Nașterea Domnului, Răsăritul veșniciei

Teologia liturgică închinată Sărbătorii Întrupării lui Hristos este bogată și diversă. În ea umanitatea eclesială se minunează de Lumina Cea veșnică a lui Dumnezeu, Hristos Care devine Om fără a înceta să locuiască în sânul de iubire al Treimii. Metaforele Întrupării sunt înălțările de gândire ale sfinților care aprofundează mistic taina înomenirii Fiului și puterea pe care umanitatea o primește prin intrarea în ea a lui Dumnezeu Cuvântul.

Sărbătoarea Nașterii Domnului a luat ființă în primele veacuri ale Bisericii primare, fiind stimulată și de referatul biblic al Sfinților Evangheliști Matei și Luca, dar și de dezvoltarea anului liturgic după un model hristologic bine definit care lua evenimentele din viața Mântuitorului ca puncte de reper liturgic și sacramental.

Betleemul Nașterii lui Iisus devine cămara de sus a înțelegerii teologice, locul unde Hristos Se naște în inima omului și devine totul întru toate: ‘Să prăznuim mai înainte popoarelor sărbătoarea Nașterii lui Hristos și ridicându-ne mintea spre Betleem să ne suim cu gândul și să vedem cu ochii cei sufletești pe Fecioara, mergând să nască în peșteră pe Domnul tuturor și Dumnezeul nostru’. Înainteprăznuirea este așadar ritualul interior de aprofundare a sărbătorii, pregătirea pentru intrarea în timpul sfințit și sfințitor și pregustarea marilor bunătăți spirituale.

Înnoirea omului eclesial

Semnificațiile teologice ale Crăciunului în textele liturgice sunt atât de diverse, încât este cu neputință să le analizăm exhaustiv. Totuși cele referitoare la relația dintre timp și eternitate sunt revelatoare pentru întreaga teologie a Bisericii asupra timpului.

Atmosfera teologică de naștere din nou a Bisericii la fiecare Crăciun nu este doar una sinergică, ci derivă din consubstanțialitatea ei cu Hristos, Capul Bisericii. Așadar, întreaga Biserică se naște din nou, odată cu celebrarea Întrupării Domnului. O adiere de înnoire a omului eclesial bate așadar în fiecare Biserică locală.

Crăciunul este de asemenea și praznicul maternității dumnezeiești a Fecioarei Maria. Odată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc și îl îmbrățișează cu iubire de mamă. Colindele de Crăciun afirmă această bucurie tainică și acest fior nepătruns al Bisericii care trăiește adormirea Pruncului Dumnezeu în brațele umanității: ‘Linu-i lin și iarăși lin’. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în brațele omului este profeția eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în brațele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei și Îl îmbrățișează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creația dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: ‘Cel ce a plecat cerurile și în Fecioară S-a sălășluit vine să se nască cu trupul în peștera Betleemului, precum este scris, și să fie văzut prunc, Cel ce dă viață pruncilor în pântece’. Pruncia lui Dumnezeu de la ‘plinirea vremii’ (Gal. 4, 4) este așadar izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanității în el și ca temei al întoarcerii prin pocăință la Dumnezeu, Pruncul veșniciei: ‘De nu vă veți întoarce și veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu’ (Mt. 18, 3).

Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanență a umanității, puterea ei de-a naște duhovnicește pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocațiile umanității în libertatea primitoare de har a iubirii: ‘Izvorul cel primitor de viață și pururea curgător, sfeșnicul harului celui de lumină purtător, Biserica sfinților, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile și decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioșii să o mărim’.

Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Prooroc desăvârșit, Arhiereu veșnic și Împărat a toate, este mireasma dumnezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora Dumnezeirii Lui din care se varsă ‘Mirul cel nedeșertat și de mântuire lumii’: ‘Fecioara, alabastrul cel înțelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeșertat și vine în peșteră, cu Duhul, să-L deșerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă’.

‘Primăvara harului’

Universul de metafore mistice ale Părinților imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoașterea obiectivă este doar o participare la universul de viață al sufletului omenesc care asumă și transcende în sine lumea: ‘Norul cel luminos și însuflețit purtând ploaia cea cerească vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape fața. Primăvara harului, rândunica cea înțelegătoare având înăuntru în pântece naște în chip de negrăit risipind iarna necunoștinței de Dumnezeu. Cămara cea curată și nespurcată aduce în peșteră întrupat pe Împăratul’. Observăm în acest tropar dimensiunea sfințitoare pe care înțelegerea teologică o aduce întregului univers și întregii istorii: vremea și timpul se înnoiesc în Nașterea Domnului, iar Maica lui Hristos este ‘primăvara harului’ și ‘izvorul limpede al nemuririi’ , pentru că în ea înviază întreaga lume prin Viața-Hristos Care se naște din ea.

Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înțelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă și smerenia firii omenești a Pruncului din Betleem. Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primește integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii și dăruiește iubirea prin frumusețea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit și nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumusețea integrală care se dăruiește fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există, indiferent de privitor. Pruncul este frumusețea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinților în toate dimensiunile umanității sale smerite și feciorelnice: el trebuie învelit (‘N-are scutec de-nfășat, nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat’ ), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile până când va deveni de sine lucrător. Așadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtășită și dependență reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.

Acest abis de smerenie a Logosului întrupat se mărește odată cu răutatea și indiferența lumii la nașterea în ea a lui Dumnezeu. Smerenia Fiului lui Dumnezeu se lovește de mândria și autosuficiența oamenilor, iar Lumina care răsare în noaptea lumii nu este primită nicăieri. Omul nu primește pe Dumnezeu: ‘Întru ale Sale a venit, și ai Săi nu L-au primit’ (In. 1, 11), și prin aceasta omul condamnă lumea la pieire, pentru că nimic necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu. Rătăcirea Maicii cu Pruncul printre oameni este dublată de suferința fugii în Egipt și a condiției de străin și rătăcitor în lumea pe care El a creat-o.

În temporalitatea Crăciunului, Biserica se adapă din iubirea lui Dumnezeu, Care unește în sine vremea și veșnicia, pentru a le dărui omului credincios: ‘Împărăția Ta este Împărăția tuturor veacurilor și stăpânirea Ta rămâne întru tot neamul și neamul’.

Universul întreg devine prin ochii deschiși ai Bisericii o proorocie a frumuseții dumnezeiești aduse de Hristos Care însumează în Sine toate rațiunile ființiale ale făpturii. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 23 decembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente