Mulțumim Sfântului Nectarie că a venit la noi!

Pentru adevărații creștini care locuiesc în București, traiul în Capitală ar deveni împovărător, repetitiv și lipsit de mari bucurii duhovnicești dacă nu s-ar mângâia cu gândul că în luna octombrie Sfântul Dimitrie cel Nou îi cheamă la pelerinaj. În aceste zile de profundă solemnitate, toți pașii se îndreaptă spre Catedrala patriarhală. Locul este împânzit de oameni din toate colțurile țării, dar și din străinătate. Ce-i determină pe acești credincioși, de toate vârstele, să stea ore bune în picioare, aflăm chiar de la ei.

Buna rânduială de zi cu zi din Dealul Patriarhiei, cu slujbele de dimineață și Vecerniile, cu Sfintele Masluri, Paraclisele și Acatistele închinate sfinților protectori ai catedralei, este în aceste zile încununată de o stare de veghe neîntreruptă a clericilor și a credincioșilor. În cele șase zile de pelerinaj, lumânările nu se sting, rândurile se îngroașă pe zi ce trece, iar cântările de slavă se aud tot mai clar și mai puternic. Este momentul din an când Colina Bucuriei își merită pe deplin (re)numele. Nu există om cu care să fi vorbit, după ce s-a închinat la racla cu sfintele moaște, și să nu se arate bucuros de reușita sa duhovnicească, după ce, cu răbdare, a așteptat poate mai bine de opt ore întâlnirea cu Sfântul Dimitrie cel Nou, Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfântul Nectarie. Priviți de sus, de la o înălțime panoramică, șirul pe care acești oameni îl formează, în așteptarea lor pilduitoare, ia forma unui braț uman, ca expresie a credinței noastre ortodoxe.

Școala duhovnicească din Dealul Patriarhiei

Această tainică îmbrățișare, protectoare, în duh, a oamenilor cu sfinții lor iubiți este dincolo de cuvinte și greu de înțeles, mai ales pentru cei străini de Biserică. Silvia Păun este unul dintre acești spectatori. Studentă în primul an, originară din Sighișoara, fata a nimerit într-una din aceste zile în aglomerația din Piața Unirii. A fost atrasă de mulțime. Dezorientată și uimită de atmosfera în care a intrat mai mult fără voie, a căutat răspunsuri. Ce zi e astăzi? De ce stau oamenii la rând? Cât de lung este șirul? Cine este Sfântul Nectarie? A primit răspunsurile, pe rând, de la oamenii care așteptau să se închine. Unii au fost blânzi, explicându-i fără patimă rostul și înțelesul sărbătorii. Alții, din contră, au lămurit-o pe un ton dur, de reproș: „La anii tăi și la pregătirea pe care sigur o ai, este rușine, fetița mamei, să nu știi ce se întâmplă în jurul tău!”, a apostrofat-o cu indignare o doamnă în vârstă. Vădit intimidată, tânăra s-a retras din calea pelerinilor, continuându-și drumul până pe esplanada catedralei. A petrecut câteva minute în dreptul raclei, dincolo de cordonul de protecție. Cuprinsă de emoția locului, a cumpărat flori, busuioc, o carte cu viața și acatistul Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina. „O să mă întorc mâine, după cursuri. Nu sunt creștină practicantă, merg din când în când la biserică. Este pentru prima dată în viață când văd atâția oameni adunați în numele a ceva ce nu poate fi văzut. Acel ceva trebuie să existe, altfel nu se strângeau atâția oameni aici. În fiecare zi învățăm câte ceva. Cine știe, poate acesta e momentul meu când trebuie să descopăr că de fapt lumea asta e mai mult decât ceea ce pot eu vedea”, a spus Silvia.

„Avem credință strămoșească”

Ecaterina Camischi și Florica Lina Nedelcu au venit la București din comuna Dobroiești, județul Ilfov. Nu atât drumul a fost obositor, cât cele mai bine de opt ore de așteptare. Dar nu se plâng. Femei simple, trecute de 60 de ani, cele două credincioase se exprimă modest, însă trăirea lor este plină de însuflețire, de o emoție autentică venită din credință. „Eu vin în acest pelerinaj de 10 ani. Sunt bolnavă din anul 1991 și era să mor de multe ori. Nu am o boală, am mai multe, dar Dumnezeu și sfinții Lui nu m-au lăsat. Cum pot sta eu acasă, când știu că e sărbătoare? Noi avem credință strămoșească, așa am pomenit, așa facem”, explică Ecaterina Camischi, cu buzele vinete de la frigul care i-a intrat în oase. „Plecăm bucuroase. Mulțumim Bunului Dumnezeu și Măicuței Domnului că ne-au ajutat. Și Sfântului Nectarie că a venit la noi, că noi nu am putut merge până la el”, completează Florica Nedelcu, cu vioiciunea unui copil care a primit jucăria dorită. Se iau la braț, zâmbitoare, și se pierd în marea de oameni care umblă în toate părțile.

Mai departe, într-un colț, Vasile Panait aprinde lumânări pentru cei răposați. Este necăjit. În urmă cu o lună i-a murit soția de cancer: „S-a prăpădit, săraca. Ghinionul ei a fost că s-a dus prea târziu la doctor. N-au mai avut ce face ca să o salveze. Când erau durerile mai mari, o dădeam cu ulei sfințit de la candela Sfântului Nectarie și ea spunea că se mai liniștea. Am venit să mă rog sfântului pentru pacea odihnei veșnice a soției mele și pentru mântuirea sufletului ei”.

„Sfinții ne ajută”

Sub streașina unuia dintre zidurile catedralei, Natașa Florea aruncă câteva firimituri porumbeilor brumării care s-au adunat ciorchine și așteaptă pomană. „Am venit cu cele mai bune gânduri astăzi, aici. În primul rând, doresc sănătate tuturor, chiar și dușmanilor mei. Am venit tristă și plec veselă. E o stare pe care o simt de fiecare dată când intru într-o biserică. Sfinții nu numai în zilele lor de prăznuire ne așteaptă, tot timpul vor să le cerem ajutorul și să-L slăvim pe Dumnezeu”.

În medie, 1.000 de oameni trec într-o oră pe la sfintele moaște. Mulți dintre ei sunt bătrâni, gârbovi, neputincioși. Când sunt întrebați de unde puterea de a sta în picioare atâta timp, răspund de fiecare dată: „Sfinții ne ajută!”

Dumitra Tuleș, la cei 58 de ani ai săi, nu mai poate cinsti sfinții așa cum o făcea în anii din urmă. Boala o împiedică să stea în picioare ore îndelungate. Chiar și în starea în care se află, nu poate sta departe de catedrală în aceste zile de sărbătoare. A venit și în acest an cu un braț mare de flori și cu multe rugăciuni. Are nevoie de ajutor mai mult ca oricând – cu două zile înainte de prăznuirea Sfântului Nectarie este programată la operație. „Sunt foarte bolnavă. Numai rugăciunile sfinților către Dumnezeu m-au ținut până acum în viață. Boala nu mi-a fost dată degeaba, așa am reușit să pătrund înțelesurile și puterea Sfintei Liturghii. Datorită rugăciunilor am putut străbate valurile acestei vieți. Trebuie să-mi duc crucea până la Golgota. Sfântul Nectarie m-a ajutat foarte mult. Într-o vineri, mă simțeam foarte rău. Abia am reușit să ajung la Mănăstirea Radu Vodă unde se află moaște ale sale. Am stat la Sfântul Maslu și am plecat de acolo mult mai bine. Starea mea s-a îmbunătățit vizibil. Mă rog mult și pentru copiii mei. Știu că rugăciunea mamei are mare putere în fața lui Dumnezeu. Nu trece zi fără să zic: „Milostiv să ne fii nouă, Doamne, în timpul vieții, în clipa morții și în ziua judecății”. Important este ca și ai mei copii să dorească să-și îndrepte viața, pentru că, vorba aia, eu mănânc pentru mine, dar tu poți să te saturi? Sau eu mă rog pentru copiii mei, dar ei ce fac pentru îndreptarea vieții lor?”

Plângerea păcatelor

Printre cei prezenți sunt și copii, de toate vârstele. Ioan Mușat are 5 ani. A avut șansa să se nască într-o familie de oameni credincioși, din Mureș, nelipsiți de la marile pelerinaje din țară. Micuțul ager și cu ochii ca de veveriță este cel de-al doilea copil al soților Mușat, după Ilie, primul născut, care s-a prăpădit într-un accident la vârsta de 4 ani. Durerea a fost imensă. Dar credința soților a crescut. „Ne plângem păcatele noastre, noi suntem singurii vinovați”, spune Marian Mușat, capul familiei. Deși micuț, Ioan cunoaște suferința părinților lui și se roagă în fiecare seară pentru fratele plecat „în lumea cu îngerași”. Cunoaște rugăciunile, Crezul, îi plac icoanele, iar seara adoarme numai dacă ascultă cântece religioase. Educația micuțului impresionează pe toți cei prezenți, între care și o doamnă, româncă de origine, venită special pentru acest pelerinaj tocmai din Spania.

Un om al credinței

Daniel Badea, deși mult mai mare decât Ioan, va rămâne mereu un copil. S-a născut cu o boală care nu îl lasă să se miște, să vorbească sau să își poarte singur de grijă. Această ființă vorbește doar cu ochii și rareori scoate câte un icnet, pe care doar cei apropiați îl pot identifica ca fiind un râs sau un strigăt de ajutor. Ceea ce uluiește în legătură cu Daniel este dorința lui de a merge la mănăstirea unde se află părticele din moaștele Sfântului Nectarie în București. Este nelipsit de la Sfântul Maslu. Din căruciorul lui cu rotile, mai mult întins decât în șezut, îi place să asculte slujba săvârșită de preoții de la Radu Vodă. Mama lui spune că în aceste clipe este fericit. De pelerinaj, l-am regăsit în curtea Patriarhiei. Aproape de clopotniță, sub imensa icoană a Sfântului Nectarie, lui Daniel îi trec zilele mai ușor. Nimeni nu poate spune ce simte, ce gândește sau cum percepe toată desfășurarea de forțe din jurul său, însă prezența lui certifică puterea tămăduitoare a Sfântului Nectarie.

Priveghere

Serile, deși mult mai friguroase decât zilele, sunt parcă mai frumoase. „Parcă suntem la Înviere”, își pierde vorbele în mulțime o copilă legată la cap cu o basma albă. Slujbele de priveghere adună până aproape de miezul nopții oameni care cântă și se roagă cu însuflețire alături de mari ierarhi, înconjurați de soboare de preoți și diaconi, cu toții înveșmântați de sărbătoare. Stând printre cei simpli și umili, ești pătruns de fiorul credinței. Nu sunt puține fețele pe ale căror obraji am văzut lacrimi șiroind. Răbdători, după orele istovitoare de așteptare, își pleacă smeriți capetele în fața scenei ornate cu flori, în așteptarea binecuvântărilor. La auzul rostirii Sfintei Evanghelii, dealul îngenunchează. Martoră e luna. Și vântul care flutură steagul din vârful Palatului patriarhal ca într-o zbatere de aripă de porumbel. Asemănător cu porumbelul alb de la catedrală, nelipsit în zilele mari din an, când stă deasupra ușii de la intrarea în biserică, pe tot parcursul slujbei. Și își ia zborul abia la final, fapt remarcat de cei mai mulți credincioși care îl privesc cu interes. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 27 octombrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente