Nașterea lui Hristos arată iubirea smerită a lui Dumnezeu

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica după Nașterea Domnului (Matei 2, 13-23) (Fuga în Egipt)

Nașterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioară în­seamnă că El Însuși S-a făcut om și aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a câștiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei, prin coborârea Lui la ei din iubire. Fiul lui Dum­ne­zeu nu Se putea face om su­punându-Se legii firii după care sunt născuți oamenii, fără să fie în­trebați, sau fără să se hotărască ei în prealabil pentru această naș­tere. El Se face om în mod liber, din proprie hotărâre, nu e făcut. Aceasta pentru că El exista înainte ca Dumnezeu. Dacă cineva ar afir­ma că ar fi putut accepta să Se nas­că precum un om, supunându-Se legii generale a nașterii oameni­lor după păcat, în mod voluntar, se va răspunde că El nu putea admite cu voia să aibă ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obișnuit al conceperii celorlalți oameni după păcatul strămoșesc, act care și-ar fi lăsat urma în El. Căci, născându-Se astfel, cum ar fi putut elibera de păcatul stră­mo­șesc, imprimat în om și prin această pasiune, pe ceilalți oameni, dacă El Însuși S-ar fi conceput cu acest păcat moștenit de la înaintași? Voind să Se facă om, dar și să ne elibereze de păcat, trebuia să fie de la început ferit de acest păcat, sau să aducă cu Sine de Sus puterea de a Se face om printr-o conce­pere ferită de pasiunea îm­preu­nă­rii trupești dintre bărbat și femeie. Nefiind făcut om prin a­ceas­tă împreunare, ci făcându-Se El Însuși, ferește de păcat firea umană de la început. Dar nu se putea face aceasta decât numai dacă Cel ce Se făcea om era Dumnezeu. Căci numai Dum­nezeu poate elibera de păcat, odată ce lipsa de păcat vine din unirea cu Dumnezeu.

Trupul pe care Și-l ia Cu­vântul dumnezeiesc din Fe­cioara, când Se face om, este semnul și mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a făcut și el semn și mijloc al iubirii extreme față de Dumnezeu. Căci nu se poate să nu se vadă legătura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit să facă din trupul Lui un mijloc al manifestării iubirii Lui extreme ca om față de Dum­nezeu și al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu față de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului străbătut de simțirile Maicii Sale și a rămas într-o legătură cu el. „Cele ale firii Maicii subzistă așa de mult în Unul-Născut, că El e cunoscut nu numai din însușirile dumnezeiești ale dumnezeirii, ci, la fel, și din cele ale Maicii. De aceea, precum Fiul, fiind de o fire și unit în chip natural cu Tatăl prin locuirea și viețuirea în Acela tot așa de mult ca și în Sine, are și trupul propriu îm­preună bucurându-se de acele bunătăți negrăite și mai presus de înțelegere, la fel, fiind co-na­tural după trup cu Maica Sa, prin legătura dragostei naturale și voluntare mai presus de fire și voie, este în ea tot așa de mult ca și în Sine prin supra­firescul dragostei. De aceea, are și dumnezeirea proprie nu numai drept cauza și dătătoarea acestei iubi­ri, ci și părtașă la ea din pricina uni­rii ipostatice, așa încât Ace­lași are, și cu Tatăl și cu Maica, această negrăită petrecere, reciprocă unire și bucurie.1

Unirea lui Hristos cu Maica Lui, după firea omenească, este mai intimă decât unirea cu ceilalți oameni. El este într-o unire nemijlocită cu ea, pe când cu ceilalți oameni este într-o unire mijlocită, într-un fel, prin ea. Dialogul Lui cu ea e primul dialog cu o persoană umană și e cel mai intim. Maica Îl iubește ca nici un alt om și El își iubește Maica mai mult ca pe orice om. El iubește pe oameni pentru că vede în ei înrudirea lor cu Maica Sa și simte în iubirea Maicii Sale dulceața iubirii omenești. Culmea iubirii Lui față de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omenești față de El. Maica Lui a fost și pregătită, dar a și contribuit la „plinirea vremii” în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luată din ea și, prin aceasta, în suprema iubire dintre El și ea. Însă nimeni n-a putut simți ca ea nici iubirea Lui față de Tatăl și nici față de oameni. Nimeni n-a simțit ca ea pornirea Lui de jertfă plăcută Tatălui și durerile suferite de El pe cruce pentru oameni. Ea e prima creatură umană care s-a asociat Lui, în gradul cel mai înalt, în această iubire față de oameni, care a mers până la jertfă. Totuși, El a rămas Izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost în mod direct și primordial durere pentru El.

Întrucât, în Fecioara, lucrarea de formare a trupului Cuvântului nu e începută de bărbat, ci de Cuvântul însuși și El o și continuă, Fecioara nu e numai Maica Lui, ci și Mireasa Lui. Are astfel o îndoită iubire în Ea. Ea se face Maica Crea­to­rului, dar numai pentru că se face Mireasa Lui și crede că El a iubit-o așa de mult, încât a binevoit să Se facă Mirele ei. ș…ț

Având, ca și Creator și Că­lăuzitor al ei, făptura conștientă în legătură cu Sine, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu o ridică în intimitatea supremă cu Sine, în persoana Fecioarei, făcând-o Maică a Sa și pe Sine făcându-Se din ea Fiu al Omului și Subiect al umanității asumate din ea, ca să o despartă definitiv de păcat. De această dată El nu lasă umanitatea să existe și să subziste în subiectul ei propriu, ci îi dă existență în El Însuși ca Subiect, sau Se naște El Însuși ca Subiect al ei, sau Se face El În­suși om, ca Fiu al unei pur­tă­toare a umanității. Fiind proto­tipul chipului Său, unește cu Sine ca prototip și chipul, sau Se face prototipul însuși al chipului Său.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cel ce spune că în­truparea s-a făcut prin asu­marea trupului salvează și existența dinainte de veci a lui Dum­nezeu Cuvântul, dar mărtu­ri­sește în chip binecredincios și întruparea Lui voită și liber hotă­râtă în timp„2. El împli­nește prin aceasta, în mod liber, planul dinainte de veci al eli­berării firii noastre de păcat.

S-ar putea întreba cineva: Dar dacă firea Lui omenească e eliberată de păcat, prin faptul că pri­mește existența ei în Su­biectul divin, mai este aceasta o eliberare a omului adevărat de păcat, dacă omul e o fire care-și are propriul ei subiect? Am văzut însă că Subiectul divin, în Care e primită să subziste firea umană, în cazul lui Hristos, nu e contrar subiectului uman, și ca atare S-a putut face și subiect uman și prin aceasta poate reali­za comuniunea cu subiectele umane, dacă acestea voiesc, dar păstrează în această comuniune și calitatea de Subiect divin, putând astfel să comunice și umanității subiectelor umane obișnuite eliberarea de păcat pe care a imprimat-o umanității Sale. Subiectul dumnezeiesc Se face Subiectul firii umane pentru că, în ultimă instanță, El e la temelia existenței ei. Fiul lui Dumnezeu Se naște ca om liber de păcat din proprie inițiativă, pentru că există ca Ipostas divin când Se naște ca om. El nu e născut ca om, fără să existe înainte de aceasta. De aceea, Își ia El Însuși umanitatea Sa, sau Și-o formează, însă nu din nimic, ci din umanitatea existentă. Amândouă acestea în­seamnă că-Și ia umanitatea dintr-o Fecioară, dar că El își asumă umanitatea ca Unul mai presus de ea, dar coborându-Se la ea, făcându-Se Subiect al ei, ca să o ridice din starea în care ea venea la existență ca persoană de sine în ceilalți oameni.

Hotărându-Se dinainte de veci să fie și Subiect al umanului, care e după „chipul” sau „umbra” firii Sale divine, Cu­vântul lui Dumnezeu rânduiește din veci o Fecioară, pentru a Se naște din ea ca om din inițiativa Lui, arătând și în aceasta li­berta­tea Lui față de legea căreia s-a supus firea noastră. El pune, dinainte de veci, timpurile în slujba împli­nirii planului de întrupare a Sa din Fecioară, pentru ca să Se poată naște din ea într-un mod mai presus de legea obișnuită, adică nesupus păcatului, spre eliberarea uma­nității de îngustimea vieții pă­cătoase și spre unirea ei cu înălțimea, adâncimea, lățimea și lărgimea vieții în Dumnezeu, întâi în El și, prin comunicarea cu El, în toți cei ce se vor alipi Lui (Efeseni 3, 18).

Ipostasul divin, voind să-Și asume în mod liber firea umană, n-a putut să o ia într-o formă supusă păcatului, ci curățită de păcat. Făcându-Se om în mod liber, această libertate nu în­seamnă însă o stăpânire asupra omenității ca asupra unui obiect. Lucrul acesta ar fi fost posibil numai dacă umanul s-ar fi constituit ca străin de El. Prin întrupare, Însuși Cuvântul de­vine om, dar în Ipostasul divin, liber umanul nu poate deveni rob. De aceea spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că El a asumat firea noastră „fără pasivitate”3. E drept, Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea noastră cu afectele ireproșabile de pe urma păcatului strămoșesc, ca oboseala, trebuința de hrană, și supusă durerilor și morții. Dar, în faptul că ele țineau de o fire asumată liber, El avea totodată conștiința că le suportă numai pentru a le birui prin răbdare și, în acest sens, avea chiar în firea umană o libertate potențială față de ele, libertate care avea puterea de a fi actualizată mai ales în baza faptului că era firea Ipostasului divin făcut Subiect al firii umane și al afectelor ei, dar lucrător în acord cu aspi­rația ei de a birui aceste afecte prin răbdare. Căci dacă nu le-ar fi putut birui și ea însăși supor­tându-le, ci ar fi fost ferită de ele prin puterea dumnezeirii, n-ar fi devenit cu adevărat stă­până asupra lor, sau mai tare ea însăși ca ele. Prin aceasta Hristos aduce o împlinire a aspirației firii spre biruința asupra afectelor și spre o libertate actuali­zată față de ele, stări de care ne face parte și nouă prin alipirea noastră la El ca om și prin comuniunea cu El.

Această tărie a firii umane asumate față de ele i-a venit chiar din faptul că a fost asu­mată de El în deplină libertate, prin aceasta întărind și în ea liber­tatea; dar i-a venit și din faptul că Și-a format-o într-o Fe­cioară care a rezistat în tot timpul – desigur și cu ajutorul Lui di­nainte de întrupare – păca­telor personale, sau a stăruit tot timpul în legătură cu El. Ridicarea ei la acest nivel spiritual s-a datorat și pregătirii ei din partea Lui, dar și efortului ei. În acest sens, „plinirea vre­mii” s-a realizat și prin ea, sau de Dumnezeu cu împreuna ei lucrare. Părinții Bisericii socotesc că ea a fost înălțată nu numai la culmea umanității, ci și a cetelor îngerești, adică a întregii creații. Teofan al Niceii spune: „Cum nu s-ar numi mai presus de toți îngerii cea lăudată de noi ca podoaba îngerilor…, cea care a adus zidirii întregi nu doar cuvinte și vreun sfat dumnezeiesc, cum au adus îngerii și Prorocii, ci pe Însuși Cuvântul ipostatic Cel unic și Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care rămâne în veci, pe Cuvântul cel bun pe Care L-a scos dinainte de vea­curi din Sine inima părintească, rodul, fătul și pecetea Marii Minți… pe Care L-a dat în chip nematerial îngerului și aducă­torului Lui, adică Preasfintei Fecioare, căci S-a îngroșat în Aceasta și a luat formă în trupul din ea asemenea unui glas arti­culat în organele vocale, și prin ea S-a vestit ca orice sunet și S-a făcut vizibil întregii zidiri și a arătat nu vreun chip parțial al lui Dumnezeu, potrivit pentru vreo generație, ci… capătul din urmă, pentru care s-au întemeiat toate” 4.

Dar la împlinirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, printr-o supremă întâlnire și conlucrare a Maicii cu Fiul ei, a participat și Duhul Sfânt. Căci tot ce se face de Dumnezeu în creație se face de El ca Treime căreia Îi este proprie iubirea, adică de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, sau cu „suflarea” Acestuia. Dacă Fiul și Cuvântul constituie modelul ontologic al creaturilor care își iau existența prin El de la Tatăl, Duhul e viața lor. ș…ț

Fără nașterea din Fecioara, Hristos n-ar fi biruit moartea. N-ar fi fost o naștere liberă a unui om capabil să fie mai tare decât toate cele care sunt mai tari decât omul. „Căci Cel ce – din cauza facerii primu­lui Adam – a primit să Se facă om nu a refuzat să Se nască din pricina căderii aceluia, acceptând face­rea ca pogorâre, iar nașterea, ca golire de bunăvoie (chenoză) în favoarea ce­lui osândit. Facerea L-a adus la identitatea cu omul de la început (prin suflarea de viață dătătoare), din care luând „după chipul” ca om (prin Duhul – n.n.), a păstrat liber­tatea nepierdută și nepă­că­tuirea nepătată; prin naștere a îmbrăcat, la întrupare, asemă­narea cu omul stricăciunii, întrucât a luat chipul de rob și a suferit ca un vinovat Cel ce era fără păcat, ca să Se supună cu voia acelorași afecte (pătimiri) naturale ca și noi, afară de păcat…, purtând în Sine prin părțile amândurora pe primul Adam nemicșorat. Căci, acceptând prin pogorâre facerea lui Adam (dinainte de cădere), și deci luând la zămislirea (la conceperea) Sa prin insuflare, în chip natural, nepăcătoșenia, nu a luat și nestricăciunea. Iar din nașterea sub osânda de după căde­re luând, prin umilirea Sa de bunăvoie (prin chenoză), în chip natural, caracterul pătimitor (afectele), nu a luat și pă­cătoșenia. Și astfel Se face un nou Adam, primind aceeași facere afară de păcat și suportând aceeași naștere unită cu suferința. Căci împletindu-le desăvârșit în Sine pe amân­două între ele, prin comunicarea reciprocă între amândouă părțile, le-a tămăduit cu putere pe una cu alta, prin lipsa în Sine a consecinței extreme a fiecăreia… Mântuitorul a făcut nașterea salvatoare a facerii, reînnoind prin patima (afectul) ce ține de ea, în chip minunat, nestrică­ciunea facerii, iar facerea a făcut-o tămăduitoare a naște­rii, sfințind prin nepăcătoșenia ei nașterea supusă patimii. Astfel, facerea a salvat cu desăvârșire rânduiala firii prin creare… și a salvat cu totul nașterea (origi­nea prin naștere), căreia îi era supusă firea din pricina păcatului, ca să nu mai fie stăpânită de modul provenirii prin curgerea seminței, asemenea celorlalte viețuitoare de pe pământ.”5

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește mai clar despre biruirea morții de către Hristos în toți frații Săi după uma­nitate, prin nașterea Sa din Fecioară, în următoarele: „Dar Domnul, fă­cându-Se om și dând o altă obâr­șie firii, pentru o a doua naștere, din Duhul Sfânt, și primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în El atotnecuvenită, întrucât nu avea ca obârșie a nașterii Sale plăcerea atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desființarea ambelor extreme: a obârșiei și a sfârșitu­lui făpturii omenești după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Și așa a făcut pe toți cei re­născuți în El duhovnicește liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare, aceștia nu mai au de la Adam plăcerea nașterii, dar păstrează din pricina lui Adam du­rerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului… Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă care o naște și pe care trebuie să o pe­depsească, se face în chip vădit pricina vieții veș­nice„6.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne pune astfel în evi­dență amploarea și adâncimea însem­nă­tății nașterii Fiului lui Dum­nezeu din Fecioara pentru mântuirea oamenilor. El acceptă prin aceasta crearea și nașterea, refăcându-le și valorificându-le pe amândouă. El se creează pe Sine însuși ca om, dar Se și naște. El înlătură astfel strică­ciunea și moar­tea adusă, prin păcat, ființei umane create de Dumnezeu, dar și patima legată de ea prin naștere. El cinstește și resta­bilește creatura primind această calitate, dar Se creează El însuși pe Sine ca om. Nu Se ferește nici de nașterea ca om, dar se naște El însuși din Fe­cioară, cinstind-o și pe aceasta, restabilind-o în curăție. El cinstește creatura (și prin aceas­ta actul Său de creare), ridicând-o la nivelul Său fără să o schimbe, întrucât a primit El însuși calitatea de creatură, dar Se creează El însuși pe Sine. Nu se ferește nici de naș­terea din om, dar Se naște El însuși, nu e născut fără voia Lui, deși primește și o colaborare a creaturii la nașterea Sa. Pe amândouă le face oarecum acte comune (ale Sale și ale creaturii), ca să aibă în comun cu creatura ambele rezulta­te ale acestor forme ale obârșiei umanului. Prin aceasta le reface pe amândouă și le face o punte veșnică între Dum­nezeu și creatură, fără să micșoreze pe nici una.

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om din Fecioară, scoa­te conce­perea din robia voluptății, aducând în ea puterea crea­toare, făcându-Se un nou Adam, sau un nou început curat al umanității, deși născut dintr-o persoană umană, în solidaritate cu oamenii. Nașterea Cuvân­tului ca om și naș­terea spirituală a celorlalți oameni la Botez, prin lucrarea lui Dum­nezeu, care aduce și actul crea­tor al Lui în ea, nu e însoțită de plăcerea înrobitoare, ci e un act de tărie curată a libertății. E și în aceasta o plăcere, dar o plă­cere spirituală. Oamenii devin slabi spiritual, sau mai puțin oameni, prin nașterea din plăcerea trupească sau prin plăcerile volup­toase din cursul vieții, care-i stăpânesc în urma conceperii din voluptate. Și această slăbire a spiritului a adus asu­pra trupului moartea și frica de ea. Acestea au fost biruite prin tăria spirituală pe care o imprimă umanului Fiul lui Dum­nezeu, născându-Se ca om din Fecioară, datorită și puterii creatoare a Duhului pusă în ea și în umanul său, tărie co­municată prin Botez și celorlalți oameni care se alipesc Lui prin credință. Căci, născându-Se ca om din Fecioară, Fiul lui Dumnezeu a dat această tărie nu numai chi­pului Său uman, ci și Fecioarei în mod deosebit, prin Duhul Său cel Sfânt, refăcând în ea rodnicia firii umane, prin întărirea du­hului ei asupra slăbiciunii ființei umane, arătată în porni­rea spre voluptatea conceperii din unirea trupească dintre bărbat și femeie. Asupra Fe­cioarei a suflat Duhul de viață Făcător din Hristos, Care Și-a format din ea, prin Același Duh, firea Sa umană. Fecioara a experiat acest eveniment și creș­terea firii umane a Cuvântului în ea nu printr-o trăire pur simțuală, ci printr-una spiritua­li­­zată și curată. Căci ea e introdusă în Sfânta Sfintelor cea spirituală, în care nu au intrare femeile care experiază evenimentul concepe­rii și formării unei persoane noi în mod pur simțual. Sau ea a fost făcută adevărata și originara Sfântă a Sfintelor, neatinsă și nestră­bătută de nici un păcat, „unde pri­mește pe adevăratul Arhie­reu”7.

Duhul Sfânt o curățește deplin (chiar de păcatul stră­moșesc) când începe să se for­meze în ea chipul Prototipului, și însoțește această formare în curăție și în iubire totală pentru și către Cel ce Se formează ca om în ea, plin de iu­bire față de ea și față de toți oamenii. Prin aceasta, ea e ca un templu viu și însuflețit al Cuvântului și Fiului, Care își trăiește și ca om toată iubirea de Fiu față de Tatăl, dar și iubirea Tatălui față de El ca om și, prin El, față de toți oa­menii, și în primul rând față de Maica Lui. Ea e negrăit de unită cu El, participând într-un fel, prin simțirea spiritua­lizată, la întruparea Lui mântuitoare, iar după naștere, la toate actele Lui mântuitoare, în așa măsură, încât Părinții Bisericii au numit-o și altar al jertfei Lui, și oglindă în care primesc un fel de alt chip toate simțirile și faptele Lui de oa­meni iubitoare. Căci nimeni nu însoțește mai mult ca mama Lui pe cineva, în gândurile și simțirile Lui de bucu­rie, sau de durere pentru alții. Și nu știm cum ne-ar arăta Fiul ei iubirea Lui de oameni, dacă n-ar arăta-o mai întâi și într-un grad deosebit de afectuos față de Maica Lui, care și ea Îl iubește mai mult decât toți oamenii.

Dacă Iisus Hristos nu S-ar fi născut din Fecioara, n-ar fi și Dumnezeu, ci simplu om. Dar, în acest caz, n-ar fi în­vins moartea și n-am fi mântuiți. Cei ce neagă nașterea lui Hristos din Fecioara neagă mântuirea.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica, pp. 586-600. (Titlul și sublinie­rile din text aparțin redacției Ziarului Lumina)

Note: 1 †‘Teofan al Niceei, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.

2 †‘PG 91, 530.

3 †‘PG 91, 532.

4 †‘Cuvânt despre Maica Domnului, cap. VI.

5 †‘Ambigua, cap. 108, pp. 404-405.

6 †‘Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia, III, pp. 384, 386, 387.

7 †‘Teofan al Niceii, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.â

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 29 decembrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente