Nașterea proorocului care a unit cele două testamente

La 24 iunie, creștinii ortodocși sărbătoresc Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta este una dintre cele mai vechi și mai pline de bucurie sărbători din cultul Bisericii. Ziua sa de naștere a devenit o zi de sărbătorire a celui care s-a învrednicit să pregătească venirea Mântuitorului în lume, mărturisindu-L drept răscumpărător al păcatelor întregii lumi, fapt pentru care este numit Înaintemergătorul Domnului. Prin mâna lui a primit Iisus botezul în apele Iordanului, moment în care Sfânta Treime S-a arătat în plinătatea Ei. Ducând o viața curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul a întruchipat sfințenia dobândită încă din timpul vieții, Biserica numindu-l „înger pământesc și ceresc”.

La prăznuirea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, pornind de la întrebarea pe care și-o puneau contemporanii săi: „Ce oare va fi acest prunc?” (Luca 1, 66), medităm și noi asupra locului și rolului acestui mare prooroc în iconomia mântuirii.

Aplecându-ne asupra personalității și misiunii extraordinare a Sfântului Ioan, ne vin în minte cuvintele pe care Hristos Însuși le-a rostit despre el: „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuși, cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11). Această mărturisire a lui Hristos, care ne este transmisă și de evanghelistul Luca într-o formă asemănătoare (7, 28), frapează la prima vedere prin succesiunea a două afirmații în care proorocul devine din „cel mai mare”, în prima, „cel mai mic” în cea de a doua. Același prooroc, Ioan Botezătorul, este pus de Mântuitorul în două contexte diferite, care schimbă statutul său, de la o extremă la alta. Este vorba, de fapt, despre două afirmații puse însă, oarecum, în contrast (în original, între cele două fraze apare particula adversativă , tradusă în limba română prin deși, totuși sau dar). De aceea, versetul a fost considerat, încă din vechime, o crux interpretum.

Cel mai mare om născut din femeie

Prima afirmație concordă cu ceea ce noi știm din sfintele Evanghelii despre nașterea și viața proorocului. Astfel, nu ne este greu să îl percepem pe Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind cel mai mare între cei născuți din femei, dacă ne gândim la faptul că nașterea sa a fost vestită de înger (Luca 1, 13-17); că din cauza îndoielii tatălui său, Zaharia, acesta a rămas mut, în chip minunat, până la nașterea proorocului (Luca 1, 20); la viețuirea lui încă din tinerețe în pustie (Luca 1, 80); la îmbrăcămintea sumară și hrana sărăcăcioasă (Matei 3, 4; Marcu 1, 6); la propovăduirea și misiunea sa vestită încă din Vechiul Testament (Matei 3, 2-3; Marcu 1, 2-4); la momentul extraordinar al Teofaniei de la Iordan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11); etc. Având conștiința măreției personalității Sfântului Ioan Botezătorul, Biserica îl numește în imnografia ei: „temeiul proorocilor”, deși a fost ultimul dintre proorocii Vechiului Testament. Mai mult, este numit și „cel mai mare dintre prooroci”, luând locul lui Moise, pentru că, într-adevăr, dacă Moise s-a învrednicit de a vedea „spatele” lui Dumnezeu, adăpostit în peștera de pe Sinai sub căușul „palmei” lui Dumnezeu (Ieșire 33, 18-23), Sfântul Ioan Botezătorul se învrednicește să pună el căușul palmei sale de lut pe capul Dumnezeului înomenit în apele Iordanului. De aceea, pentru misiunea și viața sa, în iconografia ortodoxă Ioan Botezătorul este zugrăvit cu aripi, întrucât a dus, într-adevăr, o viață îngerească.

„Cel ce se smerește pe sine se va înălța”

Acestei imagini, însă, Mântuitorul îi alătură o alta, în care marele prooroc devine cel mai mic, în contextul unei realități diferite, dumnezeiești: „împărăția cerurilor”. Sintagma din urmă are o paralelă în Sfintele Scripturi: „împărăția lui Dumnezeu”, de unde deducem că este vorba despre o realitate spirituală, în care Dumnezeu Însuși conduce și stăpânește întreaga creație. De ce în această realitate cerească Sfântul Ioan este cel mai mic? Dacă este așa, ce șanse avem noi să fim părtași și membri ai împărăției cerurilor? Dacă Ioan este cel mai mare dintre cei născuți din femei și, în același timp, va fi cel mai mic în împărăție, înseamnă că acolo nu va fi nici un om? În ce sens este el cel mai mic în împărăția cerurilor? Iată întrebări legitime care se ridică între creștinii care se adapă din Cuvântul lui Dumnezeu.

Textul a atras atenția creștinilor din toate timpurile, astfel că istoria exegezei Noului Testament consemnează diverse interpretări. Dintre acestea, ne oprim asupra celor pe care le expune Sfântul Maxim Mărturisitorul, cunoscut pentru tâlcuirile sale la locurile dificile ale Scripturii și ale scrierilor Părinților. El nu reduce însă tâlcuirea sa la un singur înțeles, și aceasta din două motive: în primul rând, pentru a face o sinteză a interpretărilor cunoscute în vremea sa, și, în al doilea rând, întrucât, în concepția sa, înțelesurile Sfintei Scripturi sunt de o bogăție inepuizabilă.

Potrivit Sfântului Maxim, un prim înțeles ar fi în legătură cu virtutea smereniei: „Cel ce se va smeri pe sine mai mult decât Ioan, căci aceasta înseamnă mai mic, acela e mai mare decât Ioan”. Într-adevăr, potrivit învățăturii lui Hristos, smerenia este cea care trebuie să caracterizeze conduita creștină, iar celor cărora o vor dobândi li se promite împărăția cerurilor: „Fericiți cei săraci cu duhul că a acelora este împărăția cerurilor” (Matei 5, 3). Așadar, deși nu au viața ascetică și misiunea Sfântul Ioan, cei care se smeresc vor dobândi împărăția cerurilor, fiind înălțați de Dumnezeu Însuși, căci: „Cel ce se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Matei 23, 12). Deducem, de aici, că împărăția cerurilor va fi a celor smeriți.

Al doilea înțeles redat de Sfântul Maxim vizează gnoseologia teologică: „Fiindcă se credea că Ioan a dobândit prin contemplație toată cunoștința îngăduită aici, cunoștința cea mai mică și cea mai de pe urmă în viața viitoare e mai mare decât cea de aici”. Oricât de mult ar înainta cineva în contemplarea și cunoașterea celor dumnezeiești încă din viața aceasta, ea pălește în fața celei pe care Dumnezeu o va descoperi în eshaton. Acest lucru nu înseamnă însă că cei credincioși nu au acces încă de pe acum la cunoașterea celor dumnezeiești ca fii ai Bisericii, înțeleasă ca inaugurare a împărăției cerurilor, dar această cunoaștere este „în parte”, și vederea de acum, „ca în oglindă, în ghicitură”, pe când dincolo, „deplin” și „față către față”, după expresia paulină (I Corinteni 13, 12). Acest lucru, întrucât noi, în Biserică, ne aflăm între „deja” și „nu încă”: deja împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată, dar ea va ajunge la deplinătate abia în eshaton.

Distincția dintre cele două iconomii: a Legii și a harului

Cel de al treilea înțeles: „teologul cel mai înalt e mai mic decât cel de pe urmă dintre îngeri”, după Sfântul Maxim, ar putea avea un dublu înțeles. Unul ar fi prin reducerea semnificației sintagmei „împărăția cerurilor” doar la lumea nevăzută a îngerilor, între care Dumnezeu împărățește, și atunci desigur că Sfântul Ioan este mai mic decât oricare din aceste duhuri slujitoare ale lui Dumnezeu (părere respinsă de Sfântul Ioan Gură de Aur). Celălalt sens, ar viza tot nivelul cunoașterii și contemplării lui Dumnezeu și, potrivit acestuia, negreșit cel mai mare teolog pătrunde mai puțin decât sfinții îngeri care stau în jurul tronului lui Dumnezeu.

Ultimul și cel mai cuprinzător înțeles pe care ni-l dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este fundamentat pe distincția dintre cele două iconomii: a Legii și a harului: „Cel ce stă pe treapta cea mai de pe urmă în viețuirea evanghelică e mai mare ca cel înălțat în treapta Legii”. Acest ultim înțeles este esențial, și în cadrul său pot fi cuprinse și celelalte trei de dinainte. Oricât de mult s-ar fi nevoit Sfântul Ioan Botezătorul și oricât de „mare” ar fi fost, el nu s-a bucurat de împărtășirea belșugului harului lui Dumnezeu revărsat la Cincizecime, întrucât pogorârea plenară a harului lui Dumnezeu în lume este rod al preamăririi lui Hristos prin Patimi, moarte, Înviere și Înălțare. Nu este vorba doar de o distincție cronologică – Sfântul Ioan, ca legătură între cele două Testamente, aparține, totuși, lumii care nu a cunoscut încă restaurarea adusă de lucrarea mântuitoare a lui Hristos -, ci și de o distincție ontologică, Ioan fiind cel mai înalt dintre cei care s-au apropiat de Dumnezeu cu puterile naturale ale omului căzut, în timp ce membrii împărăției cerurilor sunt cei încorporați în Trupul lui Hristos, așadar restaurați de harul lui Dumnezeu care se revarsă neîncetat asupra lor în Biserică. Căci, după părintele Stăniloae, Biserica este tocmai extinderea Trupului îndumnezeit al lui Hristos în credincioși prin Duhul Sfânt. Or, în acest sens, oricât de minunată a fost lucrarea și viața Sfântului Ioan Botezătorul, fără a nega asistența lui Dumnezeu în misiunea sa („Fost-a om trimis de la Dumnezeu…”, Ioan 1, 6), el este incomparabil mai mic decât cei care sunt mădulare ale Trupului lui Hristos și se hrănesc necontenit cu Trupul și Sângele Său. Așadar, membrii împărăției cerurilor sunt mai mari nu prin ei înșiși, ci prin harului lui Dumnezeu de care se împărtășesc.

Un sfânt universal

Prin tradiție, locul în care a fost înmormântat Sfântul Ioan se află în Sevastria, în Samaria. De aici, însă, moaștele sale au fost duse în alte orașe (Ierusalim, Alexandria), pentru a nu fi profanate. Capul a fost și el dus în mai multe locuri, încât de multe ori i s-a pierdut urma, fiind aflat ulterior la Ierusalim, Emesa sau chiar Roma. Multe biserici pretind că au fragmente din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul – Studion din Istanbul, azi Moscheea Imrahor Camii. Documentele arată că aici se păstrează încă din secolul al IX-lea mâna dreaptă și craniul, frumos îmbrăcate în aur și pietre prețioase. Ceea ce este suprinzător este venerația musulmanilor pentru aceste sfinte moaște și pentru Sfântul Ioan, în general. De altfel, în Coran, alături de alte personaje biblice, apare și Sfântul Ioan Yahya, ca prooroc al lui Dumnezeu. Deși mai scurt, episodul nașterii sale prezintă foarte multe asemănări cu textul evanghelic.

Sf. Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiuni creștine, ci și de musulmani, unioniști și de unele grupări gnostice (mandeeni, nazorei). (D.L.)

Mai multe zile de prăznuire

Sfântul Ioan Botezătorul este singurul sfânt din calendarul creștin căruia îi sunt dedicate mai multe zile de prăznuire: Nașterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august) și Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie) și alte trei mai mici: Întâia și a doua aflare a capului (24 februarie), A treia aflare a capului (25 mai), precum și Zămislirea (23 septembrie). Cea mai veche este dedicată nașterii sale, fiind atestată încă din primele secole creștine. Fixarea datei de 24 iunie nu este întâmplătoare, ci pleacă de la mărturia scripturistică. Astfel, se spune că zămislirea a avut loc după ce preotul Zaharia a încheiat zilele slujirii la templu. După cum se știe, rânduiala templului a stabilit ca tămâierea în Sfânta Sfintelor să aibă loc o singură dată pe an, în luna a șaptea, ziua a 10-a (cf. Levitic 16, 29). În calendarul iudaic, luna a șaptea, numită Tișri, cuprindea o parte din septembrie și o parte din octombrie. Luând în considerare zilele care au trecut până când Zaharia a ajuns acasă, Sfinții Părinți au stabilit ziua zămislirii la 23 septembrie (corespunzând Bunei Vestiri – 25 martie), fixând ziua nașterii Sf. Ioan la 24 iunie (corespunzând Crăciunului – 25 decembrie). Zilele de 24 iunie și 25 decembrie corespund solstițiului de vară (ziua începe să descrească), respectiv de iarnă (ziua începe să crească). Astfel se împlinește ceea ce a spus Sfântul Ioan despre sine: „Acela trebuie să crească, iar eu să descresc” (Ioan 3, 30), arătând prin aceasta că el este cel mai mare (cea mai lungă zi din an) și totuși cel mai mic, după cum pe pământ Mântuitorul este cel mai mic (cea mai scurtă zi din an) și totuși cel mai mare. (D.L.)

„Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt”

Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă în amănunt nașterea Sfântului Ioan în capitolul 1 al Evangheliei Sale. Deși erau oameni drepți înaintea lui Dumnezeu, preotul Zaharia și soția sa, Elisabeta, nu au putut până la bătrânețe să aibă copii. La poporul evreu, acesta era considerat un mare blestem ce se abătea asupra familiei, din partea lui Dumnezeu. Uneori, nici jertfele nu le erau primite la templul celor ce nu aveau copii.

Dar, în vremea împăratului Irod, în timpul săptămânii când era de rând la templu, Zaharia a intrat să tămâieze, iar îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii, i s-a arătat, anunțându-l că i-au fost ascultate rugăciunile și că Dumnezeu le va da un copil, căruia trebuie să-i pună numele Ioan. Pentru că a fost neîncrezător în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil, Zaharia a rămas mut până în ziua când s-au împlinit acestea.

După ce a născut Elisabeta, în 8-a zi, când pruncul trebuia tăiat împrejur, s-au strâns vecinii și rudele și voiau să-l numească pe acesta Zaharia, ca pe tată. Dar Elisabeta a spus că se va chema Ioan. Și cum toți cei prezenți obiectau, cerându-i părerea, Zaharia a scris pe o tăbliță „Ioan este numele lui” (Luca 1; 63), iar în clipa următoare a putut din nou să vorbească. De nașterea lui, așa cum a vestit îngerul, aveau să se bucure mulți, „căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură amețitoare și încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Și pe mulți din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca 1, 15-16). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 24 iunie 2009 )

Comentarii Facebook


Știri recente