cosma de Maiuma (Aghiopolitul), a fost cântat mai întâi la Utrenie și la alte slujbe și reprezintă partea a doua a Axionului. Prima parte („Cuvine-se cu adevărat…”) va apărea două secole mai târziu (în sec. al X-lea) și este o compoziție imnografică atribuită pietății monahale atonite.

La Praznicele împărătești, în locul Axionului obișnuit („Cuvine-se cu adevărat…”), se cântă așa-numitele Axioane speciale, care nu sunt altceva decât Irmoasele Cântării a 9-a din Canonul Praznicului respectiv, însoțite adesea și de stihul care introduce cântarea Irmosului. Deși pare lipsită de o rațiune clară, îmbinarea dintre stih și Irmos este indiscutabilă, deoarece scoate în evidență structura bipartită originară a Axionului obișnuit. În cazul Axioanelor speciale nu se poate vorbi însă de o distincție bipartită accentuată, dat fiind că cele două componente ale Axionului vor apărea de la început împreună.

„Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera…” reprezintă tema centrală a Axionului de la Nașterea Domnului și exprimă unul dintre adevărurile noastre de credință fundamentale: întruparea Cuvântului nu înseamnă depărtarea de Tatăl, de ceruri, ci mai degrabă transformarea celor pământești în realități cerești („cer fiind peștera”). În fond, aceasta este rațiunea pentru care Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, se întrupează: ca pe cele de jos să le umple de cele de sus; ca pe cele pământești să le facă cerești; ca pe cele smerite ale lumii să le înalțe, să le facă veșnice. Oare ar putea exista veșnicie fără peștera și ieslea Betleemului? Nicidecum!

Temei centrale, imnograful îi adaugă o alta la fel de cuprinzătoare: „Taină minunată și neobișnuită văd, (…) scaun de Heruvimi Fecioara…”, care ne amintește de taina Nașterii Mântuitorului din Fecioară, prevestită de Sfântul Prooroc Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia, 7, 14).

Axionul, adică Irmosul Cântării a 9-a a Canonului, ca mai toate compozițiile imnografice bizantine, se încheie cu o formulă doxologică („… Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim”), întâlnită adesea în troparele acestei Cântări. Ea exprimă în primul rând ideea unei doxologii care să ne includă pe noi toți și trimite către imnul de laudă care va urma („Toată suflarea să laude pe Domnul…”) și către Doxologia propriu-zisă („Slavă întru cei de sus…”), care încheie slujba Utreniei. (Informații preluate din Ziarul Lumina din data de 22 decembrie 2009)

Comentarii Facebook


Știri recente