Nașterea Domnului Iisus Hristos

Celebrarea Nașterii lui Hristos a fost introdusă în calendarul ecleziastic la o dată relativ târzie. Poate și de aceea, icoanele care înfățișează acest praznic se întâlnesc după secolele VI-VII. Biserica primelor secole a insistat mai mult asupra Epifaniei (Botezul Domnului), ca primă manifestare publică a Mântuitorului. Dacă, în Bisericile orientale, Arătarea Domnului avea la început întâietate față de sărbătoarea Crăciunului, Occidentul latin asigura, oficial, Botezului un loc nu inferior Nașterii, dar în devoțiunea populară Crăciunul apărea mai important. Icoanele Nativității vorbesc despre diferențele și asemănările reprezentărilor imagistice ale venirii pe lume a Fiului Mariei.

Studiul iconografic al temei Nativității se împarte, în mod logic, în trei părți: în primul rând, episoadele anterioare Nașterii, călătoria la Bethleem, recensământul, apoi Nașterea propriu-zisă și, la final, temele complementare ale adorării magilor și păstorilor. Nașterea lui Hristos este relatată în capitolul doi al Evangheliei după Luca într-un singur verset: „Maria a născut pe Fiul său cel Unul Născut și L-a înfășat și culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Istoria evanghelică a fost în întregime pictată

Făcând comparația cu textul scris, în pictura bisericii, mai pregnant decât în manuscrise, se pot distinge un ciclu narativ și unul liturgic. Cel narativ, anterior celui liturgic, mărturisește că istoria evanghelică a fost în întregime pictată, iar imaginea a reprodus textul până la cele mai mărunte detalii. Pentru că „icoanele, spune Sfântul Ioan Damaschinul, sunt o scriere concisă și ușor de interpretat: ele vorbesc, nu sunt mute, precum idolii neamurilor. Orice scriere citită în Biserică ne povestește fie despre venirea lui Hristos, fie despre suferințele și luptele sfinților, prin imagini”. Astfel, frescele din lăcașurile de cult sunt transpunerea vizuală a ceea ce se citește și se aude, reprezentând adevărate lecții prin care ni se înfățișează viața lui Hristos.

Nașterea lui Hristos s-a petrecut fără durerile facerii

Au existat două maniere posibile de a înfățișa scena Nativității Pruncului Iisus. Una care să fi prezentat-o pe Maria în durerile facerii, iar alta cu Maica Domnului lipsită de suferință și oboseală la nașterea lui Mesia. Cea de a doua variantă, care s-a impus atât în Orient, cât și în Apus, este cea corectă teologic, pentru că, așa cum mărturisește Marcu Eugenicul într-o descriere a momentului venirii în lume a lui Emanuel, „Fecioara, născând fără dureri, nu a fost slăbită de acestea, ci ea s-a așezat cu smerenie lângă Hristos, ca o împărăteasă, iar magii cu fețele la pământ au adorat pe Pruncul Împărat ținut de mâinile mamei Sale”.

Conciliul Tridentin a ratificat această învățătură, dar a socotit că Fecioara nu trebuie reprezentată stând culcată, ci în genunchi, în adorație față de Prunc.

Occidentul accentuează adorarea Mariei, Răsăritul prezintă nașterea Pruncului

Din această dualitate de opinii au reieșit două tipuri iconografice, în întregime diferite. Pe de o parte, avem versiunea siriană, reluată de bizantini, conform căreia Nașterea lui Hristos a fost similară oricărei nașteri umane, cu excepția suferințelor îndurate de mamă, iar, pe de altă parte, în arta occidentală de la sfârșitul Evului Mediu, scena Nașterii devine o adorare, în care Fecioara îngenunchează cu mâinile unite înaintea Pruncului gol și luminos, așezat pe o grămadă de paie sau pe o bucată de pânză.

Reprezentările Nașterii în Occident au la bază viziunea Sfintei Brigita

Cum s-ar putea explica această transformare radicală a iconografiei tradiționale?

În loc să stea alături de Iisus, care se odihnește în iesle, Fecioara este înfățișată în genunchi, „flexis genibus” înaintea Pruncului. Accentul se mută cumva de pe actul nașterii care îl are în centru pe Hristos, pe gestul adorației, în care protagonistă este Fecioara. Se poate observa o anumită influență a progresului cultului pe care Occidentul îl va acorda Mariei, dar sursa de inspirație majoră sub care se produce schimbarea iconografică apuseană o reprezintă viziunile Sfintei Brigita, o mistică de origine suedeză din secolul al XIV-lea. Ea povestește că, în timpul pelerinajului său în Țara Sfântă, în anul 1370, la Bethleem i-a apărut în chip minunat Fecioara și, fidelă promisiunii făcute Brigitei la Roma, a reconstituit sub ochii sfintei în cel mai mic detaliu minunea Nașterii lui Iisus. Îmbrăcată cu o tunică străvezie în momentul nașterii, Fecioara s-a descălțat asemenea lui Moise în fața Rugului care nu se mistuia și, luând pelerina albă, pregăti scutecele pentru fiul său. Când totul fu gata, ea se așeză în genunchi (genuflexa est) și începu să se roage. În timp ce ea se ruga, Pruncul se născu pe neașteptate, înconjurat de o lumină atât de orbitoare, încât eclipsă candela pe care Iosif o ținea în mână. Atunci, Fecioara, cu mâinile împreunate și cu capul înclinat, se plecă înaintea lui Iisus și Îi zise: „Bene veneris, Deus meus, Dominus meus et Filius meus (Bine vei fi venit, Dumnezeul meu, Domnul meu și Fiul meu)”. Apoi, Îl luă la sânul ei încălzindu-l și înfășându-l în scutece. Descrierea misticei suedeze concordă exact cu iconografia apuseană nouă. Henrick Cornell, un pictor nordic, citează o serie de picturi inspirate din viziunea Sfintei Brigita, între care cea mai veche este, probabil, fresca de la sfârșitul secolului al XIV-lea aflată în basilica „Santa Maria Novela” din Florența. O pictură pe lemn care poate fi ad-mirată la Muzeul civic din Pisa, executată la începutul secolului al XV-lea de Turino Vani, un mic tablou din Sienna aflat astăzi în Pinacoteca Vaticanului și care este atribuit lui Sano di Pietro reproduc identic toate detaliile viziunii respective. Arta germană a fost puternic influențată de acest motiv, la fel ca și cea ita-liană. Scena Nativității, executată de Rosgarten la Konstantz, datează din 1420, iar cea a maestrului Francke din Hamburg, pictată în 1424, este contemporană cu tabloul care Îl reprezintă pe Iisus Prunc, al lui Gentile da Fabriano. Viziunea Sfintei Brigita, pregătită de o mișcare mistică care vine dinainte de Pseudo-Bonaventura până la Sfântul Bernard, a schimbat tema Nativității nu doar în Italia și Germania, ci în Europa întreagă. Totuși, influența diferitelor texte mistice asupra iconografiei nu trebuie exagerată. Principiul după care „în secolul al XV-lea, ca și în cele dinaintea lui nu a existat vreo operă artistică care să nu aibă la bază o carte” riscă să ne abată de la o cunoaștere profundă a curentelor din artă. Contaminările iconografice între teme tangente sau suprapuse nu pot fi nici ele neglijate. Înainte de secolul al XV-lea, arta creștină occidentală înfățișa închinarea pe care magii și păstorii o aduc Pruncului Iisus, scenă integrată în ansamblul Nașterii. Nu este imposibil ca, printr-un glisaj, Nașterea să se fi transformat într-o triplă adorare: îngenuncherea celor trei magi și a păstorilor să fi antrenat-o și pe cea a Fecioarei. De asemenea, icoane ale nașterii în care Fecioara Maria este surprinsă în genunchi în fața ieslei unde stă culcat Hristos se pot întâlni și în Răsărit, chiar la Mănăstirile Marea Lavră și Dochiariu din Muntele Athos. Așa cum crede și cercetătorul Gabriel Millet, pictura athonită care datează din doua jumătate a secolului al XVI-lea e posibil să fi fost influențată de curentele artei italiene.

În icoana Nașterii din Răsărit, fiecare personaj are un simbolism aparte

Întorcându-ne în Răsărit, putem face o comparație cu arta de factură bizantină de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, oricum înainte de cucerirea Constantinopolu-lui de către turci. Este icoana întâlnită foarte des în Orient cu scena peșterii stâncoase, unde observăm pe Sfânta Fecioară, pe jumătate culcată pe o saltea roșie, iar, în dreapta ei, în poziție diagonală, ieslea zidită și pruncul Iisus înfășat. Deasupra ieslei se zăresc capetele a două animale, un bou și un catâr care încălzesc cu suflarea lor pe micul nou-Născut. Simbolismul lor este legat de existența poporului iudeu și a neamurilor păgâne, căci, după cum explică Sfântul Grigorie de Nyssa, „boul este evreul înlănțuit de Legea cea veche, iar catârul, care este vita de povară, purtând sarcina cea grea a idolatriei, este simbolul popoarelor păgâne. Peste ei este pictată steaua care i-a condus pe magi în Bethleem. În stânga sunt cei trei regi care se închină pruncului, ținând în mână darurile aduse de departe. În arta creștină primară, adorarea magilor făcea parte din scena Nașterii, fiind simbolul divinității lui Iisus, recunoscut de regii pământului ca „Împăratul împăraților”, cum este numit și în profețiile vechi-testamentare. Numele celor trei călători veniți din Răsărit (Gaspar, Melchior și Balthasar), neamintite în Scriptură sunt specificate pentru prima dată în secolul al IX-lea, în Liber pontificalis din Ravenna.

Frescele orientale respectă întru totul datul biblic

Închinarea magilor, simbol al chemării la mântuire a neamurilor păgâne, ocupă un loc important în erminia icoanei Nașterii. Craii de la Răsărit, observând steaua și faptul că mersul ei pe bolta cerească este unul neobișnuit față de celelalte stele, examinând profeția făcută de Valaam în Vechiul Testament, Cartea Numerilor 24, 17, unde se spune: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului”, proorocie pe care se crede că astrologii persani o transmiseseră din generație în generație, au plecat în căutarea Împăratului născut în Bethleem. În dreapta jos, apare Iosif, însingurat față de celelalte personaje, adâncit în cugetare și cuprins de îndoială. În stânga lui, are loc spălarea Pruncului dumnezeiesc de către două femei: Maia și Salomi. Aceste personaje care sunt prezente și în frescele rupestre din Capadocia au o poveste interesantă. Prima dintre ele, Maia, după ce a asistat la nașterea Mariei a atestat fără ezitare că mama Pruncului a rămas fecioară și după naștere, cum mărturisește și Biserica: „Virgo concepit, virgo peperit; post partum virgo permansit”. A doua moașă, Salomi, a rămas necredincioasă, ea s-a îndoit de nașterea feciorească, contrară legilor firii. Ca și Apostolul Toma, ea cere să pipăie cu mâna ei, pentru a crede. Dar mâna ei se usucă. Îi este de ajuns să se atingă de scutecele Nou-Născutului pentru a se vindeca. În unele variante, Salomi este înlocuită de Sfânta Anastasia, despre care se crede însă că a fost vindecată de bătrânul Iosif, ea având mâinile tăiate. Pentru a putea ajuta la nașterea lui Iisus, cu ea s-a petrecut o minune și mâinile sale au fost din nou ca mai înainte.

Fuziunea complexă a mai multor episoade din Evanghelii, în icoana bizantină

Continuând descrierea icoanei orientale a Nașterii, ultimele detalii ne descoperă trei îngeri, slăvind evenimentul care aduce pe Fiul lui Dumnezeu printre oameni. Un alt înger aduce vestea cea bună unui cioban tânăr. Acest înger anunță pe magi și pe păstori despre nașterea lui Mesia. Introducerea acestor scene (venirea magilor și primirea veștii nașterii unui Mântuitor de către păstori) este opera iconografilor bizantini. Fuziunea la nivelul imaginii care se produce între cele două Evanghelii, cea după Matei și cea după Luca, este una de mare complexitate. Știm că Apostolul Matei vorbește foarte puțin despre Naștere în sine, descriind în detaliu alte episoade, cum ar fi Închinarea magilor, Fuga în Egipt, Uciderea pruncilor din porunca lui Irod. Pictorii bizantini introduc aceste episoade în lucrările lor, iar scenele care se succed de la stânga la dreapta ne dau impresia că asistăm la un film derulat cu încetinitorul. Scena respectă întru totul datul scripturistic. Chipurile celor zugrăviți sunt subțiri, aproape fără carne, cu analogii trupești normale. Pictați într-o atmosferă de pace, persoanele sunt caracterizate de realism intens. Sobrietatea și stilul auster al compoziției constituie o excelentă expresie a învățăturii și credinței creștine autentice.

Motivul occidental al „Pruncului luminos”

În arta italiană se poate întâlni un alt motiv inexistent în Orient, dar caracteristic iconografiei apusene de dată mai nouă, „Pruncul luminos”, devenit izvor de strălucire în noaptea întunecoasă. Arta bizantină cunoaște și ea tema Pruncului luminat din afară de raza stelei minunate care a condus pe magi spre iesle și le-a arătat locul unde se afla cel căutat de ei. Această reprezentare se poate vedea în mozaicurile Capelei palatine din Palermo, datând din secolul al XI-lea, deci anterioare viziunii mistice a Sfintei Brigita.

De la mijlocul secolului al XV-lea, se întâlnește foarte des imaginea pruncului ce luminează dinăuntru, trupul său fosforescent emană lumina care surprinde chipul extasiat al mamei Sale.

O altă inovație se poate observa în arta franceză din secolul al XII-lea. Aici, ieslea este adesea înlocuită cu un altar. S-a explicat această inovație prin intenția de a reprezenta în chip simbolic ideea că, încă de la naștere, după cum mărturisește și Evanghelia după Ioan, Iisus era trimis să se jertfească pentru mântuirea oamenilor. (Informații preluate din Ziarul Lumina din data de 23 decembrie 2008 )

Comentarii Facebook


Știri recente

Obștea Mănăstirii Putna a donat sânge

Obștea Mănăstirii Putna a organizat joi Campania „Un strop de sânge salvează o viață”, prin care au fost colectați aproximativ 13 litri de sânge.  Acțiunea a fost organizată în baza parteneriatului existent între Arhiepiscopia Sucevei…