Moștenirea mitropolitului de la Alba Iulia : Biografii reconstituite ale lui Simion Ștefan

Fără a fi neapărat greșite, componentele biografiei lui Simion Ștefan sunt doar rezultatul speculației cercetătorilor. Este vorba de apartenența la comunitatea monahală de pe lângă reședința arhierească, dedusă din asocierea numelui Simion, îndeobște presupus a fi numele de botez, cu cel de asemenea presupus ca fiind primit la călugărire, Ștefan, și cu originea albaiuliană menționată în actul confirmațional din 10 octombrie 1643: honorabilis vir Stephanus Popa Simonius Alba Julianus.

Nicolae Iorga este singurul care vede lucrurile invers: ‘Ștefan Simon sau Simion – nume pe care le poartă pe amândouă sau preferă pe cel dintâi, cel laic, nu cel călugăresc, ca o nouă dovadă de iubire pentru reforma legii’. Noul vlădică a putut fi însă un preot văduv, a cărui tundere în monahism să fi fost de dată recentă sau să se fi produs chiar ca o consecință a alegerii în fruntea Bisericii.

Nici măcar numele Simion nu este sigur dacă a fost prenomen sau cognomen, unii istorici preferând să vadă în el numele tatălui mitropolitului și chiar numele familiei, indicat și în forma Simonovici, în actele ‘dosarului unirii rutenilor’ înaintat de Georgius Lippay Congregației de Propaganda Fide. Ne aflăm, însă, doar în fața unei simple adaptări, rezultată în urma unei traduceri care, fără a avea neapărat intenția de a fi creatoare de confuzie, nu a fost deloc interesată de respectarea realității. Astfel, documentul în care este descrisă hirotonirea lui Petru Partenie, emis de ‘Stephanus Simonovicsius Dei Gratia Archiepiscopus Belegradiensis, Vadiensis, Marmarosiensis, totiusque Transsilvaniae, Catholicae atque Apostolicae Religionis Graeci Ritus Episcopus’, este în mod evident o traducere realizată în cancelaria primatului de Esztergom a unui text care cel mai probabil a fost emis în limba română sau, poate, în slavonă, nu pentru că în anturajul vlădicului nu s-ar fi putut găsi un cunoscător de latină atât de priceput încât să poată reproduce și adapta un stilionar, ci pentru că titulatura de ‘episcop al Bisericii catolice și apostolice de rit grec’ este un nonsens pe care Simion Ștefan nu avea de ce să și-o asume și nici într-un caz nu o putea face în mod oficial, deschis, așa cum o presupunea un act de hirotonire pentru care ‘invitatoque Domino Saba Episcopo Bisztranensi, convocatoque Clero nostro (…) Sacraeque Synodus praemittere jubet, solemnitate instituimus (…)’. Că suntem în fața unei adaptări la necesitățile presupuse de contextul unirii cu Roma a rutenilor din Ucraina Subcarpatică, dosarul înaintat de Georgius Lippay trebuind să conțină și dovada hirotonirii lui Petru Partenie într-o limbă înțeleasă de cei de la Roma, o probează, de asemenea, omiterea celui de-al treilea coliturghisitor, ‘Gregorius Moldaviensis’/ ‘Moldavszky’, al cărui nume apare abia la 1655, într-un document adresat de Lippay rutenilor, care a corectat astfel scăparea traducătorului, folosindu-se, desigur, de originalul documentului emis de Simion Ștefan.

Confuzii și omisiuni

Tot o speculație este opinia că Simion Ștefan ar fi studiat în colegiul din Alba Iulia. Că – la nivelul societății românești a mijlocului de secol XVII – a fost un cărturar, este neîndoielnic, dar e puțin probabil ca, dacă ar fi studiat în colegiul academic, să mai fi fost nevoie să i se traducă ‘reversalul’ citit de superintendentul Geleji, indiferent dacă lectura a fost în limba latină sau în cea maghiară. Acest detaliu al întâlnirii, din 4 martie 1643, între cei doi potrivnici este mai mult decât elocvent asupra dimensiunilor formației să-i spunem ‘occidentale’ a lui Simion Ștefan, dar nu exclude cunoștințele de slavonă, pe care munca de traducere a cărților sfinte de asemenea le presupunea.

Nu este dovedită nici participarea sa, în calitate de candidat, la alegerea de vlădică din 1640. Această opinie pare să fi fost încetățenită de Augustin Bunea, pe baza corespondenței purtate, în septembrie 1640, de superintendentul Geleji cu principele Gheorghe Rákóczi I. Geleji îi enumeră însă drept candidați doar pe protopopul de Hațeg, pe ‘un moldovean care vrea să ajungă la Măria Ta prin voivodul Ioan’ (recte Vasile Lupu), și pe călugărul Meletie sosit din Muntenia și susținut de Matei Basarab. Cum, în opinia lui Bunea, Ilie Iorest este protejatul lui Matei Basarab, când, în realitate, el era ‘moldoveanul’, sporirea confuziei prin adăugarea candidaturii lui Simion Ștefan devine evidentă.

Un alt detaliu biografic asupra căruia istoriografia a emis păreri contradictorii este hirotonirea sa, care după tradiție ar fi trebuit să aibă loc la Târgoviște. Vehement contestată de Nicolae Iorga, vădit ostil mitropolitului, considerat unealtă a calvinilor, ea nu poate fi probată documentar, în condițiile în care redactarea Condicii Sfinte a Mitropoliei Ungrovlahiei a început abia la 1668, prima hirotonire a unui arhiereu ardelean fiind înregistrată în 1680.

Scriitor și om de carte

În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, istoriografia greco-catolică – al cărei principal exponent este Augustin Bunea – a dezvoltat un discurs din ce în ce mai preocupat de justificarea actului unirii religioase de la 1700, al cărei jubileu de 200 de ani se apropia. Cele mai bune argumente în favoarea unirii au fost găsite în evoluția raporturilor interconfesionale româno-maghiare din secolul al XVII-lea, spectrul calvinizării fiind de acum de-a dreptul demonizat și invocat chiar și acolo unde nu era cazul. Simion Ștefan a devenit o țintă predilectă, toate elementele cunoscute sau reconstituibile ale biografiei sale pretându-se la blam sau măcar la compătimire. Poziția de subordonat al superintendentului calvin a fost luată ad litteram, neputința lui, dacă nu servitutea asumată, devenind căi sigure de calvinizare a Bisericii românești.

Nu departe de această atitudine se situează și Nicolae Iorga, a cărui opinie este de neevitat în abordarea aproape oricărui subiect de istorie românească. În viziunea promovată de el prin lucrările publicate înainte de 1918, românii din Transilvania sunt priviți cu atitudinea binevoitoare a fratelui mai vârstnic, dar care crede că a contribuit mai mult și că i se cuvine o parte mai mare din moștenirea comună. Aflați la discreția autorităților politice și religioase de alt neam și de altă confesiune, ardelenii nu puteau juca decât rolul supușilor docili, astfel de vremuri de cumpănă nefiind prielnice decât în subsidiar pentru lucrări de calitate precum tipăriturile editate de Simion Ștefan, a căror limbă ‘clară, populară, cu caracter general’ ni-l ‘înfățișează pe vlădică supt o lumină ceva mai bună, măcar ca scriitor și om de carte’. După 1918, când dimensiunile geopolitice ale României i-au permis marelui istoric să se comporte fără menajamente față de sentimentele maghiarilor, a dispărut și bruma de condescendență față de contribuția ardelenilor la istoria națională. Portretul lui Simion Ștefan este acum cel al unui ‘preot calvin firește’, care și-a zis arhiepiscop doar ca să sublinieze refuzul de a avea ‘o comunicare ierarhică, sau frățească măcar, cu Biserica munteană’, slujind deci fără îndătinata hirotonire și ‘având legături numai cu superintendentul calvin al Ardealului și cu prințul acestei țări’. În consecință, tipăriturile sale n-au putut pătrunde ‘în toate părțile românești, pentru care se și aleseseră numai acele cuvinte care erau ban bun, mergător pretutindeni’, căci ‘e îndoielnic (…) dacă ura împotriva mitropolitului calvin a îngăduit’ răspândirea lor.

Un asemenea verdict, cu totul nejustificat de izvoarele care

i-au fost accesibile lui Nicolae Iorga, a avut oarecari ecouri printre istoricii literaturii. În lipsa unor surse documentare noi, glasurile care s-au ridicat în apărarea lui Simion Ștefan, care s-au făcut auzite în special în paginile revistelor teologice, nu au putut uza decât de bunul-simț și de un stil encomiastic pentru a așeza cât de cât în echilibru calitatea tipăriturilor, corectitudinea lor dogmatică și profilul intelectual al mitropolitului. (Ana Dumitran, Muzeul Național al Unirii – Alba Iulia – articol publicat în Ziarul Lumina din data de 10 august 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente

Un nou protopop la Bălţi: Pr. Dorian Revenco

Părintele Dorian Revenco este noul protopop de Bălţi. Clericul a fost prezentat de PS Antonie în noua demnitate, marţi, cu ocazia organizării conferinţei pastoral-misionare „Cimitirul – spaţiu de cugetare la viaţa veşnică”. Evenimentul a avut…