Muzica a însemnat viața mea – Dialog cu părintele arhidiacon Tudor Mihalache, profesor de muzică

Părintele Tudor Mihalache este unul dintre dascălii de seamă ai Seminarului Teologic „Chesarie Episcopul” din Buzău. Numără peste 50 de ani de diaconie, urmând îndemnul marelui său profesor Nicolae Lungu de a rămâne întreaga viață în această treaptă de slujire, pentru vocea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. În eparhia de la Curbura Carpaților, dar și în eparhiile din țară și din străinătate, foștii elevi îl pomenesc, îl prețuiesc și îl cercetează ori de câte ori au ocazia. L-am vizitat, ni s-a destăinuit și ne-a depănat amintiri cu alura unui sacerdot aristocrat, purtând înțelepciunea a 79 de ani de viață.

Preacucernice părinte arhidiacon, cum vi s-au îndreptat primii pași spre Biserică?

Primii pași spre Biserică i-am făcut în 1945. Cântam frumos, iar părinții m-au îndreptat spre seminar. Și am intrat, era sistemul vechi, de opt clase, am învățat în actuala clădire a seminarului, care nu era terminată în timpul acela. (A fost începută în 1925 și s-a terminat abia în 1948). Am făcut trei ani, 1945-1948, iar în 1948 s-a desființat și am rămas acasă un an de zile. La noi în sat, la Săpoca, pe Valea Slănicului, s-a înființat o școală agricolă, unde am studiat doi ani. Ieșeam mecanic agricol. Am trecut la Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău, unde am făcut un an, la fără frecvență. În 1951 m-am întâlnit în satul meu cu foștii mei profesori, care veneau la preotul dintr-un sat vecin, care fusese pedagog la seminar. „Măi, Mihalache, ce-i cu tine aici?” Și le-am spus: „Uitați, așa, așa…” „S-a reînființat școala noastră, nu vii înapoi?” Și m-am întors la seminar, în clasa a doua, cum era atunci. Era școală medie tehnică de cântăreți, o „ascunsese” patriarhul de veșnică pomenire Justinian sub un titlu frumos. Se făceau trei ani, cu drept de înscriere la facultate dacă absolveai cu medie mai mare de 8. Eu am absolvit primul și am intrat și la facultate, 1953-1957, cu toți marii noștri profesori de teologie: Stăniloae, Coman, Teodor M. Popescu, Braniște, Liviu Stan, Anton Uncu, Chiril Popescu. Am terminat în 1957, am dat examenul de licență, iar profesorul Nicolae Lungu, de care fusesem atașat, mi-a spus să rămân diacon toată viața pentru că aveam o voce frumoasă, să nu mă fac preot, că sunt făcut să cânt. I-am spus episcopului de la Buzău de atunci, Antim Angelescu, un om de mare înțelegere, și mi-a răspuns că trebuie să aștept, că Departamentul Cultelor de atunci nu avea să aprobe ușor. M-a numit cântăreț și mi-a spus să aștept o lună, două, trei, un an, cât trebuia. Am stat nouă luni, după care m-a făcut diacon la 21 noiembrie 1957 și diacon sunt și astăzi, am intrat în cel de-al 56-lea an de slujire. Am fost diacon sub trei episcopi până acum: Antim Angelescu, Antonie Plămădeală și Epifanie Norocel. Acum, Dumnezeu ne-a ajutat să avem Arhiepiscop un fost elev de-al meu, pe Înalt Preasfințitul Ciprian, pe care îl prețuim și îl apreciem.

N-am făcut numai diaconie, am făcut tot ce a fost nevoie la eparhie. Acolo unde era nevoie, ne trimitea. Și m-au trimis la seminar secretar, începând cu 1962. La 1 ianuarie 1968 a ieșit profesorul de muzică la pensie și am devenit profesor, unde am rămas până în 2007. Patruzeci și ceva de serii de elevi mi-au trecut prin mână. Am fost dirijor secund la corul catedralei, iar din 1993, dirijor prim, profesor la seminarul de la Mănăstirea Rătești și la Mănăstirea Ciolanu, grefier la Consistoriul bisericesc. Din 2005 am ieșit la pensie de la Seminarul Teologic din Buzău și am continuat la cel de la Rătești. Încă mai conduc corul Catedralei voievodale „Adormirea Maicii Domnului”, sunt singurul care a mai rămas din vechea gardă.

Ce a însemnat pentru Preacucernicia Voastră muzica?

Muzica a însemnat viața mea. Am sacrificat totul pentru a putea cânta. Toți foștii elevi pot da mărturie că, atâta vreme cât am predat muzica la seminar, o făceam într-adevăr la modul cel mai serios, pentru că eram tot timpul cu ei. Am făcut ascultare de episcopul Antim Angelescu, care mi-a spus că mă trimite din postul de diacon să fac muzică cu elevii. Nu a avut să-mi dea altceva, dar ce mi-a dat să fac, am făcut cu toată seriozitatea. Mă duceam la seminar și stăteam de dimineața până seara. În timp, a fost angajată și soția mea secretară la seminar și am adunat eu patruzeci și ceva de ani, dânsa treizeci de ani de activitate. Între 1990 și 1998 am fost director, perioadă în care aproape că nu mai știam de casă, ci numai de școală. Am eliberat funcția la cerere, simțeam că sunt extenuat. Am mai stat profesor câțiva ani, după care am renunțat și la acel post, pentru a rămâne profesor doar la Rătești, la insistențele arhiepiscopului Epifanie.

Îmi aduc aminte un episod din 1995, pe 26 martie, a doua zi după Buna Vestire, când am reprimit clădirea Seminarului Teologic. În 1948 fusese confiscată de regimul comunist și dată unei școli de cooperații. Episcopia a dat în judecată statul român și am reprimit clădirea noastră. Atunci chiar am avut o mică discuție cu vrednicul de pomenire episcop Epifanie, care insista să ne mutăm din clădirea veche, actualul muzeu, chiar în acea zi. Și am spus că nu putem muta copiii într-o clădire murdară! Nu vă puteți închipui în ce hal au lăsat clădirea după ce au văzut că o pierd în instanță… Era vineri și am cerut măcar câteva zile pentru curățenie. Pentru a pregăti clădirea, am apelat la părinții elevilor și la foștii mei elevi, care acum erau preoți și ne puteau ajuta. Într-o lună și jumătate am reușit să înnoim acea școală.

Mai țineți legătura cu foștii învățăcei?

Țin legătura aproape cu toți foștii mei elevi. Foarte mulți mă caută, din țară și de peste hotare. Mai apropiat mi-a fost Arhiepiscopul Casian de la Galați, căruia i-am fost diriginte, am fost la hirotonia lui întru arhiereu, în 1990, și ne revedem cu drag ori de câte ori avem ocazia. La sfârșitul studiilor clasei sale de seminar, îmi amintesc că agapa de absolvire a fost organizată chiar în satul Brebu, comuna Lopătari, în gospodăria părinților Înalt Preasfinției Sale. Am fost cu toții, profesori și elevi, și ne-a întâmpinat bunicul lui, Stanciu Albu. A fost și un pelerinaj la Mănăstirea Găvanu, după care ne-au pregătit la Brebu, în casa părintească, o masă cu carne de miel și de ied, o frumusețe, o excursie deosebită! De asemenea, Înalt Preasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul nostru, mi-a fost apropiat. La București am pe protos. Chiril Lovin de la Mănăstirea Antim, pe părintele Stelian Ionașcu, dirijorul corului Catedralei patriarhale, pe părintele Zaharia Matei și pe fratele său, Petre, din Cipru, preoți răspândiți la parohii în întreaga țară și peste hotare. Am făcut socoteala, sunt cam 1.300 de elevi pe care i-am condus pe treptele seminarului în anii cât am fost profesor.

Când mă cheamă foștii absolvenți la „revederile” pe care le organizează, simt cea mai mare bucurie. Din „garda veche” am rămas doar eu și părintele Cristișor. Îi privesc ca pe copiii mei, pentru că sunt într-adevăr copiii mei. Majoritatea vin și acum și văd preoți cu barbă albă care se apleacă și-mi sărută mâna și-mi spun că le-am fost ca un tată.

Ce ați învățat de la ierarhii sub ale căror păstoriri ați slujit?

Cel mai mare lucru pe care am putut să-l învăț de la ierarhii noștri a fost ascultarea! Și dacă am învățat ceva pe foștii elevi și pe actualii diaconi și preoți de la catedrală, asta a fost: noi nu putem ieși de sub ascultare. Apostolii n-au ieșit de sub ascultarea Mântuitorului, noi nu putem ieși de sub ascultarea ierarhului. Ierarhul poate să mustre, ierarhul are cârjă ca să fie toiag de sprijin și întărire sau toiag de deșteptare și îndreptare.

Episcopul Antonie Plămădeală, spre exemplu, a fost foarte stăruitor în privința pregătirii noastre. Dacă eu scriu astăzi, scriu datorită dânsului. Ne-a chemat într-o zi în cancelarie și ne-a întrebat ce mai facem, în afară de activitatea de profesori. Și ne-a spus să scriem și, dacă ne e teamă de regim să publicăm, să-i dăm dânsului să citească. Și se tipăreau pe răspunderea lui.

Cunosc eparhia, nu ca un ierarh, că n-am apucat să ajung chiar în fiecare loc, dar în proporție de 80% am bătut-o cu piciorul. Am adunat 80 de articole pregătite pentru un volum, toate descriind ceea ce s-a întâmplat în eparhie de când am început să scriu, de-a lungul anilor. În fiecare an facem parastas pentru coriștii care au decedat de-a lungul celor 153 de ani de existență a coralei Catedralei voievodale, slujbă la care participă și ierarhul. Avem un pomelnic cu toți coriștii pe care i-am găsit cu numele de la înființare până în prezent. A fost primul cor din Mitropolia Ungrovlahiei, înainte de decretul dat de Patriarhia Română pentru înființarea corurilor mixte. Am dus-o greu, dar nu mă uit înapoi, pentru că-i prea frumos. Mă uit înainte, să putem face ceva să fie frumos și de-acum încolo. (Interviu realizat de Alexandru Briciu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 mai 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Mănăstirea Mușinoaele are un nou stareţ

Ieromonahul Sofronie Nechita este noul stareţ al Mănăstirii Mușinoaele din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Părintele a fost prezentat obştii duminică de Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, care şi-a exprimat convingerea că noul stareţ va continua cu aceeași…